149 matches
-
sunt versurile din ultima parte a vieții, adunate în volumele Poezii (1964) și, postum, Călărețul orb (1975). Poetul este parte a viziunilor sale, iar contemplația tinde către o participare onirică la existența eternă. Umanitatea pare dizolvată în desfășurarea cosmică, în virtutea consubstanțialității universale. Totul devine semn sau manifestare a simbiozei dintre terestru și ceresc, prin lumină și fantezie. Imaginile construiesc mici alegorii ale unei mistuitoare nevoi de depășire a condiției individuale, într-o tentativă grațioasă, senină de a transcende existența concretă spre
CAMILAR. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286051_a_287380]
-
După ce a murit însă, l-a înviat, căci trebuia să-i ia locul în ultimul capitol, unde, în numele dreptei credințe, le-a promis că va rade aproape întreaga populație a planetei! Cei din vechime, care au sesizat uriașa ipocrizie a consubstanțialității, au fost arși de vii cu tot cu scrierile lor. Arse au mai fost și alte sute de mii de pergamente și persoane, iar mai tîrziu chiar au întemeiat o instituție care să se ocupe cu asta. Complementar, au făcut și un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85073_a_85860]
-
valoare și importanță decât chipul lăuntric al omului căruia îi aparține. Aici interogarea Cine este? se dovedește profund eclipsată de pragmaticul întrebării Ce este?. Finalului de viață i se propune așezarea la sine în preajma celor indicați de stabilitatea prieteniei și consubstanțialitatea înrudirii. Aceștia sunt figuranții principali ai scenetei ce învăluie și pregătește pelerinajul fără de întoarcere al celui secătuit de existență. Adesea compasiunea, regretul și suferința pentru absența ce stă să se împlinească, pentru răpirea ontică ce-și anunță inevitabilul sunt nu
Transcendența activă by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
survine din profunzimea definitorie a sufletului celui care alege. Și cu cât alegerea sa răspunde mai autentic chemărilor interiorității fiind mai aproape de idealitatea așteptată îndelung,cu atât prietenia ce se între-zărește primește, alături de alte trăsături, și nuanțele unei fraternități și consubstanțialități existențiale. Dinspre unitatea atomară a unei asemenea prietenii neajunsurile și episoadele nefaste ale vieții se relevă a fi ușor de înfruntat și străpuns. Or, din această perspectivă, ruperea unei astfel de unități, determină una dintre formele cele mai dramatice ale
Transcendența activă by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
fi mai convingătoare, cu atât privirea ce a dobândit forță de persuasiune prin experiența calvarurilor sufletești surpinde mai evident fundamentele convertite de mult la negativitate ale conștiințelor ce își joacă rolul unor prezențe compătimitoare. A compătimi, actul compătimirii indică o consubstanțialitate în pătimire, o înfățișare ce împarte echilibrat tensiunea și greutatea suferinței. Astfel, a-l compătimi pe un suferind implică, doar într-un sens superficial, a-i fi aproape înțelegându-i durerea și regretând-o. Semnificația profundă a compătimirii ca sentiment
Transcendența activă by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
muntele Sinai cu Dumnezeu Cuvântul. Aceasta va fi poziția ortodoxă rămasă intactă până la Fericitul Augustin 4. Cu toate acestea, unitatea revelației aceluiași Dumnezeu depindea de înțelesul dat dumnezeirii lui Hristos. Este Cuvântul - subiectul teofaniilor veterotestamentare - divin prin participare, sau prin consubstanțialitate deplină cu ființa Tatălui? La această întrebare, Scripturile nu mai puteau fi prin ele însele un răspuns. Canonul scripturistic - lista scrierilor autorizate de Biserică pentru lectura liturgică și gândirea teologică - nu putea furniza o viziunea organică asupra Revelației. Prezența intactă
