KorAP: Find »[drukola/base=cristologie & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 2 3 4 ...8 >

187 matches

Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404

și un corpus foarte original în cadrul literaturii creștine, deoarece sînt total diferite de obișnuitul mod de tratare a subiectelor creștine. Mai precis, Boetius se dedică discuției problemei trinitare și se întreabă cum poate exista o substanță în trei Persoane; examinează cristologia pentru a vedea cum pot exista două naturi și o singură persoană în Cristos și, în opere de mică întindere, dezvoltă o argumentație strînsă folosindu-se exclusiv de procedee riguros logice și de concepte derivate din filozofia neoplatonică, în care

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
neoplatonică devine sprijin pentru credința ortodoxă. O atenție aparte merită și tratatul Contra lui Eutihie și Nestorie (Contra Eutychen et Nestorium) care constituie una dintre cele mai semnificative (și cu siguranță una dintre cele mai originale) contribuții occidentale la definirea cristologiei. Nici aici Boetius nu respectă tradiția ecleziastică în accepțiunea sa restrînsă; el consideră deja ratificate hotărîrile conciliilor din secolul al V-lea unde s-a dezbătut această problemă și nu pornește de la discuțiile acelor foruri; vrea doar să discute, din

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
era logic ca și Boetius să discute astfel de probleme ca filozof, cu atît mai mult cu cît în operele precedente, Opuscula theologica, scriitorul abordase ca filozof, adică dintr-un punct de vedere laic și cu instrumente riguros raționale, problemele cristologiei și ale teologiei trinitare. în fond, în Consolatio întîlnim același demers ca și în Opuscula theologica. O analiză rapidă a operei ne permite să surprindem unele caracteristici esențiale ale acesteia. întîi de toate, opera e structurată în mod abil în

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
contrasemnată de un sinod de episcopi din Egipt și înmînată pe 30 noiembrie; în apendice, scrisoarea conținea douăsprezece anatematisme, adică tot atîtea condamnări ale unor afirmații doctrinale pentru care se cerea aprobarea lui Nestorie. Acesta, ca orice alt reprezentant al cristologiei antiohiene; nu le-ar fi putut accepta niciodată; însă, în acest mod, mișcarea abilă a lui Chiril îl punea automat în postura de acuzat. Antiohienii au deschis în sfîrșit ochii și i-au luat apărarea lui Nestorie, dar era prea

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
delegație de armeni i-a cerut să condamne o culegere de extrase din operele lui Teodor, iar el a făcut acest lucru, fără să menționeze numele lui Teodor, în Tomul închinat armenilor, din 437, unde a făcut o sinteză a cristologiei lui Chiril (cf. p. 000). Chiril a primit dosarul în timp ce se găsea la Ierusalim și le-a trimis lui Ioan de Antiohia și episcopilor care îl sprijineau o epistolă foarte dură (67) în care îl condamnă pe Teodor, reluînd ulterior

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
ocazia de a face lungi digresiuni pentru a demonstra că Tatăl și Fiul au fiecare în sine o existență personală proprie și că Fiul este Dumnezeu cu aceeași îndreptățire ca și Tatăl. Deși Chiril se distanțează în mod clar de cristologia antiohiană, nu apar aici nici numele lui Nestorie, nici terminologia referitoare la unirea dintre divin și uman în Cristos, teză pe care Chiril o adoptă în timpul controversei; considerăm deci că opera a fost compusă înainte de 429. Diverși autori antici, printre

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
poate utiliza și în această ultimă accepțiune. E adevărat că, aici și în alte locuri, Chiril, deși afirmă că trupul unit cu Logosul era animat de un suflet rațional, nu reușește să atribuie acestui suflet o funcție autonomă în cadrul propriei cristologii. în cartea a patra este atacată teza lui Nestorie potrivit căreia fiecare dintre persoanele ce compun Sfînta Treime a efectuat anumite operațiuni (energeiai) asupra omului Isus: de exemplu, Fiul a venit în trup, Tatăl l-a proclamat prin botez, iar

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
referiri la pasaje din Sfînta Scriptură. Ne-au rămas foarte multe fragmente în greacă și siriacă dintr-o operă împărțită în trei cărți, intitulată Contra lui Diodor (din Tars) și Teodor (de Mopsuestia), prezentați ca precursori ai lui Nestorie din cauza cristologiei lor de tip antiohian. Din epistola 69 a lui Chiril înțelegem că în aceste scrieri erau analizate critic pasaje alese din operele celor doi autori. Se pare că în prima carte era atacat Diodor, iar în celelalte două Teodor. în

