82 matches
-
puținii oameni cu care aș vrea să mă întîlnesc și pe lumea cealaltă. C-un asemenea tovarăș m-aș bizui să-nfrunt și urîtul eternității." Duiliu Zamfirescu (Duilă, Zuiliu Damphirescu în versiunea lui Caragiale) a fost foarte afectat de afronturile comediografului ("grosolănia lui Caragiale și naivitatea mea mă făceau să sufăr groaznic.") pînă cînd va remarca "infinita nestatornicie a simțirii sale"; nu l-a iertat și îi subliniază trivialitatea chiar și în deznădejdea pierderii celor două copile: "Era așa o trivială
[Corola-publishinghouse/Science/1499_a_2797]
-
culminant-deznodământ). De asemeni, caracterizarea directă lasă regizorului libertate totală, câtă vreme "rolul" e făcut să pună complet în umbră individualitatea personajelor ca atare, transformate în simple simboluri ale unor idei morale. Avem, mai întâi, o situație stereotipă intens exploatată de comediografi (triunghiul conjugal), dar tratată de Lovinescu în registru grav, în acord cu convingerea sa peremptorie privind condiția "tragică" a încornoratului. Răstălmăcirea aceasta, altminteri foarte lovinesciană (recte: melodramatică 116), se datorează identificării cathartic-imaginare cu cel slab și în suferință, "victimă" a
Scriitorul și umbra sa. Volumul 2 by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
în lipsa elementului viu, a comicului însuși captat în instantaneele literaturii. Ariditatea expunerii poate fi evitată dacă oricare dintre multiplele și diferitele definiții date comicului primește exemplificări concludente prin opere integrate acestui gen pe baza unor trăsături estetice revelatoare. Opera unui comediograf prin structură, așa cum a fost Caragiale, despre care Paul Zarifopol nota memorabil că deține "vocația râsului ca artă și simțul comicului, ca instinct fundamental"49, suportă examenul tuturor formulărilor determinative ale comicului, ilustrând la fel de adecvat cele mai divergente aspecte examinate
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
Dacă râsul mecanic este superficial și distractiv, cel critic se vrea a fi un corectiv, aplicat diferențiat, în funcție de gravitatea malformației detectate, cu bonomie, înțelegere sau, dimpotrivă, în răbufniri satirice, violent sarcastice, cu malițiozitate și cruzime. În conturarea portretului robot al comediografului tipic, abilitatea de a surprinde ridicolul ar fi informația de bază de la care ar deriva ramificații noționale multiple între care importante ar fi inteligența, insensibilitatea, răceala afectivă, spirit justițiar acuzator, conștiința propriei superiorități. Cel care ridiculizează se plasează pe sine
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
caracteristică epocii noastre. Deși a fost caracterizat, la un moment dat, de Șerban Cioculescu drept un "frenetic și dionisiac"68, insistând asupra laturii sensibile, mai puțin bănuite, Caragiale este, incontestabil, un exemplu de personalitate care se pliază perfect pe mulajul comediografului tipic ale cărui trăsături le-am enumerat succint. Simțul critic caragialian a făcut mai puțin obiectul disputelor exegetice, autorul Scrisorii pierdute fiind apreciat aproape unanim drept sarcastic și profund nesentimental. Umorul, variantă a comicului a cărui trăsătură distinctivă este marca
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
transcrierea telegramată a tablei de materii din Moșii (Tablă de materii). Spiritul de frondă, nonconformismul, respingerea așa-numitelor "valori" consacrate, repulsia față de îngrădirile de orice fel, inclusiv cele literare, sunt, așadar, determinante ale personalității lui Caragiale în acord cu imaginea comediografului exemplar. Susținerea acesteia este completată și de câteva elemente biografice notorii ale acestui autor comic care, dacă n-a fost persecutat de biserică, a fost în schimb acuzat de imoralitate de către o societate imorală, a fost evaluat depreciativ în mod
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
