150 matches
-
cult și structura religioasă, precum și a importanței actului de iubire în cadrul istorico-dogmatic. În calitate de expresie a unui fond, cultul reprezintă o aprofundare a actului religios. Astfel, în măsura în care actul religios se adâncește, exprimarea religioasă se precizează ea însăși. Prin urmare, există o consubstanțialitate între credință și cult, termeni de care actul religios nu poate scăpa. Structura interioară a actului religios este peremptorie pentru forma de exprimare. Pentru iudaism - în dimensiunea sa mozaică -, de pildă, expresia voinței este esențială. Nu întâmplător, creația lui Michelangelo
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
comparatistică și dezvoltând multe din ideile lui Alexandru Duțu referitoare la rolul umanismului românesc și la conștiința ortodoxă sud-est europeană, Alexandru Zub reușește să ofere un cadru esențial al raporturilor dintre teologie și politică în perioada "regenerării naționale", în care consubstanțialitatea dintre valorile tradiționale și noile achiziții devine decisivă pentru cultura românilor din perioada Luminilor. Concilierea dintre discursul spiritual și planul istoriei - separate în mediul occidental în secolul al XIX-lea - este realizată de pașoptiști printr-o sinteză rodnică, care dă
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
501). "Orice concepție teistă despre Dumnezeu, dar îndeosebi și precumpănitor cea creștină, are ca trăsătură esențială faptul că, în ea, divinitatea este sesizată cu o clară precizie și definită cu ajutorul unor atribute ca: spirit, rațiune, voință, voință teologică, bunăvoință, atotputernicie, consubstanțialitate, conștiință de sine și cu alți termeni asemănători și că, deci, în ea, divinitatea este gândită prin analogie cu personal-raționalul, așa cum, într-o formă limitată și redusă, omul îl descoperă în sine însuși. În același timp, aplicate divinului, toate aceste
by Ion Petrică [Corola-publishinghouse/Science/1120_a_2628]
-
artificială, care, la rândul ei, fonda puterea temporală (14). La întâlnirea dintre imaginea divinității invizibile și icoana sa, vizibilă, oíkonomía a devenit fundamentul pentru articularea lor "vie", dar și pentru transfigurarea în istorie a similitudinii eterne (consubstanțialitatea divină), prin fenomenul asemănării temporale (Întruparea). Ecranul doctrinal al crizei iconoclaste nu a putut ascunde însă dubla problemă: pe de o parte, relația dintre icoană și imaginea divină, însuși conceptul de mímēsis și transfigurarea formei sacre; pe de altă parte
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
economic; scenarii cognitive Interdisciplinaritatea este unitatea întregii cunoașteri științifice, sub aspect epistemologic. Pentru Maria Theresa Cabré (M.T. Cabré, 1998) terminologia s-a impus ca o știință interdisciplinară, la nivelul căreia sunt valorificate instrumente specifice lingvisticii, științelor comunicării, științei, în general. Consubstanțialitatea dimensiunii epistemologice și culturale - la nivelul obiectului cunoașterii și al metodelor utilizate în științele socio-umane - nu a rămas fără consecințe asupra structurii expresiei lingvistice a unităților terminologice (M.T. Cabré, 1998, 48). Așa de pildă, conceptul "politica ușilor deschise" asociază un
[Corola-publishinghouse/Science/84964_a_85749]
-
despre un examen are o altă structură, după cum aceasta se desfășoară în sala de curs, în prezența sau absența profesorului, într-o pauză la bibliotecă etc.); f) este structurată în sensul alternării diverselor intervenții ale participanților; g) se caracterizează prin consubstanțialitatea comportament social /comportament lingvistic și, din această perspectivă, poate fi interacțională, dar și ilocuționară. V. etnometodologie, ilocuționar, interacțiune, schimb. KERBRAT-ORECCHIONI 1995, 1996; DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001; DSL 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; ROVENȚA-FRUMUȘANI 2004; GA 2005. LC COOCURENȚĂ. Dacă ocurența este
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