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
în cărțile VI și VII este respinsă opoziția instituită de Iulian între istoria și cultura grecilor și cea a evreilor, care, evident, îi dezavantajează pe cei din urmă. Cărțile VIII și IX se ocupă de profețiile cristologice, de probleme de cristologie și de chestiunea abandonării Legii de către creștini. Cartea X respinge afirmația lui Iulian potrivit căreia cei mai vechi autori neotestamentari nu-l socotiseră pe Isus Dumnezeu și doar Ioan, mai întîi, a îndrăznit s-o facă, îndemnat de succesul tot

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
la sfîrșitul lui noiembrie 430, o a treia scrisoare (Epist. 17; ACO I, 1, 1, pp. 33-42) în care, prevalîndu-se din nou de sprijinul Romei și invocînd ortodoxia de sorginte niceeană, îl soma pe interlocutorul său să se disocieze de cristologia (de tip antiohian) conform căreia Logosul divin sălășluise într-un om obișnuit, născut din Fecioara Maria. La această epistolă erau anexate și cele douăsprezece teze supuse anatemei pe care Nestorie ar fi trebuit să le accepte (cf. supra, p. 745

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
Cristos, Dumnezeu și ființele umane. Doar această condiție îi permite Logosului să-și exercite funcția sa sacerdotală, atît de prețuită de Chiril; din perspectivă antiohiană, dimpotrivă, sacerdoțiul cade în seama ființei umane asumate de către Logos. Sigur, în raport cu forma pe care cristologia logos/sarx o avea la Apolinarie, unde Logosul, în cadrul compusului uman, exercită funcția de suflet, Chiril afirmă în mod constant că omul Isus este complet, dotat cu trup și suflet. Totuși, nu se grăbește să vorbească despre natura umană a

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
patriarh, Nestorie i-a combătut cu mult zel pe evrei, pe de o parte, și pe cei pe care îi considera eretici, pe de altă parte, și a inițiat măsuri împotriva arienilor, novațienilor, macedonienilor și quartodecimanilor. întemeindu-și predicile pe cristologia antiohiană - care, preocupată de apărarea integrității naturii umane a lui Cristos, separa cu grijă trăsăturile umane ale lui Cristos de cele divine -, a afirmat că Maria nu putea fi definită ca Theotokos, „mamă a lui Dumnezeu”, ci doar ca Christotokos

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
distincte. Prima - divizată încă din vechime, dar nu și inițial, în 93 de capitole - este un dialog între Nestorie și un anume Sofronios, care începe cu o trecere în revistă a ereziilor cristologice și continuă cu discutarea unor probleme de cristologie. A doua parte, cea mai lungă (pp. 81-249 din traducerea lui F. Nau), este un comentariu detaliat al documentelor conciliului de la Efes și al evenimentelor ce i-au urmat pînă la unirea din 433, precum și al consecințelor lor funeste, din

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
vrea să evite pericolul de a diminua umanitatea lui Cristos, pericol mereu prezent, așa cum am spus, în teologia lui Chiril. în ce privește adevărata Carte a lui Heraclid, aici Nestorie vrea să demonstreze, reluînd întreaga dezbatere din anii precedenți, că propria sa cristologie n-a fost niciodată în contradicție cu cea formulată acum în Tomul scris de papa Leon. Confruntarea sa cu Chiril se concentrează în special asupra strădaniei de a defini ce anume constituie unitatea subiectului în Cristos; potrivit lui Chiril, aceasta e

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
84-85), și anume „o singură natură a Logosului întrupat”, ca și formula „unul din Sfînta Treime a pătimit”, propovăduită, așa cum vom vedea imediat, de călugării sciți. Se susțineau astfel, în același timp, dualitatea și unitatea lui Cristos, astfel încît influența cristologiei alexandrine a devenit dominantă și, în consecință, tradiția antiohiană a fost tratată cu ostilitate. Aparțin acestei tendințe Ioan, ulterior episcop de Scitopolis (cf. pp. 000-000); Nefalius din Alexandria, combătut de Sever de Antiohia (p. 000); Ioan de Cezareea, și el

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
scrisoarea trimisă la Roma lui Sixt, în care se expun din nou fazele controversei nestoriene și se deplînge schimbarea de atitudine a lui Ioan de Antiohia; în fine, într-o scrisoare adresată lui Alexandru de Hierapole, Eutherius reia argumentele împotriva cristologiei lui Chiril, încercînd să salveze măcar în parte frontul antialexandrin. Stilul pătimaș al epistolelor se regăsește și într-o operă transmisă în greacă și în latină printre scrisorile lui Atanasie sub titlul Confutații ale anumitor propoziții, în două recenzii (una

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
interne și din citate vechi (Sever de Antiohia și Colecția Palatină a Actelor de la Efes), autorul ei este Eutherius; editorul textului grec complet a intitulat-o Antilogia. După un prolog dedicat unui anume Eustathius, autorul respinge în 22 de capitole cristologia partidei chiriliene, în special afirmația conform căreia Logosul întrupat a pătimit: Eutherius, care nu acceptă communicatio idiomatum, crede că se poate spune doar că Isus Cristos a pătimit. Bibliografie. Toate textele lui Eutherius sînt ușor accesibile în M. Tetz, Eine

