229 matches
-
mod utopic să transplanteze această experiență estetică în cultura română, dilatând totodată programul clasicist goethean. „Omul structurilor axiologice“ rămâne însă în centrul atenției sale, de aici provenind și interesul pentru baladă și tragedie (teoretizate de Radu Stanca și concretizate de cerchiști). Clasicul reprezintă, la autorul Engramelor, un termen foarte elastic, el corespunzând nu numai creației grecești, ci în genere și operelor fundamentale din aria europeană, care, devenind „dătătoare de canoane“, s-au clasicizat. Cultura-receptor nu trebuie să se deschidă oricărei influențe
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
a apucat să ne-o dea încă Negoițescu. În capitolul al doilea al Autobiografiei, el vorbește anticipativ de „perioada strajei dragonilor, cu Cercul Literar“, deci de epoca universitară a vieții sale, când se cristalizează programul ideologic, estetic și existențial al cerchiștilor și când, în biografia lui intelectuală, devine fertil contactul cu E. Lovinescu, Lucian Blaga și Radu Stanca. Față de primul, se apropie cu o teamă adolescentină, ieșită din „admirația fascinată“ a tânărului discipol față de un maestru a cărui neașteptată bunăvoință îl
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
contrast cu celălalt „mare clasic”, Mihai Eminescu, Caragiale întruchipa masca veselă a co - mediei, cum celălalt aducea în scenă gravitatea tragediei, cea destinală, aceea pe care ficțiunea romantică o proiecta. Clasicismul lui Caragiale merită reevaluat, au încercat să o facă cerchiștii Radu Stanca și Ion Negoițescu pentru a-l smulge pe Caragiale provinciei eterne și pentru a-i trata deformările cu tincturi molierești. Cei doi încearcă să îndrepte imaginea pe care oglinda contemporaneității o reflectă în scurta perioadă dintre 1944 și
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
politică ca pe un viciu de comportament și invers, recomandă măsuri radicale pentru încălcarea unei jurisdicții domestice care ține de moravuri. III Caragiale și Caragiale în Cercul Literar de la Sibiu Faptul că opera „dinastiei” Caragiale se află în atenția preocupărilor cerchiste o dovedește articolul lui Cornel Regman, „Caragialeștii «O dinastie» ?”, publicat în Revista cercului literar, la chiar apariția ei în ianuarie 1945. Cornel Regman identifică un stil, „o desinvoltură persiflantă”, un fel monden de a fi al membrilor „dinastiei” Caragiale, pe
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
poate fi întâlnit în forme felurite chiar la scriitorul mare de mai târziu, cât și - într’o mixtură mai complicată - la fiul acestuia, Matei Caragiale.” Dis- cuția nu rămâne la nivelul stilului, Cornel Regman abordează „tipurile” caragialești, contestând - în spirit cerchist - accesul dramaturgului la arhetipuri, și este vorba de unele prestigioase, „arhetipurile Molièrești”. „Caragiale a creat fără îndoială «tipuri», dar acestea nu sunt nici pe departe arhetipurile Molièrești pe potriva cărora ele sunt îndeobște măsurate.” Lăsând la o parte inexactitatea - arhetipurile nu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
dialogul cu Ion Negoițescu relevând tensiu- nea ideatică care există între membrii Cercului. Întâlnirea lui Radu Stanca cu comedia lui Caragiale precum și considerațiile lui Ion Negoițescu privitoare la opera dramatică a acestuia constituie turnesolul prin care se poate decela identitatea cerchistă pusă destul de rigid și chiar abuziv sub semnul estetismului. În cartea sa, Cercul literar de la Sibiu , Petru Poantă relativizează unul dintre principiile de existență a Cercului Literar, autonomia esteticului, subliniind evoluția în paralel cu generația cri- terionistă, naționalist- ortodoxistă pe
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Petru Poantă relativizează unul dintre principiile de existență a Cercului Literar, autonomia esteticului, subliniind evoluția în paralel cu generația cri- terionistă, naționalist- ortodoxistă pe linia Vulcănescu - Crainic - Eliade - Noica. Diferența este una de asumare a unei tradiții culturale, în cazul cerchiștilor fiind vorba de Școala ardeleană - Maiorescu - Eugen Lovinescu. În Surâsul abundenței. Cunoaștere lirică și modele ideologice la Ștefan Augustin‑Doinaș , Virgil Nemoianu observa și el calitatea specială a estetismului cerchist care tinde către edificarea unui model social posibil, diferit de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
este una de asumare a unei tradiții culturale, în cazul cerchiștilor fiind vorba de Școala ardeleană - Maiorescu - Eugen Lovinescu. În Surâsul abundenței. Cunoaștere lirică și modele ideologice la Ștefan Augustin‑Doinaș , Virgil Nemoianu observa și el calitatea specială a estetismului cerchist care tinde către edificarea unui model social posibil, diferit de estetismul radical al decadenților, refractar oricărei derivări eticiste. În cazul lui Radu Stanca, raportul său cu comedia lui Caragiale este unul definitoriu, am putea spune exemplar și pentru faptul că