Faustus a început să scrie doar după ce a devenit episcop și în ultimii ani ai vieții sale. A ajuns până la noi, sub semnătura lui, un tratat despre Sfântul Duh care înainte nu era considerat autentic. Cartea își propune să demonstreze consubstanțialitatea Sfântului Duh pe baza tradiției simbolului credinței. Un conținut analog trebuie să fi avut tratatul, astăzi pierdut, despre care ne vorbește Ghenadie, intitulat Contra arienilor și a macedonienilor, care trebuie să fie o altă confirmare a consubstanțialității. De aceea, cercetătorii
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
propune să demonstreze consubstanțialitatea Sfântului Duh pe baza tradiției simbolului credinței. Un conținut analog trebuie să fi avut tratatul, astăzi pierdut, despre care ne vorbește Ghenadie, intitulat Contra arienilor și a macedonienilor, care trebuie să fie o altă confirmare a consubstanțialității. De aceea, cercetătorii au încercat să descopere acest tratat, identificându-l cu opere anonime cum sunt Esența credinței (De ratione fidei) sau Breviarul credinței împotriva arienilor (Breviarum fidei adversus Arianos) sau, în sfârșit, cu o lungă scrisoare (nr. 3) a
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
care îi combate pe arieni nu par așadar să se înscrie într-un context creat de conflicte curente, ci într-o tradiție a polemicii teologice tradiționale în episcopatul alexandrin. Epistola sărbătorească numărul 12 din 424 conține argumentări cristologice privitoare la consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl. Comentariul la Ioan, bogat, așa cum am spus, în dezvoltări doctrinale în bună parte polemice, atacă, pe lângă dualismul cristologic, și arianismul, reproducând chiar citate din texte ariene (cf. I, 4, PG 73, 56-57: respingerea unor opinii eunomiene; IX
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Devenit ulterior - nu știm când - episcop de Dorileos în Phrygia salutaris, i-a prezentat patriarhului Flavian, în cadrul unui sinod ținut la Constantinopol la 8 noiembrie 448, un denunț contra lui Eutihie (deși îi fusese cândva prieten), acuzându-l că neagă consubstanțialitatea trupului lui Cristos cu acela al celorlalți oameni. Contra voinței sale, Flavian a trebuit totuși să ia în seamă acuzația și l-a convocat pe Eutihie pe care l-a și excomunicat la 22 noiembrie. Când așa-zisa „tâlhărie”, adică
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
slab”), abia numit succesor al lui Timotei Aelurus, a fost destituit de împăratul Zenon; însă, când acesta, în 482, a încercat să-i facă pe calcedonieni și pe monofiziți să ajungă la un compromis prin Henotikon-ul său prin care accepta consubstanțialitatea trupului lui Cristos cu al nostru (în opoziție cu Eutihie), lăsând de-o parte doctrina calcedoniană a celor două naturi, l-a reinstalat pe Petru ca instrument al politicii sale. Petru a murit în 490. Au rămas de la el (în
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
muntele Sinai cu Dumnezeu Cuvântul. Aceasta va fi poziția ortodoxă rămasă intactă până la Fericitul Augustin 4. Cu toate acestea, unitatea revelației aceluiași Dumnezeu depindea de înțelesul dat dumnezeirii lui Hristos. Este Cuvântul - subiectul teofaniilor veterotestamentare - divin prin participare, sau prin consubstanțialitate deplină cu ființa Tatălui? La această întrebare, Scripturile nu mai puteau fi prin ele însele un răspuns. Canonul scripturistic - lista scrierilor autorizate de Biserică pentru lectura liturgică și gândirea teologică - nu putea furniza o viziunea organică asupra Revelației. Prezența intactă
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Michel Henry cea mai îndrăzneață apropiere venită din partea unui filozof în secolul XX între propria sa demonstrație fenomenologică și dogma ortodoxă a Sfintei Treimi, care proclamă relația perihoretică (de „interioritate reciprocă”) între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt (identitate ființială sau „consubstanțialitate” și, respectiv, diferență ipostatică). Michel Henry nu are însă pretenția unui acces privilegiat la acest mister fundamental al dogmaticii creștine decât în lumina textelor Noului Testament pe care le interpretează. Un punct crucial în această reflecție îl constituie Prologul ioaneic
