451 matches
-
amărăciune și o indignare abia reținută, fără ca acest lucru să-i afecteze judecata aproape întotdeauna lucidă și echilibrată "în oligarhiile de tipul celor din România postcomunistă nu e loc pentru naționalism, pentru sentimentul național, ca demnitate umană, fiind împins în deriziune și bășcălie postmodernistă sau repede etichetat ca extremist și antidemocratic, căci el deranjează buna companie a corupților distrugători de națiune"! (p. 96). În afara identității naționale, nimic nu poate fi durabil; nici o comunitate, nici o uniune nu a rezistat vreodată "exclusiv cu
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
care, ajutată puternic din exterior (să nu uităm că în 1944 Partidul Comunist Român era ca și inexistent), a împins România în direcții nedorite de autohtoni-majoritari-rezistenți (naționaliști, patrioți), realități condamnate să treacă, o dată cu "a doua schimbare la față", în canonul deriziunii "implementat" de "minoritari". Se poate spune că lucrarea la care facem referință, A doua schimbare la față, tinde să arate, cui vrea să priceapă, mecanismele draconice ale postmodernității; cum majoritatea, bombardată constant o bucată de vreme, cu meșteșug frazeologic și
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
doar câteva. În primul rând, este demn de luat în seamă că Theodor Codreanu abordează problematica situării culturii române în context universal fără prea obișnuitele complexe de inferioritate atât de prezente în scrisul atâtor altora. Nici urmă de aruncarea blamului deriziunii asupra a tot ce este românesc. Dimpotrivă, sunt subliniate lucruri și opere extrem de rezistente care, chiar dacă sunt bine știute, sunt maculate în ultimii ani de reprezentanții unei, sau unor linii ideologice și expediate la subsolul culturii sub pretextul demitizării. S-
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
de disperare amară. Nu e de mirare, dacă urmărim, alături de el, atacurile brutale, concentrate asupra axului ontologic românesc, felul cum surogatele ideologice se substituie metodic criteriului fundamental al Adevărului. Textele acestor polemici "incorecte" abundă de exemple. Idei strălucite cad în deriziune ca, de exemplu, ideea lui Noica a "culturii de performanță" și a celor 22 de intelectuali (unul la un milion) antrenați "în vederea realizării unor cercetări de anvergură", care a eșuat în "lăutărism", spirit sectar, parvenitism și antiromânism. O altă ciudată
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
care a influențat generația ‘80 în proză devine o referință aproape obligatorie. Cazuistică de cartier în epoca ceaușistă, amestec de situații grotești și fizionomii suprarealiste, dar și gogoliene, o ironie bonomă, nu corosivă, cu atenție la sentiment și la drama deriziunii. Pe scurt, scriitorul face parte din familia unui Nicolae Velea, și nu dintre partizanii filmelor lui Lucian Pintilie. În 1998, B. săvârșește saltul așteptat de la prozele scurte la roman. Ultima tresărire a submarinului legionar (1998) este un roman cu sincope
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285627_a_286956]
-
rotativ”, inspirator de imagini sau, într-o ipostază mai subtilă, de „creator de stări sufletești”. Aventurile lui se mută în spațiul fantast sud-american, la San José, orașul așezat lacustru pe „butelii de whisky”. Suprasaturația clișeelor literare cu care jonglează, în deriziune, textele avangardiste se transferă, treptat, în mărci ale suprarealismului: metafora coalescentă, nonsensul ca procedeu stilistic, lumea fragmentară în proces de disoluție, poemul-definiție (Poem de buzunar). Inversând raportul ficțiune-viață, B.-F., ca și Puk, personajul său, „sări din mers în realitate
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285887_a_287216]
-
desfășoară într-o veșnică precaritate: „Trăiesc soarta / împăraților fără tron: N-am destule cârje pentru / ziua de mâine. Nici amăgiri nu mai am / Cum aveam” (Ziua XI), predilecte fiind acum nocturnul, locurile umbroase, implicate într-un joc al gravității și deriziunii. SCRIERI: E toamnă printre femei și în lume, pref. Mircea Zaciu, Cluj-Napoca, 1993; Singur, pref. Ion Pop, Sibiu, 1996; Plus, Cluj-Napoca, 1997; Nopți și zile, Târgu Mureș, 1999; Just Poems, Cluj-Napoca, 2001. Repere bibliografice: Adriana Cean, Drum iterativ, ECH, 1993
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290011_a_291340]
-
cultural românesc din exil și din țară, relevând efectele intruziunii politicului în cultură, manifestările anticulturale din țară și atitudinea scriitorilor și oamenilor de cultură sub presiunea directivelor de partid: Virgil Ierunca (Lucian Blaga în centrul unei polemici și al unei deriziuni), Mihai Cismărescu (Despre protocronism și alte anacronisme), Monica Lovinescu (Vocația denunțului la Mihai Beniuc, Două cazuri clinice ale miticismului. Grâul și neghina) ș.a. Susținând și sub raport grafic ideea de continuitate a tradițiilor presei literare românești interbelice, ilustrația, ce revine
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289261_a_290590]
-
