46,651 matches
-
21 locală’. Se știe că taxonomia unei Agende 21 locale trebuie să fie organizată astfel încât să cuprindă și ‘teme ambientale’, ori subiectele de salvgardare ale teritoriului. Una dintre aceste ‘teme ambientale’ ce reflectă percepția societala despre „calitatea mediului ambient” se cheamă ‘folosirea terenului’. Deci în mod automat, un ‘parc industrial’ care folosește corect, -din punctul de vedere al Ecologiei Industriale-, terenul pe care l-a primit este un ‘parc industrial ecologic’.Punctul nostru de vedere nu este singular. Căci primul exemplu
Resurse pentru viitor by Dragoș Bucurenci () [Corola-blog/Other/82912_a_84237]
-
la casa lui, întruchipînd supremul ideal burghez. Totuși, lucrurile nu stau chiar așa prozaic. Fiindcă Portia e doar fata vitregă a împăratului. Ceea ce nu înseamnă, cred că împăratul e neapărat malefic - chiar dacă pe fratele său aflăm, în final, că îl cheamă Abel. Înseamnă că Portia nu este numai un obiect al căutării; că ea cucerește în aceeași măsură în care se lasă cucerită. Și că înrudirea-i minimă - și mai mult convențională - cu împăratul are o funcție care generează, cu intenție
Despre hybris, aur și legende by Mariana Neț () [Corola-journal/Journalistic/14661_a_15986]
-
la casa lui, întruchipînd supremul ideal burghez. Totuși, lucrurile nu stau chiar așa prozaic. Fiindcă Portia e doar fata vitregă a împăratului. Ceea ce nu înseamnă, cred că împăratul e neapărat malefic - chiar dacă pe fratele său aflăm, în final, că îl cheamă Abel. Înseamnă că Portia nu este numai un obiect al căutării; că ea cucerește în aceeași măsură în care se lasă cucerită. Și că înrudirea-i minimă - și mai mult convențională - cu împăratul are o funcție care generează, cu intenție
La despãrțirea de I. Fischer by Gabriela Creția () [Corola-journal/Journalistic/14663_a_15988]
-
deplasat, pus pe automistificare. Dar exista în acel tânăr o distanță, un ecart continuu față de mocirla sau penibilul în care se afunda - din distanța aceea, din detașarea aceea aproape subconștientă s-a născut actualul Popescu. Știi, Daniel, pe cine am chemat eu la ordine prin 92, ca proaspăt redactor-șef al Adevărului literar și artistic? Pe Iosif Sava, Dinu Săraru, Ecaterina Oproiu, Magda Mihăilescu... Ei erau colaboratorii revistei. Domnilor și doamnelor, am zis, nu dau pe nimeni afară, însă trebuie să
Cristian Tudor Popescu: "Pentru mine, ultimul și cel mai puternic criteriu al adevãrului este umanul" by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/14653_a_15978]
-
uneori era evident că se compromitea pe sine ca să apere Uniunea noastră al cărei președinte era. Cum spuneam, am apelat la el într-o problemă personală. A intervenit imediat acolo unde trebuia. A dat cîteva telefoane. Mai mult: m-a chemat la el într-o dimineață și mi-a spus: "Te însoțesc în audiență". Am încremenit. Era bolnav, mergea greu, dar n-a ezitat o clipă. Mi-l amintesc urcînd scările clădirii publice, sprijinit de brațul meu (era o mică demonstrație
Domnul Zaharia Stancu by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/14708_a_16033]
-
generații de inși stilați, de cavaleri discreți și fără morgă, deloc scorțoși, bon viveuri scăpărători și inteligenți, artiști prin felul însuși de a fi, se ghicește în trăsăturile sale. O generație care, în plus, stăpînea la perfecție și ceea ce se cheamă "arta conversației"". Am citat superbul portret pe care Cristian Bădiliță îl face unui "monument" al emigrației românești din capitala Franței, în volumul Captiv în lumea liberă. Deși poate părea paradoxal, tușele artiste ale lui Cristian Bădiliță confirmă, într-un fel
Confesiunile unui legionar cochet by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/14715_a_16040]
-