domnului Pawlowsky, Cum se înțeleg țăranii, Flăcău redau, întocmai ca celebra antipiesă ionesciană Cântăreața cheală, un comic al absurdului derivat din surprinderea procesului de degradare a limbajului, devenit ineficient ca instrument de comunicare. Ar fi însă hazardată o încadrare a comediografului român în seria scriitorilor absurdului, la care nu poate fi alăturat din cauza distanței temporale și a deosebirilor de concepție estetică și atitudinală. Între lumea imaginată de Caragiale și cea a lui Eugen Ionescu, de pildă, este o distanță enormă rezultată
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
ar fi fost apreciat de însuși Caragiale 5, constituie un amănunt care îndreptățește presupunerea că nepotul, măgulit și devenit conștient de valoarea artistică a harului pe care, se spune că l-a moștenit, a prețuit, la rândul său, opera marelui comediograf. Chiar și din punct de vedere comportamental și caracterial, grefierul scriitor amintește de histrionicul Caragiale prin dualitatea, duplicitatea și, mai ales, prin neobișnuita predispoziție ludică, manifestată în contextul familiei sau între prietenii pe care îi amuza și îi deconcerta în
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
ai acestei literaturi. Astfel, așa cum am demonstrat, plasarea lui Caragiale în rândul marilor spirite anticipatoare ale schimbărilor majore impuse de avangarda literară postbelică, se justifică din mai multe puncte de vedere. S-a constatat, de exemplu, că pe plan dramatic, comediograful roman introduce numeroase inovații formale și de conținut, ca expresie a nonaristotelismului 147 asumat și, de altfel, teoretizat, care îi apropie profetic "pseudo-farsele"148 de farsa tragică a secolului trecut. De asemenea, absurdul este prefigurat la nivelul personajului caragialian, care
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
să introducă vocabule și versuri străine în refren sau în rimă. Alături de Al. Depărățeanu, a consolidat versul scurt. Dar nici exercițiile metrice, nici aspirația romantică nu pot birui platitudinea imaginii. Satira Muza de la Borta Rece, subintitulată „bufonerie literară” (atribuită imaginar comediografilor francezi Henri Meilhac și Ludovic Halévy), în care Titu Maiorescu este Minorescu, Eminescu - Minunescu, G. Panu - Pan-Pan, Samson Bodnărescu - Butnărescu, se dovedește lipsită de spirit. Eminescu e acuzat, cu îngustime, de a fi încălcat regulile gramaticii și se citează
ZAMPHIRESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290701_a_292030]
-
reinventării propriei sale identități. Câteva dintre textele ce urmează anilor 1944 sunt rescrise, eliminându-se asperitățile staliniste. Vechile alianțe cu mandarinii realismului socialist (Baranga scrie, împreună cu redutabilul polemist N. Moraru, un text dramatic) sunt abandonate, în favoarea confecționării unei imagini de comediograf moderat și popular. Alegerea unei piese de Baranga pentru inaugurarea noului sediu al Teatrului Național, în 1973, marchează consacrarea unei relații ombilicale cu oficialitatea logocratică. Venerabilul Aurel Baranga își conservă, în deceniile de după 1944, în poziția de dramaturg laureat 1
Cuvintele puterii. Literatură, intelectuali și ideologie în România comunistă () [Corola-publishinghouse/Science/84944_a_85729]
-
indiferent de varietatea răspunsurilor, comun la toți scriitorii care se întorc la sursele tragediei europene este efortul de a adapta scenariul clasic pentru a exprima nevoile sufletești ale contemporanilor. Dintre elementele specifice teatrului antic, Petru Dumitriu păstrează prologul utilizat de comediografi pentru anticiparea evenimentelor și stabilirea contactului cu publicul. Prezentatorul sugerează caracterul fictiv al acțiunilor de pe scenă și cere implicarea spectatorilor cărora li se amintește că dincolo de aparența eroilor se ascund trăiri etern valabile. De asemenea, în final ei sunt chemați
În dialog cu anticii by Alexandra Ciocârlie () [Corola-publishinghouse/Journalistic/836_a_1585]