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Caragiale este unul definitoriu, am putea spune exemplar și pentru faptul că relevă propriul profil ca dramaturg. Altfel, el devine regizorul piesei de mare succes, O noapte furtunoasă, punere în scenă care s-a dorit exemplară atât pentru viziunea scriitorului cerchist, cât și pentru asu- marea unei estetici în ce privește gruparea. În ciuda capa- cității de a se abstrage a cerchiștilor în „cercul” lor cultural, dute-vino-ul între Cluj și Sibiu și escapadele bucureștene își pun amprenta asupra lor într-un climat tulbure al
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
el devine regizorul piesei de mare succes, O noapte furtunoasă, punere în scenă care s-a dorit exemplară atât pentru viziunea scriitorului cerchist, cât și pentru asu- marea unei estetici în ce privește gruparea. În ciuda capa- cității de a se abstrage a cerchiștilor în „cercul” lor cultural, dute-vino-ul între Cluj și Sibiu și escapadele bucureștene își pun amprenta asupra lor într-un climat tulbure al tranziției de la societatea liberală, modernă la satrapia sovietică a statului în curs de a deveni unul dictatorial cu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Sibiul unde cel puțin am continua senzație că mă închid definitiv. Adaugă și poezia neschimbată a Sibiului și vei înțelege lipsa mea de tentație clujeană. Așadar, pe curând, la București !” . Pentru Radu Stanca, Bucureștiul aduce speranța unei revitalizări a spiritului cerchist, însă Ion Negoițescu (Scri- soa rea din 30 aprilie 1947) întâmpină cu o mare mefiență capitala ; este vorba de o inaderență constitutivă și de o respingere orgolioasă a cercului de preocupări ale literaților bucureșteni. O vizită făcută lui Noica nu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
idealurilor mele - deci alor noastre comune. Am convingerea că ne găsim în cu totul altă lume față de generațiile de dinaintea noastră.” Criticul nu rămâne însă indiferent la avantajele metro- polei, „această capitală infernală”, ea constituie cutia de rezonanță potrivită afirmării spiritului cerchist, fapt pen- tru care relația cu capitala este reconsiderată pragmatic (Scrisoarea din 19 mai 1947) : „Un singur avantaj are Bucureștiul : că îți deschide multiple porți de rostuire. Cu pregătirea noastră, nu trebuie să avem în această privință nicio grijă” . Și
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
furtunoase” care se apropie, noaptea totali- tară. În discuția despre piesa lui Caragiale cei doi scriitori pun față în față două lumi, două mentalități codificate estetic și atitudinile lor față de „comediile d-lui Caragiale” reflectă într-un mod semnificativ programul cerchist. Radu Stanca publica în România Viitoare<footnote id=”4”> 4. Radu Stanca, „Recitind pe Caragiale” în România viitoare, an. IV, 1947, nr.142 (4 august). un articol, „Recitind pe Caragiale”, care relevă reflecțiile sale cu privire la opera dramaturgului, în fapt o
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
le afirme tranșant cu referire la același Caragiale. Polemica amicală desfășurată epistolar dintre Radu Stanca și Ion Negoițescu pe tema operei dramatice a lui I.L.Caragiale și în special a comediilor lui reliefează profilul moral al euphorionismului și al direcției cerchiste care încearcă să extragă un radical eticist din „estetismul” comediei „de moravuri”. Primul gong al polemicii sună în scrisoarea din 6 august 1947, unde Ion Negoițescu își anunță prietenul că-i citise articolul din paginile României Viitoare și conține și
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
relevă proiectul ambițios al tânărului dramaturg de a ridica comedia lui Caragiale la demnitatea tragicului prin epurarea accidentalului, anecdoticului și superficia- lității comice. De ce nu corespunde acest lucru viziunii lui Negoițescu și în genere nu convine pentru „misiunea noas- tră cerchistă” ? Este necesară o întoarcere la starea a- moralității culturii române, miza nu numai a polemicii punctuale a celor doi prieteni, ci și a proiectului euphorionist care vizează o schimbare radicală, extrem de ambițioasă. Iată în câteva fraze cu un anumit fior
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
adânc, tulburător, înseamnă că suntem salvați. Conștiința zgudui- toare a amoralității înseamnă tocmai împlântarea noastră în moral, la punctul neutralizării Binelui cu Răul și posi- bilitatea de a trăi pe această axă morală.” „Moralul” devine un termen cheie al grupului cerchist, de aceea devine necesară radiografierea „amoralității”, aducerea ei în pla- nul conștiinței, supunerea ei unui demers analitic, rațio- nalist, cu un ultimativ sens soteriologic. Ceea ce presupune exorcizarea demonului comic din comediile lui Caragiale. În centru stă dezbaterea „asupra structurii axiologice
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și Klaus Heitmann în Cercul literar de la Sibiu și influența catalitică a culturii germane . Criticul observă orientarea către tragic a lui Ion Negoițescu, absența tragediei din dramaturgia națională fiind una din chestiunile pe care le dorea rezol- vate prin implicarea cerchiștilor și în special a lui Radu Stanca. A nu se uita că atras de proiect și Ștefan Augustin- Doinaș scrie o unică tragedie, Brutus, publicată ulterior în 1966 cu titlul Brutus și fii săi. Revenirile pe această temă a câtorva