ignar; pavimentele piețelor și caselor turburător de prezente cu urme de pași ce plisară abia vizibil marmura de pe jos împodobită cu chenare florale, animaliere; sala cu busturile marilor bărbați de stat romani, un adevărat tribunal al buletinelor de identitate clasice chemate spre audiere, ori confruntare cu omul modern atent mai mult la ce le lipsește capetelor ilustre... câte o ureche, nasul rupt, ochiul de marmură holbat, pleznit de cine știe ce lovitură. Fizionomii roase de timp, desfigurate, lucrate de timp ca de propozițiile
Reflexe pariziene IX by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/14724_a_16049]
-
și-o dea la toamnă tocmai cu Joyce... Era o ediție veche tipărită în 1949, la opt ani după moartea autorului, si spusese că la fel arată și când o cumpărase de la un batran anticar evreu pe care, culmea! îl chema tot Bloom, Florea, Florica, cum ar veni. Iar sublinierile, de care adusesem vorba, oarecum mirat că ele, practic, ocupau uneori pagini întregi, otova, una după alta, nu-i aparțineau, nu el le făcuse, ci așa cumpărase cartea care se părea
Reflexe pariziene VII by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/14773_a_16098]
-
așa cumpărase cartea care se părea că trecuse prin mâinile a nenumărați clienți, studenți în special, niște profesioniști, în orice caz, nu cititori de rând... Ulise ședea încă în fața mea pe mesuța trasă anume încă înainte ca Jeff - asa-l chema - să se întoarcă de la restaurant. Atunci, din vorba în vorbă, îi spusesem că Joyce semăna cu Cervantes, că între Don Quijote și Leopold Bloom, că între două paranteze foarte largi, foarte încăpătoare, se îngrămădeau ceilalți autori, ca niște stridii înghesuite în
Reflexe pariziene VII by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/14773_a_16098]
-
Apostol - ajunge la cititor prin intermediul a trei voci: vocea insidioasă a naratorului omniscient, care vede totul, inclusiv gândurile personajelor, vocea ei, a Corneliei Tudoran, și, în fine, cea mai interesantă dintre cele trei, o voce a conștiinței, imperativă, scrutătoare, care cheamă la ordine: "Iată-te în fața oglinzii, Cornelia Tudoran. [...] Privește-te, doamnă Tudoran ... O, cum te simți, cum te prefaci, cum încerci să razi de pe tine arsura unei priviri de bărbat care te-a tulburat. Crezi oare că, reluându-ți vechile
Romanul unei poete by Irina Marin () [Corola-journal/Journalistic/14816_a_16141]
-
părea rău că-l luase. Și pentru ca să spargă odată tăcerea moșu-ntrebă: - Vii de departe? - Da, răspunse tânărul scurt, semn că ori era prea obosit, ori n-avea chef de sămânță de vorbă. Bătrânul nu se lăsă biruit. - Cum te cheamă? - Adrian. - Ești de pe la noi? - Nu! Îi răspunse tânărul. - Ai ceva treburi la târg? - Așa și-așa... Și cum bătrânul n-avea ce să-l mai Întrebe, Îl lăsă În pace. Apoi, pentru ca să-și dezmorțească picioarele, se dădu jos din căruță
Războiul muștelor. In: Editura Destine Literare by Gheorghe Neagu () [Corola-journal/Journalistic/81_a_357]
-
cenușă și fum: "Și vîntul alergînd/ prin găurile unui/ instrument de suflat/ deschizînd toate ușile/ toate păpușile// cum ochiul deschide/ pe lanuri vide/ privirea-colivie/ de apă vie// Trec prin dormitoare/ strigat din sicrie de o floare/ Cu buciumul umbrei dogoritoare/ chemat la spînzurătoare/ Am traversat prin vise/ încăperile promise/ Pînă la pod/ am ajuns la nod/ Pereții cîntau Ave/ Lemnul își adîncea gropile-epave/ ceața întărea părerile/ lumina își trimitea galerele/ Treceau prin somnul meu/ cu lopeți de săpat, aplaudînd mereu// Privirea
Un optzecist întîrziat by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/14821_a_16146]
-