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
face adevărat.” 3 În perspectivă creștină, Dumnezeu e definit drept o coincidență totală între actul revelării (revelația) și conținutul ei (autorevelația)1. Identitatea între „ce” se arată și „cum” se arată, unitatea dintre adevăr și metodă (In 14,6), respectiv consubstanțialitatea dintre fenomenalitate și fenomen; toate acestea apar drept confirmări ale unei exigențe prescrise deja în meditația asupra „esenței manifestării”. În opinia lui Rolf Kühn, „creștinismul însuși se dovedește astfel drept o fenomenologie de mare importanță, până acum neutilizată”2. Firește
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
sârma ghimpată). Adulții au preferat, dimpotrivă, evocările foarte personale, povestind experiențe de viață concrete, foarte neplăcute, ridicole sau doar stânjenitoare, uneori amuzante. În final, tinerii au părut mai curând derutați de confruntarea celor două planuri ale povestirii, decât convinși de consubstanțialitatea lor. 28 În 2008, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România a publicat un manual opțional, special dedicat subiectului (Mihai Stamatescu, Raluca Grosescu, Dorin Dobrincu, Andrei Muraru, Liviu Pleșa, Sorin Andreescu, O istorie a comunismului din România. Manual pentru
Didactica apartenenţei : istorii de uz şcolar în România secolului XX by Cătălina Mihalache [Corola-publishinghouse/Science/1404_a_2646]
-
naturală - prin adorație - va deveni zeul Dyauș, iar focul se va metamorfoza în zeul agni. Aceste nume divine se vor generaliza ulterior în expresia Devas, dată tuturor divinităților. analizând ideile filologului german, E. Cassirer va reliefa, pentru orizontul mentalității arhaice, consubstanțialitatea dintre limbaj și mit. Există o empatie, o „energie simpatetică” între om și natură, între limbaj și mit. Ca urmare, în aceste spații limbajul are și funcție spirituală. Exemplu: ritualul recitării cuvintelor sacre. Ulterior, funcția magică a limbajului se va
Sociologia religiilor: credințe, ritualuri, ideologii by Nicu Gavriluță () [Corola-publishinghouse/Science/610_a_1439]
-
valoare și importanță decât chipul lăuntric al omului căruia îi aparține. Aici interogarea Cine este? se dovedește profund eclipsată de pragmaticul întrebării Ce este?. Finalului de viață i se propune așezarea la sine în preajma celor indicați de stabilitatea prieteniei și consubstanțialitatea înrudirii. Aceștia sunt figuranții principali ai scenetei ce învăluie și pregătește pelerinajul fără de întoarcere al celui secătuit de existență. Adesea compasiunea, regretul și suferința pentru absența ce stă să se împlinească, pentru răpirea ontică ce-și anunță inevitabilul sunt nu
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
survine din profunzimea definitorie a sufletului celui care alege. Și cu cât alegerea sa răspunde mai autentic chemărilor interiorității fiind mai aproape de idealitatea așteptată îndelung,cu atât prietenia ce se între-zărește primește, alături de alte trăsături, și nuanțele unei fraternități și consubstanțialități existențiale. Dinspre unitatea atomară a unei asemenea prietenii neajunsurile și episoadele nefaste ale vieții se relevă a fi ușor de înfruntat și străpuns. Or, din această perspectivă, ruperea unei astfel de unități, determină una dintre formele cele mai dramatice ale
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
fi mai convingătoare, cu atât privirea ce a dobândit forță de persuasiune prin experiența calvarurilor sufletești surpinde mai evident fundamentele convertite de mult la negativitate ale conștiințelor ce își joacă rolul unor prezențe compătimitoare. A compătimi, actul compătimirii indică o consubstanțialitate în pătimire, o înfățișare ce împarte echilibrat tensiunea și greutatea suferinței. Astfel, a-l compătimi pe un suferind implică, doar într-un sens superficial, a-i fi aproape înțelegându-i durerea și regretând-o. Semnificația profundă a compătimirii ca sentiment