perceput ca o frânare a duratei, deci suspendă cursul natural al vieții. Dar această suspensie nu poate fi decât momentană, cât ține percepția; viața își reia cursul natural, iar spectacolul ei capătă atunci o tristețe care derivă tocmai din injuria deriziunii. De aceea, în artă, pentru a crea un comic perfect, el trebuie menținut într-o suspensie a fluxului vieții, trebuie izolat de tot ce e trecere, devenire, durată. Arta comică înseamnă negarea tranzitorietății momentului și ridicarea acestuia la un nivel
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
demnitatea vieții publice. Alain, care a rămas toată viața, ca și E. Lovinescu, profesor de liceu și a ținut, ca și acesta, la independență mai mult decât la orice, a avut oroare de cei pe care-i indica odiului și deriziunii prin termenul batjocoritor de „les Importants”. În spiritul lui Descartes și al lui Alain, libertatea înseamnă decizie, iar decizia e deopotrivă un act al judecății și unul al voinței. Din punctul acesta de vedere, nu este adevărată antinomia (în fond
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
după cum știm, fiindcă textul trebuie „blindat” cu bibliografie de ultimă oră. Blindat până la sațietate, ostentativ chiar, cu texte din postmodernism, foarte serioase. Altfel riscăm ca În momentul În care Corin ar publica textul, el să se lovească de o nemeritată deriziune. Sindromul obedienței academice internaționale Îl cunoaștem foarte bine: acum cinci ani, dacă venea cineva cu un proiect, evaluatorul Îl răsfoia să vadă dacă apare sau nu În el Fukuyama. Nu apare? Textul se aruncă, autorul e un retardat. Azi, de
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
scria de acolo despre dictatura peruană. Exemplele pot continua. Sigur că rezistența nu se face totuși cu pistolul la tâmplă. Se poate face rezistență fără să dai prea mult În vileag opțiunile tale ferme, dar e important să le ai. Deriziunea, disuadarea, cu Hrabal, Mroek etc., de acord, dar mereu de sub superficialitatea râsului pândește strigătul individului liber profund ultragiat. Se poate vorbi despre rezistență În literatură atunci când dispunem de o varietate a competiției din avangarda modernistă, când experimentul modernist Îl epatează
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
pentru a trimite la cuvântul în sine; în schimb, în modalizarea autonimică "doctor", enunțătorul arată că marchează o rezervă, că în același timp folosește cuvântul în ghilimele și îl și arată ca semn. Spre deosebire de ironie, care este inseparabilă de dorința deriziunii (eventual îndreptată chiar împotriva enunțătorului), punerea între ghilimele arată doar că un cuvânt sau un grup de cuvinte nu sunt folosite în mod corespunzător. Nu este vorba propriu-zis de polifonie, care ar implica punctele de vedere a două instanțe diferite
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
uzitate. O posibilă explicație a nuanțelor peiorative, atribuite uneori termenului, rezidă, tocmai în acestă diferență sensibilă care face ca, uneori, în polemică să se ignore cadrul principial. De altfel, Marc Angenot, în scurta sa incursiune etimologică, semnalează că "ideea de deriziune, de impertinență și de dispreț nu este neapărat implicată, în timp ce ideea de argumentare o argumentare violentă, agresivă, insistentă și nu rece și măsurată este pusă în prim-plan"10. Prin această conceptualizare, cercetătorul canadian distinge, în esență, polemica de satiră
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
triunghiulară, satiră-ironie-parodie, ultima devine dispozitiv structural al primei și vector formal al celei de-a doua. Parodia este o structură analogă ironiei și o tehnică suplimentară a satirei"50. Ceea ce le diferențiază e strategia, iar ceea ce le apropie e finalitatea: deriziune, batjocură, demascare etc. printr-un generic joc al (di)simulărilor. La Arghezi, atunci când discursul rămâne în cadrele polemicii, singura modalitate de a-l stiliza este gluma (ironia, sub multiplele sale forme, antifrază, parodie, calambur, anecdotă etc.) Legată, psihologic vorbind, de
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
în momente de maximă sensibilitate: "În ființa lui intimă, poetul era un mare emotiv, dar în același timp era posedat de un demon care-i denunța emotivitatea drept slăbiciune și-l făcea să se împotrivească propriei lui naturi. Ironia, sarcasmul, deriziunea, grotescul erau tot atâtea arme cu care el se apăra de sine însuși. Lacrimii interioare îi opunea virulența unui verb corosiv, menit s-o strivească"124. Un episod capital al biografiei argheziene, de care se leagă ombilical o importantă parte
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
diacon ortodox, împrejur". În general, aluzia ironică este un procedeu specific intervențiilor polemice directe, tocmai prin mesajul indirect pe care-l vehiculează, iar aici trimiterea la antisemitismul preopinentului capătă proporțiile unui scenariu absurd, care depășește simplul amuzament în direcția unei deriziuni cu substrat etic. Dacă, în pamfletul alegoric, Arghezi își ia libertatea de a experimenta neîngrădit dimensiunea ficțională, în discursul polemic explicit, polemistul își delimitează teritoriul imaginar probându-și virtuozitatea pe spații restrânse și sub cenzura impusă de rigorile cadrului polemic