așa cum apărea și în primul roman, lucrează într-o redacție a unui cotidian cu un tiraj uriaș. Cotodianul se numește străveziu Știrea zilei, directorul e un Jack obsedat de senzațional, lumea politică e cea a unui președinte pe care îl cheamă Ilie Ionescu. Această femeie se îndrăgostește de un chinez, un medic trimis de Partidul Comunist Chinez pentru o perioadă determinată în România. Povestea acestei redacții e un adevărat film documentar despre România postdecembristă și un extraordinar prilej de meditație în fața
Felicia Mihali - romanele scrise în România by Luminița Marcu () [Corola-journal/Journalistic/14818_a_16143]
-
pîntec." El îi răspunde: "Să nu te rușinezi. Și mie sexul mi se întărește de fiecare dată cînd mă gîndesc la privirea ta, chiar și pe stradă, chiar și în atelier, cînd lucrez." Încetul cu încetul, ea începe să-l cheme la orișice oră. Fără să țină seama de timp. Măcar pentru un minut. E atît de nesățioasă și de insistentă că i se face rușine, însă dorința de a fi cu el e mai mare. Pe Meaume, chemările ei îl
Pascal Quignard - Terasă la Roma by Emanoil Marcu () [Corola-journal/Journalistic/14858_a_16183]
-
zadarnică. Logodnicul fiicei lui Jakobsz a aruncat acidul. Bărbia, buzele, fruntea, părul, gîtul lui Meaume sînt arse. Fiica judecătorului e atinsă la mînă. Urlă. Durerea fiecăruia este atît de vie că urlă cu toții. Meaume este dus la meșterul său. Heemkers cheamă un medic care-l îngrijește pe ucenic. Ochii n-au suferit leziuni. Dar fața e toată o rană. Mai tîrziu, rănile se umplu de puroi. Suferă ca un cîine. Cînd febra îi trece, vrea să reia legătura cu fiica judecătorului
Pascal Quignard - Terasă la Roma by Emanoil Marcu () [Corola-journal/Journalistic/14858_a_16183]
-
Eminescu și rămâne o pură enigmă, de nestăpânit cu gândirea, raportul dintre nebunie, posibilitatea limbii poetice și Ființă." 7) 4. Experiențele neantului. Când încep, cum încep ,,experiențele neantului"? Pentru Nietzsche și Hölderlin lucrurile par a fi mai limpezi, ,,neantul", Dyonisos, chemându-i chiar din perioada lor de maximă creativitate. Există o provocare a adâncurilor vizibilă chiar de la primele opere. Dar la Lenau, dar la Eminescu? Pentru Eminescu biografii au încercat să fixeze momentul ,,provocărilor" la Berlin. Pauza de creație relativă, cu
Bicentenar Nikolaus Lenau: O profunzime nouă by Cornel Ungureanu () [Corola-journal/Journalistic/14885_a_16210]
-
din cînd în cînd rușine. Crește șansa mîntuirii!" Ehe! Rușinea ca rușinea, dar pînă la mîntuire e drum lung... * O perfectă ilustrare a expresivității involuntare ne oferă versurile dlui Dan Zăgănescu din ORIENT LATIN (nr. 2/ 2002). O poezie se cheamă Avid de divin. Atîția d și v în două cuvinte te fac să te gîndești la o gură cu prea mulți dinți. Iată cum începe divina aviditate: "Trepte ursuze pîrîind grăbit/ Pași, sughite secundarul,/ Umbre scîncesc pe pernă/ Gesturi de
Actualitatea by Cronicar () [Corola-journal/Journalistic/14916_a_16241]
-
N-a fost să fie. Cronica a rămas ce era. Vezi, între altele, chiar Observator cultural. Ar fi de adăugat și că ideea partizanatului îi macină pe optzeciști, nu de azi, de ieri. Dacă nu faci revistă de grup, se cheamă că n-ai, vorba lui M. Cărtărescu, ,,culoare ideologică". În al treilea rînd, ideea progresului în literatură. E ciudat să vezi cum niște oameni foarte inteligenți și cu destulă experiență literară pariază pe convingerea că nou înseamnă mai bun și
Actualitatea by Cronicar () [Corola-journal/Journalistic/14889_a_16214]
-
încă vreo lună și ceva, mi-a telefonat și mi-a spus: "Uite, vreau să-ți propun ceva." Avea un prieten care organiza niște seri literare într-un restaurant ce amintește de un bistro parizian de tip vechi. Restaurantul se cheamă "La Canaille", iar serile se numesc "Les mille feuilles de La Canaille". Fiecare seară are cîte o temă. De data asta, tema era " Le coup de coeur du libraire". Trei librărese își aleseseră autorul preferat. Ea m-a ales pe mine