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Michel Henry cea mai îndrăzneață apropiere venită din partea unui filozof în secolul XX între propria sa demonstrație fenomenologică și dogma ortodoxă a Sfintei Treimi, care proclamă relația perihoretică (de „interioritate reciprocă”) între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt (identitate ființială sau „consubstanțialitate” și, respectiv, diferență ipostatică). Michel Henry nu are însă pretenția unui acces privilegiat la acest mister fundamental al dogmaticii creștine decât în lumina textelor Noului Testament pe care le interpretează. Un punct crucial în această reflecție îl constituie Prologul ioaneic
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
face adevărat.” 3 În perspectivă creștină, Dumnezeu e definit drept o coincidență totală între actul revelării (revelația) și conținutul ei (autorevelația)1. Identitatea între „ce” se arată și „cum” se arată, unitatea dintre adevăr și metodă (In 14,6), respectiv consubstanțialitatea dintre fenomenalitate și fenomen; toate acestea apar drept confirmări ale unei exigențe prescrise deja în meditația asupra „esenței manifestării”. În opinia lui Rolf Kühn, „creștinismul însuși se dovedește astfel drept o fenomenologie de mare importanță, până acum neutilizată”2. Firește
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
teorie” are valabilitate și în domeniul socioumanului; 2) explicitarea și comunicarea arsenalului teoretic face posibilă evaluarea de către comunitatea științifică a validității instrumentelor și a acurateței rezultatelor. Să ne întoarcem, în finalul acestui subcapitol, la constatarea că, în rândul specialiștilor sociologi, consubstanțialitatea teoretic-empiric este o premisă de bază a activității lor. Nu se mai practică de mult sociologia „de fotoliu”, pur speculativă. Comunitatea științifică este conștientă de raportul strâns dintre cele două planuri și în sociologie. Sunt însă voci - provenind mai cu
Ancheta sociologică și sondajul de opinie. Teorie și practică by Traian Rotariu, Petru Iluț () [Corola-publishinghouse/Science/1855_a_3180]
-
sârma ghimpată). Adulții au preferat, dimpotrivă, evocările foarte personale, povestind experiențe de viață concrete, foarte neplăcute, ridicole sau doar stânjenitoare, uneori amuzante. În final, tinerii au părut mai curând derutați de confruntarea celor două planuri ale povestirii, decât convinși de consubstanțialitatea lor. 28 În 2008, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România a publicat un manual opțional, special dedicat subiectului (Mihai Stamatescu, Raluca Grosescu, Dorin Dobrincu, Andrei Muraru, Liviu Pleșa, Sorin Andreescu, O istorie a comunismului din România. Manual pentru
Didactica apartenenţei: istorii de uz şcolar în România secolului XX by Cătălina Mihalache () [Corola-publishinghouse/Science/1404_a_2646]
-
Nature du signe linguistique) îl contrazice însă pe Saussure în interpretarea noțiunii de arbitrar pe care o corelează relației semnificant/referent (cf. celebra frază saussuriană "Cuvîntul cîine nu mușcă") și nicidecum legăturii semnificant/semnificat care este o relație necesară, o "consubstanțialitate". De fapt, însuși Saussure evidențiase indisociabilitatea celor două entități ale semnului în pregnanta metaforă a foii de hîrtie cu rectoul și versoul inseparabile, dar și în formularea (din păcate neglijată) din Curs: Dacă în raport cu ideea pe care o reprezintă semnificantul
Semiotica, Societate, Cultura by Daniela Rovenţa-Frumușani [Corola-publishinghouse/Science/1055_a_2563]
-
lucrul exclus de modelul bipolar; arbitrară nu ar fi decît relația semn/obiect, iar legătura dintre semnificant și semnificat nu ar fi arbitrară, ci necesară. Componentele semnului se află într-o per-fectă simbioză, unul îl convoacă pe celălalt și această "consubstanțialitate" a semnificatului și semnificantului asigură "unitatea structurală a semnului lingvistic". Definirea diferențială și opozițională a valorii saussuriene este consolidată de noțiunea de necesitate, perfect compatibilă cu cea de sistem. Ideea saussuriană a arbitrariului semnului lingvistic are o profundă rezonanță filosofică
Semiotica, Societate, Cultura by Daniela Rovenţa-Frumușani [Corola-publishinghouse/Science/1055_a_2563]
-
