91 matches
-
raționament de tip existențial) și copulă (raționament de tip categorial). Deși din punct de vedere metafizic este o mare diferență între cele două tipuri de raționament, din punct de vedere logic (deci și lingvistic) nu există nicio diferență între ele, copula înglobând și ideea de existență. 2.1.2. Abordări logico-semantice Higgins (1979)3 propune, în locul distincției bipartite a lui Frege, o tipologie cu patru termeni: (a) propoziții predicative (Pierre est intelligent 'Pierre este inteligent', Horatio est le meilleur ami d
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
de cele cu verb plin prin valoarea aspectuală: copulativele sunt prin excelentă statice. 2.1.3. Interpretarea din lingvistica generală și din gramatica comparată Meillet (1934)5, reluând punctul de vedere al lui Aristotel, nu acceptă statutul de predicat al copulei, considerând-o un accesoriu, suport al afixelor flexionare de timp și de persoană. Propozițiile care conțin verbul 'a fi' sunt considerate ca având același statut cu al propozițiilor nominale. Hjelmslev (1948)6 susține că nu există o opoziție de natură
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
lui Hjlemslev este că a fi copulativ are sens zero, fiind numai un suport al categoriilor funcționale, în special al timpului. Benveniste ([1960] 1966), criticând ipoteza lui Hjelmslev, analizează separat cele două valori ale verbului 'a fi': (a) gramaticală, de copulă, de marcă gramaticală a identității; (b) lexicală, de verb plin. În timp ce 'a fi' lexical s-a moștenit din indo-europeană în majoritatea limbilor din această familie, 'a fi' gramatical poate avea drept corespondente, în anumite limbi (rusă, maghiară, limbi semitice, limbi
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
lexical s-a moștenit din indo-europeană în majoritatea limbilor din această familie, 'a fi' gramatical poate avea drept corespondente, în anumite limbi (rusă, maghiară, limbi semitice, limbi arabe), propoziția nominală, un morfem zero sau pauza. În limbile în care există, copula marchează, din punct de vedere logic, un raport de identitate, exprimat prin: ecuație formală (Roma este capitala Italiei), includerea într-o clasă (Câinele este un mamifer) sau participarea la un ansamblu (Pierre este francez). Concluzia lui Benveniste (1966: 189) este
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
Roma este capitala Italiei), includerea într-o clasă (Câinele este un mamifer) sau participarea la un ansamblu (Pierre este francez). Concluzia lui Benveniste (1966: 189) este că nu există niciun raport între sensul "a exista, a fi undeva" și valorile copulei. 2.1.4. Abordări sintactice Van Peteghem (1991: 4) arată că în toată istoria lingvisticii, de la Gramatica de la Port-Royal și până la gramaticile generative și la diversele gramatici ale Cazului, structurile copulative au primit altă analiză decât structurile cu verb plin
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
lexeme diferite. Verbul copulativ, identic cu auxiliarul pasiv, are aceeași structură argumentală în cele trei limbi, însă auxiliarele de timp/aspect sunt diferite: în română, auxiliarul de perfect fi are structură argumentală de auxiliar de timp, dar este diferit de copulă. În română, cele două verbe au morfologie diferită: a fi pasiv are paradigmă completă, iar a fi de perfect este defectiv. Avram (2003: 197) arată că verbele copulative sunt verbe care nu atribuie rol tematic extern, ca și verbele auxiliare
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
și au drept complement o propoziție redusă. 2.2. Date din limbi ergative: concordanțe Feuillet (2006: 119) arată că, în legătură cu verbul corespunzător sensului 'a fi', există mai multe situații în diverse limbi: ● limba nu are nimic care să semene unei copule; pentru gramatica generativă, absența sau prezența verbului a fi este un fenomen de suprafață, nesemnificativ pentru structura profundă ; ● limba nu are o copulă care să lege două nume sau un nume și un adjectiv, dar are mai multe verbe existențiale
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
a fi', există mai multe situații în diverse limbi: ● limba nu are nimic care să semene unei copule; pentru gramatica generativă, absența sau prezența verbului a fi este un fenomen de suprafață, nesemnificativ pentru structura profundă ; ● limba nu are o copulă care să lege două nume sau un nume și un adjectiv, dar are mai multe verbe existențiale și locative; ● copula nu apare fie la un anumit timp (de obicei prezentul), fie la o anumită persoană (de obicei, 3). Feuillet (2006
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
generativă, absența sau prezența verbului a fi este un fenomen de suprafață, nesemnificativ pentru structura profundă ; ● limba nu are o copulă care să lege două nume sau un nume și un adjectiv, dar are mai multe verbe existențiale și locative; ● copula nu apare fie la un anumit timp (de obicei prezentul), fie la o anumită persoană (de obicei, 3). Feuillet (2006: 119) observă că, în unele limbi caucaziene, nu există verbul a fi (vezi infra, 3.2., pentru situația verbului a
