120 matches
-
ingenioasă: Spre a evidenția puterea lui Dumnezeu, singura care rânduiește totul în lume (v. 9), în versetele 10 și 11 poetul dă mai întâi exemple grandioase (leul, leoaica, balaurii), apoi se coboară în lumea măruntă a insectelor". La rândul lor, clasicistele Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu practică, în versiunea recentă pe care au dat-o Cărții lui Iov din Septuaginta, o întoarcere la tradiția primară, cea a reproducerii prin calchiere lexicală a modelului grecesc, dar propun, în loc de furnicoleu, o formulă inedită
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
rar întâlnite, sunt caracteristice întregii sale opere. Numai la B.P. Hasdeu, Al. Macedonski și Tudor Arghezi, cărora le este în multe privințe precursor și model, îmbinarea unor asemenea atitudini extreme va mai fi atât de accentuată. Format în spiritul esteticii clasiciste, H.-R. a fost totuși foarte receptiv la marile curente literare contemporane, iar crezul estetic, expus teoretic sau implicat în creația proprie, departe de a fi unitar, cuprinde tendințe diferite, uneori opuse, într-o alăturare caracteristică spiritului său, dar și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287426_a_288755]
-
această perioadă, cea mai importantă contribuție la constituirea teoriei literare românești. Însoțind de multe ori teoretizările cu exemplificări din propria creație, ia în discuție varietățile stilului, unele chestiuni de versificație și de metrică, genurile și speciile literare, definite după normele clasiciste, dar exemplificate, de cele mai multe ori, cu opere romantice. Creația literară se confundă cu poezia și, ca orice artă sau „meșteșug”, își are „limba ei” - idee estetică modernă, pe care o enunța în 1831 în prefața la Regulile sau gramatica poeziii
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287426_a_288755]
-
-i nuanțat și pe Carducci și Pascoli, cel din urmă decadentist prin excelență. Ordonate cronologic, exegezele monografice sunt scrise într-un stil cu acuzate valențe poematice, agreând frecvent paradoxul. Fibra lirică a autorului vibrează profund la stimulii operei, dar formația clasicistă temperează expresia verbală. Expunerea avansează calm pe spațiul întins al analizelor, coagulându-se uneori în pledoarii strânse, dirijate lucid spre finalitatea demonstrației de idei. Rare interogații aparent patetice și afirmații aproape sentențioase indică un retorism strunit. Expunerea capătă culoare și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285562_a_286891]
-
sacrilegiu antinațional comis de naivul său predecesor romantic. Un alt jurnalist, care semnează „Békásy”, autor al unor Peisaje ardelene publicate În anul 1848, simte și el nevoia, la fel ca Nagy Ferenc XE "Ferenc" , să Îmbine referința livrescă de sorginte clasicistă cu observația spontană, ca modalitate de punere În pagină a Întâlnirii sale cu româncele. El mărturisește În fața cititorilor aceeași experiență fascinantă a „privirii”, care are darul să fixeze În memoria călătorului imaginea puternică a farmecului feminin românesc. Dar În acest
[Corola-publishinghouse/Science/2263_a_3588]
-
27; Const. M. Popa, „Aproapele nostru trădează”, R, 1992, 3-4; Dan Milcu [D. Micu], O panoramă a romanului contemporan, L, 1993, 34; Ion Dodu Bălan, Marian Barbu, „Aspecte ale romanului românesc contemporan”, „Glasul românesc”, 1993, 15; Răzvan Voncu, Seninătatea vocației clasiciste, L, 1994, 29-31; Tudor Nedelcea, Aspecte ale romanului, „Excelsior”, 1996, 1; Constantin Cubleșan, Aspecte ale romanului, ST, 1996, 6; Const. M. Popa, Toamna coloneilor, R, 1996, 10-12; Stan Velea, Marian Barbu, Simona Barbu, „Simbolistica poeziei lui Ion Barbu”, RITL, 1997
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285624_a_286953]
-