501). "Orice concepție teistă despre Dumnezeu, dar îndeosebi și precumpănitor cea creștină, are ca trăsătură esențială faptul că, în ea, divinitatea este sesizată cu o clară precizie și definită cu ajutorul unor atribute ca: spirit, rațiune, voință, voință teologică, bunăvoință, atotputernicie, consubstanțialitate, conștiință de sine și cu alți termeni asemănători și că, deci, în ea, divinitatea este gândită prin analogie cu personal-raționalul, așa cum, într-o formă limitată și redusă, omul îl descoperă în sine însuși. În același timp, aplicate divinului, toate aceste
Religiozitatea și instituțiile sociale în România by Ion Petrică () [Corola-publishinghouse/Science/1120_a_2628]
-
nici o altă substanță sau esență, ci din Tatăl. Și lucrul acesta ni s-a părut că trebuie consimțit că a fost bine interpretat: căci știm că și unii episcopi din bătrâni, și scriitori iscusiți și nobili, au folosit cuvântul de consubstanțialitate în învățătura despre Tatăl și Fiul, adică în raționamentul divin.” (Casiodor, Istoria Bisericească tripartită, Cartea a II-a, cap. XI, în PSB, vol. 75, p. 93) „... Prin Care toate s-au făcut ...” „... Toate sunt de la El, prin El și în
O exegeză a Crezului ortodox by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/158_a_127]
-
și mai bune decît aceasta. Este tocmai aspectul pe care pare să-l sublinieze Hans Jonas cînd compară gnosticismul cu filozofia existențialistă, cea din urmă fiind o transformare destul de naiv-excesivă a pesimismului, din moment ce respinge principiul antropic, dar nu statuează nici o consubstanțialitate Între oameni și o lume mai bună. (Potrivit existențialismului, sîntem pur și simplu rătăciți Într-o lume În care nu ne avem locul; potrivit gnosticismului, sîntem rătăciți Într-o lume inferioară, atîta timp cît ignorăm că locul nostru este Într-
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
Însă, după cum a arătat Ugo Bianchi, un astfel de eveniment „devoluționar” este și un element constitutiv al platonismului din toate timpurile. O altă trăsătură a fost adăugată de eruditul german Hans-Martin Schenke, care a făcut observația că gnosticismul conținea ideea consubstanțialității dintre partea spirituală a ființei omenești și divinitatea transcendentă. Principiul antropic este astfel negat: oamenii nu aparțin acestei lumi și nici nu se conformează ci. Cu toate că au mai fost stabilite, de către Învățați precum Carsten Colpe și Ugo Bianchi, și alte
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
definiția gnosticismului ca invariant este deja completă atunci cînd se afirmă că „gnosticismul este o religie dualistă, caracterizată printr-un dualism anticosmic (fie moderat, fie radical; dacă e unul moderat, atunci include un sistem vertical devoluționar) și prin ideea de consubstanțialitate a omenirii cu originile ei noncosmice”. Dar și această definiție se dovedește, din păcate, prea generică. Una din problemele principale derivă chiar din conceptul de dualism: dacă o putere divină subordonată care o ia razna creează o lume inferioară ce
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
lumii unde se află În exil. Astfel principiul antropic este negat, Însă dintr-o perspectivă pesimistă nu În privința omului ci În privința universului, perspectivă care duce la o prețuire metafizică a umanității fără echivalent În lumea Antichității. Gnosticii nu susțin numai consubstanțialitatea dintre oameni și originea lor precosmică, Pleroma. Această consubstanțialitate era deja una dintre constantele platonismului și i se poate afla o paralelă În doctrina iudaică a creării omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Gen. 2:27). În contextul gnostic
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
este negat, Însă dintr-o perspectivă pesimistă nu În privința omului ci În privința universului, perspectivă care duce la o prețuire metafizică a umanității fără echivalent În lumea Antichității. Gnosticii nu susțin numai consubstanțialitatea dintre oameni și originea lor precosmică, Pleroma. Această consubstanțialitate era deja una dintre constantele platonismului și i se poate afla o paralelă În doctrina iudaică a creării omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Gen. 2:27). În contextul gnostic, ființele omenești sînt glorificate suplimentar prin faptul că această