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
3. Date din latină și din limbile romanice Benveniste (1966a: 193) arată că, deși în majoritatea limbilor indo-europene s-a generalizat folosirea lui *es- atât pentru valoarea copulativă, cât și pentru cea existențială, în latina târzie, esse era folosit drept copulă, iar existere, extare, ca verb existențial. De Cuyper (2007) analizează situația copulativelor statice în trecerea de la latină la limbile romanice: lat. esse și stare au dat două verbe copulative statice în limbile romanice: sp. ser și estar, cat. (és)ser
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
cere un argument extern. Belvin și Den Dikken (1997)19 au analizat verbul corespunzător lui a avea ca fiind un centru funcțional F în care se încorporează o prepoziție locativă și un nod Acord. Prezența prepoziției are drept consecință lexicalizarea copulei a fi ca a avea. Moro (1997, apud Niculescu 2008: 258) a artătat că a avea nu conține o prepoziție locativă, ci are următoarea formă: V-AcordO-T-AcordS. A avea încorporează un număr mai mare de elemente funcționale decât a fi. La
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
avea nu dispune de Caz structural pentru obiectul direct pentru că nu are subiect extern (subiectul este generat în interiorul VP), prin urmare, obiectul trebuie să părăsească domeniul VP pentru a primi Caz. Tchekhoff (1979: 153) arată că limba avar distinge între copulă, care exprimă un raport de echivalență, și verbul existențial. Relația de posesie se exprimă pornind de la echivalență/existență, la care se adaugă o determinare suplimentară. Nu există verbul corespunzător lui a avea. În tongană, o altă limbă ergativă investigată în
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
de pornire pentru interpretări mai recente privind situația din limba latină. Bertolussi (1998) adâncește analiza lui Benveniste, care separase posesia (construcții cu esse + dativul) de apartenență (construcții cu esse + genitivul). Spre deosebire de construcția cu genitivul, în care esse are rolul de copulă, iar genitivul exprimă o proprietate a subiectului, construcția cu dativul nu este intrinsec posesivă, ci reprezintă o folosire existențială a lui esse, numele în dativ contribuind la localizarea subiectului. Bertolussi (1998: 74−79) analizează mai multe ipoteze legate de relația
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
în: R. May, J. Koster (eds.), Levels of Syntactic Representation, Dordrecht, Foris, p. 33−64. 9 A. Moro, "Per una teoria unificata delle frasi copulari", Rivista di Grammatica Generativa, 13, p. 81−110. 10 A. Moro, "The Raising of Predicates: Copula, Expletives and Existence", MIT Working Papers in Linguistics, 15, p. 119−181. 11 Considerarea verbului a fi ca fiind predicativ în acest exemplu nu este corectă. 12 Exemplul admite două interpretări − cea oferită în dicționar: "nu ești [bun] de împărat
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
văzut nicăieri așa ceva la "români". Spațiul mioritic, unduire și moarte, dimensiunea rrromânească a existenței? Acestea sunt formule ale sufletului românesc? Să fim serioși! Există probe foarte concludente care atestă că românul este intolerant, xenofob, violent-și-laș, retractil, agitat-și-abulic (termenii legați prin copulă formează o trăsătură unică). Astfel, fiecare din aceste cinci însușiri a fost copios etalată de evenimentele anului de grație 1990, an radiografie pentru puturoșenia abisală a sătulului nostru suflet românesc". Cu ce poți răspunde acestei dezlănțuiri de blamuri și blasfemii
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
stăruim asupra ideii că filosoful stabilește de la bun început o graniță sigură între ceea ce am putea numi "metafizica verbului", pe de o parte, și "fenomenologia verbului", pe de alta. În urma acestei priviri de ansamblu asupra interpretării lui ‚este', numit și copulă, am văzut că acest fenomen aduce cu sine un șir întreg de determinații: 'a fi' înseamnă, pe de o parte, a-fi-ceva (Hobbes), pe de altă parte, a exista (Mill); în continuare, ‚este'-le este acel ceva care este judecat prin
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
-i asigure judecății pe care ei o alcătuiesc, în sens "obiectual" eficiența constitutivă, pe de o parte, iar pe de alta, valoarea de adevăr (în termenii logicii clasice, adevărul și falsitatea). De fapt, verbul ("este") are mai degrabă rolul de copulă, iar timpul condiționează finalmente adevărul (sau falsitatea) judecății, contribuind și la schimbarea statutului lui "este": din simplă copulă, acesta devine element al structurii alethice, ceea ce înseamnă, cum vom vedea, că el capătă un sens ontologic (semnalat, cum știm, și chiar
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