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
o imite pe cea din kontakia lui Roman Melodul (cf. pp. 000-000). Vii, bogate în întorsături retorice și dinamice mai cu seamă în partea inițială, omiliile se caracterizează deopotrivă prin luciditate și printr-un limbaj teologic precis. Tema dominantă este cristologia, în special întruparea, văzută din perspectivă net antinestoriană; Proclus insistă asupra Fiului unic, în care cele două naturi nu duc la apariția a două ipostasuri separate, ci sînt reunite într-un singur ipostas, grație așa-numitei oikonomia, voința de mîntuire

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
profesiune de credință. După depunerea sa în 449, Flavian i-a adresat lui Leon un apel care a fost dus la Roma de Eusebiu din Dorileos. Flavian, asemenea predecesorului său Proclus, a încercat să găsească o cale de mediere între cristologia antiohiană și cea alexandrină, dar mai mult la nivelul politicii ecleziastice decît al elaborării teologice și mai ales sub forma unor concesii față de poziția alexandrină; astfel, mărturisirile sale de credință preiau de la alexandrini formulele „două naturi” și „un singur ipostas

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
787 s-a păstrat și un mic fragment dintr-o omilie despre femeia care avea o pierdere de sînge (Mat. 9,20 și urm.). Se păstrează, de asemenea, două fragmente dintr-o omilie despre cruce, în al doilea fiind atacată cristologia lui Apolinarie din Laodiceea; o omilie despre Bobotează, inedită; în latină, o predică despre înălțarea la cer a Mariei; îi mai sînt atribuite patru omilii despre Naștere, în armeană. Antipater a compus și un tratat polemic contra Apologiei lui Origen

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
la natura umană. în schimb, pentru Sever, descendenții lui Adam se nasc muritori, dar nu și păcătoși; natura lor compozită îi face însă, în mod firesc, să aibă un caracter perisabil. Din aceste premise opuse iau naștere, în mod inevitabil, cristologii antitetice. După Sever, Logosul indestructibil și nepieritor, întrupîndu-se, devine în mod firesc alterabil și muritor; după Iulian, deoarece ultima condiție este consecința păcatului și nu a naturii umane ca atare, Logosul a devenit într-adevăr om, însă, fiind născut în afara

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
istoria acestora. Pe de altă parte, aceste discursuri ilustrează modul în care patriarhul traducea în termeni pe înțelesul poporului doctrina pe care o apăra în operele cu specific doctrinar; ele propovăduiesc monofizismul și îi combat pe iudei, pe manihei și cristologiile concurente. Tematicile privind întruparea Logosului erau abordate mai ales în catehezele din Miercurea Sfîntă, destinate celor ce urmau să fie botezați de Paști: este cazul omiliilor 21 (3 aprilie 513), 42 (26 martie 514), 70 (15 aprilie 515), 90 (30

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
Linthout, Louvain, 1909; Idem, „La christologie du monophysisme syrien”, în A. Grillmeier, H. Bacht (ed.), Das Konzil von Chalkedon, I, pp. 452-602. Bibliografie mai recentă în F. Graffin, „Sévère d’Antioche”, în DSp XV, 1989, coll. 748-751. însă privitor la cristologia lui Sever acum cf. mai ales A. Grillmeier, Le Christ dans la tradition chrétienne II/2 (1989), trad. fr. Cerf, Paris, 1993, pp. 37-244. De asemenea, I.R. Torrance, Christology after Chalcedon. Severus of Antioch and Sergiu the Monophysite, Canterbury Press

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
general în textele acestuia, physis ca hypostasis, ceea ce îi permite să reformuleze astfel: „un singur ipostas a Logosului întrupat”. Chiar și unirea ipostatică, tipic chiriliană, este considerată în concordanță cu conciliul de la Calcedon. Caracteristice pentru tendința neocalcedoniană sînt, de asemenea, cristologia alcătuirii (unde, pentru Efrem, în Cristos, o synthesis se realizează nu în planul celor două naturi, ci în acela al ipostasurilor) și negarea unui ipostas autonom al naturii umane a lui Cristos, care nu trebuie definită ca anipostatică - ceea ce ar

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
000-000). Merită însă amintită și opinia celor ce continuă să atribuie unui singur autor scrierile din corpusul lui Leonțiu (în afară de Despre cele șapte), care ar fi mai legat de neoplatonismul lui Proclus și mai puțin influențat de origenism (S. Otto). Cristologia lui Leonțiu e în strînsă legătură cu antropologia sa. Respingînd definiția aristotelică a sufletului ca primă entelehie a unui corp fizic, Leonțiu consideră că sufletul este o substanță imaterială dotată cu mișcare proprie, așadar o definește în mod cu totul

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]