-
în felul acesta, îmi închipuiam, va fi fost întâmpinat Creangă în mediile prin care circula, între prie tenul meu și marele clasic eu văzând, tipologic, un șir de clare asemănări. Velea a fost bine caracterizat de Eugen Simion drept „un comediograf al cuvântului“, domeniu în care pot spune că s-a exersat încă înainte de-a scrie literatură, debitând tot felul de istorii, inventate sau reale, despre copilăria argeșeană, compu nând calambururi, parodiind vorbirea unuia sau altuia, sau scor nindu-le amicilor
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
sa, Caragiale și Caragiale, Florin Manolescu a deconstruit cu acribie „jocul cu mai multe strategii” al autorului. Prima este cea a dramaturgiei, din care se detașează o piesă, O scrisoare pierdută, marea reușită care-l impune pe Caragiale drept principalul comediograf al epocii. Cealaltă comedie, O noapte furtunoasă, deși nu se ridică la nivelul Scrisorii pierdute, este totuși în măsură să releve talentul dramaturgului în genul care l-a impus publicului româ- nesc. Conu Leonida față cu Reacțiunea, subintitulată și „farsă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
mariaj dezastruos pentru eco- nomia dramatică întrucât construiesc centrul de greutate nu în jurul cursivității firești a evenimentelor într-o situație presupus reală, ci în jurul unui discurs patetic, declamativ, care devine, de fapt, centrul de greutate al scenei. Pe bună dreptate, comediografului acest discurs i se pare derizoriu, enorm. Caragiale „simte” nu enorm, ca un romantic tra- versat de efuziuni și vizionarisme, ci enor mi tatea proce- deului asemeni unui critic literar care sesi zează retorismele și artificiozitățile. „Într-o scenă memorabilă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
profund neserioasă, această superficialitate pe care o regăsesc la nivelul unui model cultural, dar și pe străzile capitalei. Expresia acestei exorcizări o constituie „descoperirea” în comedia lui Caragiale a filonului tragic, iar critica cerchistă a forțat această anamneză făcută operei comediografului, fapt care corespundea asimilării unui model cultural de către o sensibilitate contrariată, nepre- gătită să-l accepte. Întreaga polemică, precum și lectura pe care cerchiștii o fac comediei caragialești relevă o înfruntare surdă a două spații culturale și răspunsul pe care cerchiștii
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și cântând un "pa-vu-ga-di" sonor "care-i ieșea pe nas cale de o poștă", Bîrzof, cel care își scuză neomeniile oficiale cu "Ia ne vinovat... slujba!", Manea Nebunul cântând "Fivrelzon! fivrelzon!" (vive le son!). O pagină vrednică de un mare comediograf este convorbirea lui St. Marc de Girardin cu locotenentul român de la Izlaz. PANTAZI GHICA, I. M. BUJOREANU Fratele lui Ion Ghica, Pantazi Ghica (1831-1882) a fost făcut celebru de Eminescu, căci el este ...uriciunea fără suflet, fără cuget, Cu privirea-mpăroșată
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
complet al unei probleme. Cu Itinerar caragialian (1997) adaugă bibliografiei scriitorului un studiu doct și aplicat, întemeiat pe probe și documente scoase din arhive, axat pe două probleme principale: formația școlară și raporturile dintre lumea Ploieștilor și universul operei marelui comediograf. Cartea corectează omisiunile, structurând informația, valorificând detalii de atmosferă (cum ar fi istoria tumultuoasă a „republicii de la Ploiești”) etc. T. extinde investigația la opera propriu-zisă, mai precis la acele texte în care momentele biografice revin ficționalizate. Exemplară este analiza schiței
TATARU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290096_a_291425]
-