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
fanteziei, ci prin disciplina slujirii, prin rugăciune și ascultare. Astfel înțeleasă, „opera de artă” nu poate fi detașată de liturghia sau de crezul comunității mărturisitoare - am numit Biserica. Pe scurt, în creștinismul ortodox, orice poetică religioasă trebuie să treacă testul consubstanțialității cu liturghia eclezială. În situațiile fericite, „reprezentarea” devine o actualizare a unei prezențe absolute, pe scurt o „re-prezentificare” a unui eveniment care include și depășește istoria. Aici, miza nu este creativitatea productivă, ci fidelitatea spirituală. Cu prețul anonimatului, uzând de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
în raport cu „natura” (ori substanța). Totuși, cele două categorii nu trebuie izolate. „Natura” nu poate fi gândită niciodată separat de actul de comuniune perihoretică a persoanelor Treimii. Dacă vorbim despre o „esență divină”, aceasta nu poate fi tematizată decât în termenii consubstanțialității, realizată printr-o comuniune chenotică și agapică 2. „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el” (I Ioan 4, 16). Comentariul Sf. Simeon Noul Teolog confirmă această perspectivă: „Iubirea nu este
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
arianismului. În concepția lui Origen, cum numai Tatăl este nenăscut (ajgevnnhto") și întru totul independent , iar Fiul este născut și de-pendent de ființa Tatălui, Tatăl este Auto-Qeov" sau oJ qeov", iar Fiul,simplu qeov". Subordinațianismul este evident aici, căci, deși consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl este păstrată, ca și eternitatea, egalitatea Lor însă este jertfită. Totașa, printre precursorii arianismului se numără sigur și Lucian de Antiohia (excomunicat de antiohieni ca adept al lui Pavel de Samosata, mort totuși ca martir în312), dascăl
CREDINŢA ŞI MĂRTURISIREA EI by Petre SEMEN ,Liviu PETCU () [Corola-publishinghouse/Science/128_a_428]
-
Charles Baudoin apud Charles Mauron: 2001, 24). Intertextualitatea eminesciană a fost supralicitată, în detrimentul privirii către opera însăși. O ilustrare în acest sens poate fi susținută de indianism, ca unul din intertextele cele mai acceptate. Amita Bhose arată în cărțile ei consubstanțialitatea eminesciană la spiritul înțelepciunii indiene, care umbrește teza influenței și încurajează legitimarea conferită de afinități. Ceva mai recent, o (deja) regretată tânără cercetătoare din India a operei lui Mihai Eminescu face apropieri între texte poetice eminesciene și scrieri indiene, dar
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
iar din dorință apare mânia; 63. Din mânie ia ființă tulburarea minții, din tulburarea minții pierderea ținerii de minte distrugerea minții, iar prin distrugerea minții se distruge [și] el (Bhagavad-gïtă)15. Eminescu dovedește, prin sistemul filosofic dezvoltat în paginile prozei, consubstanțialitate cu înțelepciunea indiană, ceea ce aproape închide orice discuție în termeni de pesimism schopenhauerian. În orice caz, "pesimism" nu este termenul adecvat pentru a surprinde atitudinea eminesciană manifestată în pagini cu ecouri indiene. Cunoașterea lui Dumnezeu reprezintă scopul vieții în viziunea
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
se naște între credincioșii papei și adepții lui Luther și Calvin. Peste acestea apare un curent extremist al Reformei, unitarianismul sau antitrinitarianismul nu mai puțin încântat de forma sa de comunicare cu divinul: neagă dogma Sfintei Treimi, divinitatea Sfântului Duh, consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl și preexistența lui Christos față de momentul încarnării, adoptând libera discuție a textelor sacre. Curentul va câștiga teren în Europa Răsăriteană și Centro-Răsăriteană, Transilvania și Polonia fiind cele mai bune exemple în sensul acesta. Haosul s-a dublat
[Corola-publishinghouse/Science/2253_a_3578]