pe de alta, valoarea de adevăr (în termenii logicii clasice, adevărul și falsitatea). De fapt, verbul ("este") are mai degrabă rolul de copulă, iar timpul condiționează finalmente adevărul (sau falsitatea) judecății, contribuind și la schimbarea statutului lui "este": din simplă copulă, acesta devine element al structurii alethice, ceea ce înseamnă, cum vom vedea, că el capătă un sens ontologic (semnalat, cum știm, și chiar privilegiat, de către Heidegger). Însăși legătura dintre S și P, privită în sensul ei formal, este dependentă de verb
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ascundere" în chiar orizontul judecății doar de timp; acesta din urmă, unit fiind cu verbul, îi dă acestuia ceea ce potențialul său reclamă: un sens ontologic ("existențial"), lărgind astfel "valoarea instrumentală" a lui "este", care, acum, nu mai reprezintă o simplă copulă (între S și P ce trebuie "legați"), însăși judecata căpătând preeminență operațională, constitutivă, care va avea drept urmare dacă nu cumva a avut deja constituirea unui "orizont" în care va fi cu putință apariția oricărui sens, a oricărei constituiri cu sens
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
subiect și predicat (verbul, cuantorii, alte determinări ale termenilor) corespund, obiectual, unei intuiții speciale, numită de el "intuiție categorială". Heidegger, de asemenea, angaja o veritabilă "analitică existențială" pentru a lămuri poziția lui "este", care nu trebuie asociată doar funcției de copulă, ci și statutului său propriu-zis existențial, legat de "destinul ființei". Dar ce operații mai angajează judecata, atâta vreme cât ea se arată, în primă instanță, drept "formă" a gândirii, rostul ei fiind acela al constituirii obiectelor logice, fiind, și din acest motiv
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
of Metaphysics, p. 113. 171 Despre esența temeiului, p. 159. 172 PFF, pp. 330-331. Partea întâi, Capitolul patru: "Teza logicii: fiiecare ființare poate fi abordată prin este, indiferent de ceea ce constituie de fiecare dată modul ei de a fi. Ființa copulei", se ocupă de problema ontologică a lui "este". 173 PFF, p. 326. 174 În structura "analizei fundamentale pregătitoare a Dasein-ului", existențialul enunț apare ca "mod derivat al explicitării" în cadrul "constituirii existențiale a locului de deschidere". Cf. Paragraful 33 din FT
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de (Pană Dindelegan 2003: cap. X, XI, XIV.1); de asemenea, valoarea pe deplin verbală a participiului absolut este echivocă, dat fiind acordul de tip adjectival cu subiectul (odată venit Ion / odată venită Ioana), care poate sugera și elidarea unei copule. Formele nonfinite care în mod sistematic organizează o propoziție nonfinită sunt deci gerunziul și infinitivul verbal precedat de a. 32 Infinitivul verbal fără a este (i) formant al formelor analitice sau (ii) bază lexicală a predicatelor complexe; în ambele situații
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
etc.) participă la predicație, și prin conținutul lor lexical (insuficient, dar fundamental pentru orientarea actualizării semanticii enunțului), și prin componenta semantică de natură gramaticală, dezvoltată de flectiv: „Dan întoarse foile, șopti și umbra deveni om.” (M. Eminescu) În desfășurarea predicației, copulele lexico-gramaticale își actualizează propriul plan semantic, împlinit prin relația de complementaritate cu un nume (devine, pare + profesor) și împreună cu care actualizează planul semantic al termenului-subiect: Tânărul acela pare/devine profesor. Predicatul analitic se poate dezvolta ca: • predicat simplu: „Eu sunt
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
nume: substantiv/adjectiv/pronume, adverb sau propoziție - dezvoltare a planului semantic al unui nume): verb copulativ + nume predicativ. Sub aspect funcțional-semantic, predicatul analitic se realizează în două variante, determinate de planul semantic al verbului copulativ, potrivit cu apartenența lui la categoria copulelor absolute sau la categoria copulelor lexico-gramaticale. În amândouă variantele, numele predicativ este purtătorul principal al componentei semantic-lexicale a predicației. Prin intermediul verbului copulativ, numele, odată cu actualizarea propriului conținut semantic-lexical, scoate subiectul gramatical din generalitatea planului său semantic (pădure, el) prin atribuirea
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sau propoziție - dezvoltare a planului semantic al unui nume): verb copulativ + nume predicativ. Sub aspect funcțional-semantic, predicatul analitic se realizează în două variante, determinate de planul semantic al verbului copulativ, potrivit cu apartenența lui la categoria copulelor absolute sau la categoria copulelor lexico-gramaticale. În amândouă variantele, numele predicativ este purtătorul principal al componentei semantic-lexicale a predicației. Prin intermediul verbului copulativ, numele, odată cu actualizarea propriului conținut semantic-lexical, scoate subiectul gramatical din generalitatea planului său semantic (pădure, el) prin atribuirea (dezvoltarea) unei trăsături semantice particularizatoare
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]