menționează despre Chaucer că "oricine îl examinează, va observa diferența uriașă dintre el și prezent, care se găsește foarte puțin în aceeași limbă" (3:no. 122 [Bb2r]). De exemplu, ceea ce îi lipsea lui Chaucer era caracterul infinit ostentativ al retoricii clasiciste, un punct de vedere care nu putea înlocui veșnicia jurnalismului. După cum bine observă savantul Alan McKillop în secolul al XVIII-lea, "învățăturile neoclasicismului revin la doctrinele lui Aristotel, ale lui Longinus, Horațiu și Quintilian, fiind interpretate de criticii Renașterii italiene
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
în care eroi și divinități din folclorul românesc (Negru Vodă, Dochia, Sf. Vineri ș.a.) se întâlnesc cu personaje din mitologia latină sau cu altele, inventate de autor. Lipsită de unitate, epopeea este hibridă și greoaie, fără suflu poetic. În manieră clasicistă a scris o tragedie în versuri, în cinci acte, Optum (1897). Acțiunea este plasată în anul 1031 d.Hr., la Curtea domnului Timișanei. Personajele, puse în situații dramatice neverosimile, declamă emfatic și fără convingere. A mai compus câteva poeme dramatice
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286734_a_288063]
-
este cel intitulat Thanatos și Bios, în care se face un studiu lucid asupra filosofiei și psihologiei (nu și psihozei) morții, în linia Spinoza-Pascal, cu întoarceri la Cicero, Democrit sau Epicur, apoi la Goethe și La Rochefoucauld, aducând o privire clasicistă asupra fenomenului. Concluzia finală este clară în acest sens: „A privi moartea ca un fapt, nu ca un mister, în aceasta constă severitatea și frumusețea clasicismului.” Până aici eseistica lui P. e strict filosofică. Al doilea eseu, Eros, cu o
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288674_a_290003]
-
1875). Atribuire imposibilă din moment ce nimic din ce îl caracterizează pe cărturar - urbanitate, preocupare pentru motivare și argument, judecată, e drept, severă, dar articulată erudit, solemn, elegant - nu era prezent aici. În pofida unui comentariu contradictoriu, rigidizat în bună măsură de dogma clasicistă, studiul Mihail Eminescu (1903) are câteva repere interesante: explicarea creației lui Eminescu prin predispoziții ereditare, temperament, educație și înrâuriri succesive, din cultura română și din cea germană. Criticul recunoaște că prin Eminescu poezia a primit „o viață mai intensivă și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286727_a_288056]
-
del "Saggio sul Sublime" nella tradizione dei codici; II. La paternita del "Saggio del Sublime"; III. L'opposizione sotto Augusto e la datazione del "Saggio del Sublime"; IV. La Biblia nella Roma augustea?; V. Regola e Genio; VI. Il 'tenace clasicista' Orazio di fronte all 'anticlassicista' autore del "Saggio del Sublime"; VII. Estetica antica ed estetica moderna: annotazioni). Eminescu și critica italiană: note și impresii, "Buna Vestire" (Roma) 9, nr. 3, 1970, pp. 7-25, trad. ital. În "Acta Philologica" (Societas Academica
India şi Occidentul : studii de istoria culturii by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1393_a_2635]
-
limba franceză - au fost remarcate în primul rând pentru capacitatea lor de a respecta expresia originalului, ceea ce reflectă o bună cunoaștere atât a limbii române, cât și a celei din care se realizează transpunerea. Sunt selectate scrieri reprezentative pentru direcția clasicistă a literaturii europene (Fedru, La Fontaine, La Rochefoucauld, La Bruyère, Florian, Lope de Vega ș.a.), dar nu numai. Traducătorul își însoțește adesea versiunile cu un cuvânt înainte scris cu o vădită dorință de a asigura accesibilitatea cărții. SCRIERI: Undeva, în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290199_a_291528]
-