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
la dialogul polemic. În Scrisoare deschisă domnului A.C. Cuza, intenția polemică evidentă nu este disimulată, ci acompaniată permanent de instrumentația pamfletului ironic. Apelativul emfatic "Ilustre economist" sugerează, din start, intenția polemistului de a face din preopinentul său o țintă a deriziunii publice prin alte instrumente decât anatema, invectiva sau afurisenia, exploatate, se știe, cu predilecție de pamfletul publicistic arghezian. Aici, falia care desparte polemistul de pamfletar se îngustează mult, însă persistă grație revenirii la evenimențial, recursului la argument (altul decât cel
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
limita verosimilului, în care adversarul sau adversarii devin protagoniștii expunerii. Decodarea intenției polemice este mult mai dificilă, pentru că, în planul suprafeței textuale, implicarea polemistului este nulă. Forma incipitului trimite la construcția narativă a bancului, ceea ce face mai ușor inteligibilă intenția deriziunii: "Trei episcopi s-au întâlnit în București: episcopul Gorgonie, episcopul Ghelasie, episcopul Dionisie. Fiecare din ei e însoțit de un prieten, doctor în teologie" După un asemenea demaraj, lectorul se poate instala confortabil pe terenul ficțiunii anecdotice, pentru a savura
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
nu amenințarea unei corecții, cel puțin perspectiva unei umilințe"234. De aceea râsul inspiră teamă; el funcționează ca o sancțiune publică aplicată unei persoane (sau mai multor) din viața reală, care devine personaj comic, țintuit la stâlpul infamiei și expus deriziunii publice. Iată esență sensul etic, subsidiar, recognoscibil în comedia tuturor timpurilor. Înaintând în căutarea corespondențelor, observăm că atât polemicul, cât și comicul se întemeiază în baza unor stucturi contrastive privind obiectul. În cazul comicului, "persoana I-a care emite spiritul
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
o duală simptomatologie a recuperării: "Din Eminescu s-au luat eroicul, fabulosul etnocratic, cultul trecutului invariabil măreț și dilatat butaforic, energia pantheonică și profetică. Imens alibi al tuturor slăbiciunilor noastre, Eminescu ispășește prin hiperbolizare, în vreme ce Caragiale rămâne marele prizonier al deriziunii noastre orgolios inflamate, al tuturor prejudecăților și neputințelor fondate pudibond și caricatural-aristocratic. Eminescu face tabloul somptuos al zonelor obscure, Caragiale caricatura bonomă sau acidă a zonelor luminoase"249. La o primă vedere, s-ar părea că ceea ce îl desparte pe
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
am observat, privind diacronic atitudinea argheziană, o schimbare de tonalitate: dacă, până în 1914, textul nu depășește cadrul polemic, menținându-se în registrul comicului buf sau absurd, adeseori printr-o evadare jucăușă în imaginar, unde "înscenarea" traduce ilaritate sau, cel mult deriziune, în timp, adversitatea dintre cei doi se va atenua (grație intervenției umanitare a lui Iorga pentru eliberarea poetului închis la Văcărești), pentru a se intensifica, din nou, și a atinge maxima intensitate în 1937. Observăm că, pe parcursul primei serii a
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
a receptorului. În discursul antiiorghist, disimularea argheziană este, de cele mai multe ori, sursa unui umor de o intensitate variabilă: de la surâsul persiflant sau malițios, la caraghioslâcul savant al unui simplu gest, până la comicăria generalizată a situației și râsul necenzurat sau până la deriziunea sarcastică, frizând umorul negru sau tragi-comicul, așadar, gama afectelor în registrul comic este extrem de flexibilă. Atunci când își propune să denunțe atitudinea megalomană a adversarului, începe discret prin intermediul detaliului sugestiv -, stârnind ilaritate prin trimitere discretă la narcisismul aulic: "Domnul Iorga admite
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
mai bine Westwest, furnizează modelul unei identificări cu un model devorator (căpcăun, vampir și ierarhie devoratoare) model terifiant care nu poate decât să ascundă în fugă, absență și liniște identitatea fără reflexe. Și dacă asistenții sunt marionete și dau în deriziune o imagine fărâmițată a eu-lui, doar femeile oferă mirajul unei unități cu refugiile lor (Klamm și cu interiorul caleștii - se știe că în identificarea primară, avem o imagine nediferențiată, bărbat și femeie, tată și mamă totodată). Problema rămâne mereu aceeași
[Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
milenii pe secundă..." La prima vedere, paradoxul, poanta, enormitatea par să suscite pur și simplu umorul. La un "frumos joc" de cafenea (Biliard), un jucător își ia capul și-l așează pe masă fiind vorba de "un cap detașabil". Aici, deriziunea, nota de scherzo frizează absurdul. Haideți la biliard / Când lucrurile încetează să mai aibă un înțeles, / o legătură, / mă duc să joc biliard / ca să pot înțelege lumea..." Bineînțeles o lume întoarsă pe dos! Orice cunoaștere prin simțuri fiind relativă, să
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]