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
era deja una dintre constantele platonismului și i se poate afla o paralelă În doctrina iudaică a creării omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Gen. 2:27). În contextul gnostic, ființele omenești sînt glorificate suplimentar prin faptul că această consubstanțialitate le Înalță mai presus de creatorii lor, adică mai presus de inteligența ecosistemică. Gnosticismul accentuează, este evident, mai puțin pe radicala Înstrăinare a omului În lume și mai mult pe superioritatea omenirii față de ecosistemul căruia Îi aparține. Acest ecosistem adăpostește
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
felul său. Pe această cale ocolită, Marcion ajunge să accepte necesitatea Legii promulgate de către Demiurg Împotriva Diavolului și a intervenției acestuia În viața omenirii. Opus punctului de vedere gnostic, care susține că omenirea este superioară lumii și creatorilor ei, datorită consubstanțialității cu un Dumnezeu mai Înalt, omul lui Marcion este creatura cea mai de jos și cea mai nefericită pe care mintea poate s-o conceapă. Antropologia lui Marcion este Într-adevăr una profund pesimistă. Oamenilor nu li se cuvine defel
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
aparține În totalitate Demiurgului și suferă consecințele proastei calități a Materiei. Omenirea este făcută pentru lumea aceasta, iar lumea aceasta este făcută pentru oameni, exact după spusele din Cartea Genezei, care este un document istoric. Nu există nici un fel de consubstanțialitate Între omenire și Dumnezeul superior și, prin urmare, darul acestuia către oameni este absolut gratuit și nemeritat. Optimismul soteriologic nu anulează circumstanțele originilor omenirii și ale speranțelor Îndreptățite ale acesteia. În vreme ce negarea inteligenței creatorului de ecosistem, combinată cu negarea principiului
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
f\r\ cauz\" Că pe ceilalți Cioran îi urăște ca pe sine însuși, cu aceeași pasiune devotată, e dincolo de orice îndoială. Doar că ceilalți sunt proiectați adesea în ipostaze care lui îi sunt inaccesibile. Așa încât, în fața propriului vid existențial, în fața consubstanțialității sale cu nimicul, lui Cioran nu-i rămâne decât să se construiască imaginar, la granița dintre dorință și frustrare, printr-o întemeiere pe dos. Să fie această întemeiere imaginară dovada unei trăiri mimate, a unei existențe simulate? Să fie exercițiul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
două ipostaze interdependente, imaginarul ritualic și imaginarul poetic. Creația populară, în temeiul unui ritual al gestului și al unui ritual al cuvântului, se dezvăluie ca discurs polifonic care transformă în procesualitate ontologică oralitatea primară, limba originar orală caracterizându-se prin consubstanțialitatea dintre planul semantic și planul expresiei, punând în valoare funcția socială a cuvântului. Interdependența dintre imaginarul ritualic și imaginarul poetic generează dinamica ontologică a imaginii care cunoaște o permanentă metamorfoză a semnificațiilor. În devenirea sa, de la arhetip la mit, imaginea
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
îsi gândește "cu răutate" reprezentațiile , ideea fiind de a aduce spectatorul într-o stare de șoc, mai exact spus, de a-l provoca, de a-l irita chiar, de a-l scoate din habitudinile sale. [...] Montarea se constituie (în deplină consubstanțialitate cu textul) într-un fel de exegeză asupra mecanismului de agresare a unui individ, cu toate consecințele, implicate. Regizorul simte enorm și vede monstruos în acest spectacol tensionat până la paroxism, un spectacol sever și dur, incitant până la a putea fi
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]