a cărei biserică a fost mutată. Corpul cel mai vechi al Spitalului Brâncovenesc nu mai există. Fosta clădire a fabricii de pâine Gagel, o clădire foarte solidă, a fost dinamitată. Dar au fost dărâmate și nenumărate case de frumoasă factură clasicistă sau românească cu parter, etaj și grădină de pe strada Sfinții Apostoli. Printre acestea amintesc fosta casă a arhitectului State Ciortan, în stil românesc, fosta casă a profesorului inginer Mirea, precum și fosta casă a fostului primar Dobrescu, și multe, multe alte
Ultimul deceniu comunist: scrisori către Radio Europa Liberă by Gabriel Andreescu, Mihnea Berindei (eds) () [Corola-publishinghouse/Memoirs/619_a_1376]
-
la conspirația lui Leonte Radu. Opera lui P., cu țintă satirică, își are un impuls tocmai în această nemulțumire. Cunoscând limbile greacă, franceză și rusă, comisul e un spirit nutrit și de enciclopedismul și iluminismul veacului al XVIII-lea. Elemente clasiciste și preromantice coexistă în poezia sa. El s-a bucurat de notorietate datorită unei scrieri - apărută în „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, în 1839 - căreia i s-a dat titlul Niam vine și niam să trece. În versuri ce
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288872_a_290201]
-
al lui Eminescu, inclusiv cel din manuscrise, fiecărei poezii menționându-i-se datele de identificare necesare. Același lucru îl aflăm privitor la Variante. Exerciții & moloz pentru că "opera se constituie din poeme cu statut autonom, rezultate dintr-o supunere neabătută disciplinei clasiciste (așa-zisele antume), dar și din bucăți pe care nu le considera demne de publicare (postumele)", manuscrisele aducând dovada unui "proces de exercitare permanentizat, asemănător cu actele de solfegiere la care se dedau instrumentiștii și vocaliștii". Exercițiile sunt glosate pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
umor împăcat”. Pe Ioan Slavici îl așază printre „marii creatori”, în proximitatea lui Mihai Eminescu, I. L. Caragiale și Ion Creangă, pe când Al. Vlahuță și B. Delavrancea apar ușor supraevaluați. Dintre scriitorii de tip erudit, Odobescu răspunde cel mai mult opțiunii clasiciste a comentatorului, de unde zelul pentru înțelegerea acestui autor pentru care cultura e „o formă a vieții”. Termenul „cultură”, întâlnit de numeroase ori, întinde punți între Odobescu și Hasdeu, acesta privit separat, ca poet. La nivelul expresiei, ca dramaturg, Delavrancea i-
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290512_a_291841]
-
după două decenii de folosire, casa nu putea crea impresia de bătrânesc. Din punct de vedere arhitectonic, Vasile Pogor (tatăl) a dovedit o înclinație pentru un eclectism foarte la modă între ceea ce criticul de artă Valentin Ciucă numește "joncțiunea tiparelor clasiciste cu cele medievale sau postmedievale", joncțiune având ca rezultat "o sinteză cu elementele unui nou mod constructiv cu specific local particularizant, unde tiparele impuse de autoritatea timpului se integrează într-o compoziție arhitecturală armonioasă și rafinată, trecută prin filtrele orgolioase
[Corola-publishinghouse/Science/1469_a_2767]
-
și caracterul educativ al scrierilor lor. Doar lunga introducere la romanul lui Fénelon (o transpunere fidelă a unui studiu al lui La Harpe, Vorbire asupra poeziii epice și de bunătatea poemii lui Telemah) indică un anume interes pentru normele estetice clasiciste, în perioada începuturilor teoriei literare românești. Lipsa de discernământ a lui P. în alegerea operelor străine, vizibilă mai ales după 1833 și criticată de Mihail Kogălniceanu într-o notiță din „Dacia literară”, se explică și prin dorința de a pune
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288851_a_290180]
-