depinde de performanța în arta ipocriziei. Momentele de atonie intervin numai în singurătate, în deplină siguranță, după ce sunt luate infinite precauții. Unul ca Andronache Tuzluc este sortit pieirii pentru că joacă descoperit, ignorându-și, din oboseală poate, adversarii. Cu talent de comediograf, F. scrutează adunările, zaiafeturile, locuri unde personajele își fac apariția sub privirea lui atentă, studiate din cap până în picioare. Nu sunt scăpate detaliile, dichisul vestimentației, „poza” pe care se merge, mimica, gesturile, modulațiile vocii, dar nici efectul asupra partenerilor. Doar
FILIMON-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286992_a_288321]
-
evidențieze și mai mult limitele talentului și ale unei perspective artistice. Cu un rol șters în istoria literaturii, H. are un loc mai important în istoria dramaturgiei românești, în perioada interbelică el fiind considerat cel mai talentat și mai autentic comediograf. De altfel, aproape toate comentariile, foarte numeroase, unele extrem de favorabile, se referă doar la spectacolele cu piesele sale, și nu la textele tipărite. Autorul are contribuția sa la procesul de modernizare a dramaturgiei autohtone prin adaptarea modelului comediei de salon
HERZ. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287432_a_288761]
-
, Ioan (1834, Iași - 8.II.1903, Iași), poet și comediograf. Aparținând unei familii de boieri mărunți, I. a urmat școlile primară și secundară la Iași, fiind trimis apoi la Viena și Paris, pentru studii juridice. Alcătuiește poezii ocazionale, pe care le publică în ziarele și calendarele lui Gh. Asachi. Întors
IANOV. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287486_a_288815]
-
ca în Viața lui Ion Creangă, unde recompunerea atmosferei spirituale a biografiei este și de ordin stilistic. În ediția din 1964, C. a adăugat un capitol de analiză a operei, cartea intitulându-se acum Ion Creangă. Criticul observă însușirile de comediograf ale povestitorului, limbajul, arta zicerii, ca și la Caragiale; de asemenea, jovialitatea humuleșteanului, pe care îl apropie de scriitorii cei mai deosebiți ca structură și formație, Rabelais, L. Sterne, G. Flaubert, A. France. Farmecul lui Creangă i se pare inanalizabil
CALINESCU-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286041_a_287370]
-
replică vioaie animă piesele lui G., comediile îndeosebi (numai Iadeș și Sterian Pățitul apar în volum, în 1866), lipsite, altfel, de orice consistență și dând să se piardă într-un verbiaj obositor. Morala nu e absentă niciodată. Debitor literaturii franțuzești, comediograful preia de acolo subiecte, motive, uneori maniera. A mai însăilat piese istorice (Mircea cel Bătrân), cu monoloage emfatice, o ambianță lugubră și multe anacronisme, cuplete, pe care le interpreta amicul său I.D. Ionescu, „cânticele comice”, o revistă slabă, Ai cuvântul
GHICA-3. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287255_a_288584]
-
fie! II Reporterul (reluând dialogul de unde l-a lăsat): Convorbirea noastră anterioară se încheia cu scurta referință a dvs. la discursul, celebru, aristofanesc. Cocoloșul: Într-adevăr, stimate domn: îmi exprimasem, într-o doară, incertitudinea cum că am fi, potrivit marelui comediograf, niște (citez dintr-însul) „selenari". Spuneam, apoi, că, bisexuați (ce va să zică androgini sau, dacă vreți, hermafrodiți), ne suntem, prin aceasta, suficienți nouă înșine... La care, m-ați întrerupt cu întrebarea dacă în felul, oarecum, al gasteropodelor barbiene. Răspun-su-mi a fost
De vorbă cu un Cocoloș by Șerban Foarță () [Corola-website/Imaginative/6783_a_8108]
-
creația satirică a lui Tudor Popescu, o piesă de respirație scurtă, un mic poem al cărui text se cere, parcă, acompaniat la chitară." (Ilie Rusu, Teatrul, 2/1981) "Cu ambiția de a ne reaminti că nu este doar un bun comediograf, Tudor Popescu reia - în Casa nebunului - o formulă dramatică dificilă și, aparent, improprie vocației sale, parabola cu implicații filozofice, centrată în jurul unor simboluri grave și încărcată de un mesaj cu intenții moraliste precise." (Dinu Kivu, Contemporanul, 29 ianuarie 1982) LUNGĂ
Tudor Popescu () [Corola-website/Science/302576_a_303905]