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
A nu se uita că atras de proiect și Ștefan Augustin- Doinaș scrie o unică tragedie, Brutus, publicată ulterior în 1966 cu titlul Brutus și fii săi. Revenirile pe această temă a câtorva critici relevă și mai bine profilul mișcării cerchiste și importanța pe care ei o acordau teatrului. În ce privește teatrul și importanța lui, ea este capitalizată de teoria despre tragic. Teatrul „reprezintă modalitatea cea mai adecvată de manifestare a tragicului, adică a categoriei estetic-existențiale prin care creația unui popor devine
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
adevăr majoră.” Vizând o funcție eticist-pedagogică, așa cum o relevă și Virgil Nemoianu, esteticul devine un model social conform idealului schillerian. Apropierea de tragedie sau reevaluarea comediei din perspectiva clasicis- mului relevă proiectul cultural al lui Ion Negoițescu pentru care dramaturgia cerchiștilor urma să umple lacunele și un deficit de spritualitate românească. Caragiale nu încape în această ecuație, pentru că Negoițescu îl asimilează unui registru minor al dramaturgiei purtând o amprentă autoh- tonă prea apăsată pentru a accesa categorii universale care să permită
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
în această ecuație, pentru că Negoițescu îl asimilează unui registru minor al dramaturgiei purtând o amprentă autoh- tonă prea apăsată pentru a accesa categorii universale care să permită translațiile culturale din sfera modelelor. Ștefan Augustin-Doinaș oferă ocazia unei retrospective a polemicii cerchiste având ca subiect dramaturgia lui Caragiale. Poetul repune în discuție „Modelul Caragiale” ca „anti-model”, din perspectiva unei formații culturale specifice ardelenești, care exclude neseriozitatea balcanică. Presiunea mediului formativ, un anumit ethos țărănesc nu se poate acomoda cu urbanitatea laxă, onctuoasă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
unei caricaturi.” , respectiv, „pedagogia pe muchie de cuțit pe care o practică autorul”. Criticul ajunge la întrebarea esențială, și anume dacă modelul Caragiale posedă „o dimensiune de adâncime”, fapt pentru care Augustin-Doinaș invocă din nou anii formației sale în contextul cerchist unde Caragiale era citit prin prisma obsesiei asupra tragicului captat „de dimen- siunea tragică a istoriei și a vieții”. „Noi, cerchiștii, am deplâns întotdeauna lipsa de sentiment tragic a sufletului românesc, și în numele acestei carențe naționale i-am reproșat, cu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
modelul Caragiale posedă „o dimensiune de adâncime”, fapt pentru care Augustin-Doinaș invocă din nou anii formației sale în contextul cerchist unde Caragiale era citit prin prisma obsesiei asupra tragicului captat „de dimen- siunea tragică a istoriei și a vieții”. „Noi, cerchiștii, am deplâns întotdeauna lipsa de sentiment tragic a sufletului românesc, și în numele acestei carențe naționale i-am reproșat, cu amărăciune, maestrului nostru Lucian Blaga atât absența tragicului din filozofia și din piesele lui, cât și incapacitatea - semnificativă, ziceam noi - de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
logice fundamentale sau un corpus de valori văzute ca inextricabile, intangibile, sacrosante impunând sacerdo- țiul. Cu onestitate, poetul își descrie agelastia din tinerețe, însă ea nu este doar o trăsătură personală, ci și una culturală a spațiului din care provine. Cerchiștii încearcă să exorcizeze în comedia lui Caragiale tocmai această dimensiune profund neserioasă, această superficialitate pe care o regăsesc la nivelul unui model cultural, dar și pe străzile capitalei. Expresia acestei exorcizări o constituie „descoperirea” în comedia lui Caragiale a filonului
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
în comedia lui Caragiale tocmai această dimensiune profund neserioasă, această superficialitate pe care o regăsesc la nivelul unui model cultural, dar și pe străzile capitalei. Expresia acestei exorcizări o constituie „descoperirea” în comedia lui Caragiale a filonului tragic, iar critica cerchistă a forțat această anamneză făcută operei comediografului, fapt care corespundea asimilării unui model cultural de către o sensibilitate contrariată, nepre- gătită să-l accepte. Întreaga polemică, precum și lectura pe care cerchiștii o fac comediei caragialești relevă o înfruntare surdă a două
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
descoperirea” în comedia lui Caragiale a filonului tragic, iar critica cerchistă a forțat această anamneză făcută operei comediografului, fapt care corespundea asimilării unui model cultural de către o sensibilitate contrariată, nepre- gătită să-l accepte. Întreaga polemică, precum și lectura pe care cerchiștii o fac comediei caragialești relevă o înfruntare surdă a două spații culturale și răspunsul pe care cerchiștii îl dau acestei provocări corespunde unei etici superioare care le coordonează acțiunea culturală. Pentru cine trag clopotele, Mitică ? De ce trag clopotele, Mitică ?, filmul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]