acesteia ar trebui să-i fie rușine. Contrastul e prea mare. Din două una: sau căile pe care le-a urmat pictura occidentală în ultimul secol n-au fost cele mai inspirate, sau se răzbună în mine o anume structură clasicistă, pe care mi-am refulat-o cu obstinație. Mult mai mult m-a impresionat magazinul cu albume de artă contemporană de la parterul muzeului - o adevărată abundență de nume, stiluri și orientări, ce stârnește aviditatea cunoscătorilor și scutură multe pungi, în pofida
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
o foarte bună vizibilitate - pe o rază de 70 km (cel puțin așa scriu pliantele turistice). Și totuși, imaginea Parisului noaptea, contemplată de pe colina Montmartre, m-a impresionat mai mult. Priveliștile văzute din Turn au, în general, o stilistică previzibilă, clasicistă: Le Palais de Chaillot, școala militară și uriașul Câmp al lui Marte. Dar, curios detaliu, la nord, în depărtare, învăluite într-o pâclă, se văd building-urile înalte ale unui city supermodern, care pare să fi răsărit peste noapte în preajma vechiului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
Mare, criticând decăderea morală a boierimii din vremea sa. Pe urmele lui Asachi și înainte de Eminescu, el evoca mitul dacic (Geniul vechi al românilor și românii de azi). Deși legat de epoca premergătoare generației pașoptiste prin tendința moralizatoare și elemente clasiciste, S. se alătură generației „Daciei literare” în elogiul înălțat patriei și trecutului eroic, prezent în poezie și în câteva articole (Suceava și Alessandru cel Bun în secolul al XV, Domnul Moldovei, marele Ștefan al VI și bravul său hatman Arbore
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289847_a_291176]
-
, Maria (6.VIII.1907, București - 4.VII.1995, Atena), clasicistă. Este fiica Sinioriței (n. Peritis), originară din Grecia, și a lui Giorgios Himos, comerciant în Grecia și România. A urmat Facultatea de Litere și Filosofie, secția clasică, a Universității din București, absolvind în 1930. Bibliotecară (1933-1934), devine cadru didactic în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288036_a_289365]
-
apărut inițial în revista „Făt-Frumos” (1932), apoi, în același an, în volum. Era, după studiul lui N. Sulica din 1930, a doua încercare de a cuprinde tema în ansamblul ei și cea dintâi sondare a manuscriselor eminesciene din perspectiva preocupărilor clasiciste ale poetului și a înrâuririlor clasice asupra operei lui. O atenție specială e acordată Odei (în metru antic) în procesul de trecere de la ucenicia la clasici la creația originală. Naționalismul lui Eminescu pornește de la premisa că „între scrierile militante și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288304_a_289633]
-
Filiala din Craiova a Uniunii Scriitorilor, când editează și un „Caiet literar”. S. este autorul a două volume de versuri: Ibis (1942) și Ion ăl Mare (1946). Poemul Ibis evidențiază o formație livrescă și tentația pentru structuri prozodice de factură clasicistă, sonetul fiind cultivat predilect. Conceput sub forma unui lung colocviu cu sinele, Ibis devine reprezentarea metaforică a unei încăperi sufletești, mobilată conform gustului propriu și confortului (intelectual) personal. Sunt prelucrate, artizanal, numeroase motive livrești, reintegrate în tiparul afectiv al discursului
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289555_a_290884]
-
publicat abia în 1968. Este, probabil, interpretarea cea mai originală și discutabilă a poeziei eminesciene. Sunt, firește, preferate antumelor, postumele, sporindu-se diferența dintre ele până la opoziție. Antumele ar fi rodul influenței lui Maiorescu, editorul lor în 1883, și a clasicistei lui concepții despre poezie, creând pentru decenii bune imaginea unui Eminescu neptunic, în spiritul romantismului Biedermeier (termenul este al lui Virgil Nemoianu din 1984) al unor minori germani precum Lenau, Heine sau Mörike, și care ar fi întârziat cu jumătate
Veșnic tânăr și ferice by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/4415_a_5740]