Sanda Nițescu - Cum pot comunica două culturi by Mariana Neț () [Corola-journal/Journalistic/14938_a_16263]
-
un public numeros, dar mi s-au pus întrebări extrem de pertinente. După aceea, am fost invitată din nou și am vorbit despre noua mea carte, Café, care nu apăruse încă. Însă era o parte a acestor Soirées franco-roumaines, care se chema Café littéraire. Eram invitate trei femei, să ne prezentăm "cariera". În cazul meu, era vorba de cariera de pictoriță și de scriitoare. Mi s-a organizat și o expoziție de pictură. Eu găsesc că acest eveniment, care se desfășoară în
Sanda Nițescu - Cum pot comunica două culturi by Mariana Neț () [Corola-journal/Journalistic/14938_a_16263]
-
Vreo doi ani. Mult. Da, pentru că bănuiesc că ți s-a întîmplat și să te duci în cîte o seară și să nu se întîmple nimic. Absolut. Am și un capitol în carte, în care descriu chiar acest fenomen. Se cheamă "Echecs". Totuși, mi-am dat seama că nu trebuie să caut, în mod deliberat, incidente, evenimente. Trebuie să fie un joc între spontaneitate și, totuși, această idee care să curgă și să sfîrșească prin a construi ceva. Chiar asta a
Sanda Nițescu - Cum pot comunica două culturi by Mariana Neț () [Corola-journal/Journalistic/14938_a_16263]
-
Tot ce pot să spun e că inși ca sărmanul inamic al ploșnițelor bucureștene nu te pot dezamăgi niciodată. Schneider mânca foarte ușor, dimineața. La prânz, puțin de tot. Seara, nimic. Medicii, când se întâmpla să treacă pe la policlinică, se chemau între ei, uluiți, să și-l arate - părea un schelet în marș coborât de pe planșele de anatomie. Când am dat mâna întâia oară cu el, m-am temut să nu se fărâmițeze în palma mea. Ciudat. Privirea o avea limpede
Schneider by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/14955_a_16280]
-
lenea sfruntată, plăcerea alcoolului, sadismul - da, o băteam uneori, aveam totuși grijă să-i menajez fața și, mai ales, o învățasem cu un vocabular de clară vulgaritate"... Extrem de primitivă este și femeia însărcinată cu satisfacerea "trupească" a redactorului-șef. O cheamă Gabi și este hipnotizată de bărbatul fatal: "Nu-nu, răspundea zâmbind Gabriela, ea nu cădea în această capcană: "ea îi iubea trupul, era mai bine-zis sclava ideii ei despre un "trup armonic, antic", o amețea ideea de a se culca cu
Aceeași veche poveste by C. Rogozanu () [Corola-journal/Journalistic/14950_a_16275]
-
mai fost Fericit ca atunci. Imposibilă-i întoarcerea-acolo Cât și a spune cuiva Cât de preaplină de fericire Acea grădină a raiului era. Revenind la cartea Marinei Tarkovskaia, din paginile ei, ca și din bogatul "fotoletopiseț" adăugat în final, chemate de dincolo de apa oglinzii, prind viață și se perindă, ca umbre ale trecutului, o puzderie de personaje fascinante: Dubasovii, Pșeslavskii, Vișniakovii - ascendenții materni; generațiile de militari polonezi ai neamului Tarkovski - ascendenții paterni; Aleksandr Karlovici Tarkovski, bunicul dinspre tată, narodnovoleț 2
Saga Tarkovski by Carmen Brăgaru () [Corola-journal/Journalistic/15281_a_16606]
-
dispar cu totul ca-n lada iluzionistului/ cineva îmi oferă eternitatea și infinitul/ pe care le ating fără să fiu de față/ cineva mă sperie ca pe-un copil/ cu golurile din garduri/ mai e acolo și un orb/ care cheamă copacii și casele la radiografie/ uneori plouă atît de mult/ încît țipetele mele curentează/ se deschide o ușă intră o bătrînă/ în mînă cu un plic galben care e soarele/ mîzgălit peste tot cu litere mici" (ibidem). Macrocosmosul pătrunde astfel
Un baroc paradoxal by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15295_a_16620]