62 matches
-
urechi, apoi Încetinindu-se ritmic. Atunci el s-a oprit, iar eu În spatele lui, cu mâinile În jurul coastelor lui puternice, Îl mângâiam cu degetele. Să stau Întinsă alături de el, să stau Întinsă lângă el, să ard uitând de mine În desfătătorul foc animalic. Saltul de la astfel de secvențe, pline de-o tinerească nestăpânire, la meditația gravă (și nu arareori confuză) se produce În mod firesc, uneori În interiorul aceleiași pagini. Trăitul și scrisul Își au originea comună Într-o neliniște incontrolabilă, primară
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
pe caru-i ’naintînd.” Odată cu căderea nopții, glasul nehotărît pînă acum, sedus de un peisaj euforic, intră și el În „negru mîhnirii”. Echilibrul precar: zi-noapte corespunde unui armistițiu interior fragil: acela dintre plăcere și suferință, dintre nădejde și jale. Trista și desfătătoarea vale dispare Înghițită ca o luntre de furtună. Introducînd, În finalul poemului, imaginea luntrei „slobodă pe mare”, CÎrlova evadează din spațiul poemului său și, totodată, din paradigma tristei (dar, totuși, ocrotitoare!) văi. O evaziune care corespunde estetic pătrunderii Într-o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
nu se poate numi decît prin ea Însăși. Poetul Îi spune, printr-o imagine, „icoană-a fericirii”. Alte referințe sînt tot atît de vagi, imateriale: inima ca o liră, „silf ce vine pe raza unei stele”, „zambila primăverii” ce Împarte „desfătător miros”, albeața și delicatețea crinului etc. Să urmărim puțin tehnica așteptării la Gr. Alexandrescu. Ca și parfumul zambilei, „ființa de iubire” se simte de departe. Pasul ușor „abia se Însemnează” pe iarba mlădioasă, privighetoarea o ia drept trandafir, zefirul sărută
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
dar Își face, În versurile tînărului Bolintineanu. În Florile Bosforului, Macedonele, Conrad, sunetele, culorile ei se percep mai ușor și ele ne duc spre un univers liric pe care Îl putem determina. Universul se constituie dintr-o suită de „tablouri desfătătoare” și de portrete (Îndeosebi feminine) În care nota dominantă este frumusețea pură a liniilor. Totul este dulce, alb, blînd, omul și elementele materiale tind spre răsfăț, o moliciune dulce și dalbă ne Întîmpină Îndată ce deschidem poarta acestui serai poetic. „Simțualismul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
singurătatea este În acest ținut o fantasmă dulce, ca și durerea, melancolia, cuprinse, toate, de starea de delir a plăcerii. Sun-ul este, Încă o dată, dumnezeiesc, lunea doarme, amoroasă, peste un strat de roze și crini, sînii eroinei liliale sînt desfătători și parfumați ca niște „dragi gradine”... Se observă la Bolintineanu efortul de a implica Într-un chip mai direct sensibilitatea proprie În poezie și de a lărgi aria de referințe În sfera materiei. Bosforul său este un ținut În care
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
poezie și de a lărgi aria de referințe În sfera materiei. Bosforul său este un ținut În care se simte viața cosmosului, omul - „fiu al piericiunii”, „mizeră țărîna” - are, aici, partea lui de desfătare. Clima este „prefumată” cadrul vieții - „superb, desfătător”, cerul comunică În mod misterios cu apa și pămîntul Într-o Îmbătătoare simbioză: „cer, aer, valul mării, e-o palidă coloră”... Peste tot se simte freamătul corespondențelor secrete: „cer, pămînt, eter și lună aiurează, se-nfior... .................................. și aerul ce varsă răcoarea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mare (Rabie). Scenariul se repetă În alte poeme: Întîlnirea amanților, fuga, urmărirea și pedepsirea celor care nesocotesc legile haremului. Marea este mormîntul pasiunilor tinere și imprudente. Este, totodată, promisiunea unei reîntîlniri, promisiunea unei răscumpărări În altă existență, mai pură, virginală, desfătătoare... O piedică (o imensă piedică) și o libertate care duce la curmarea, prin violență, a iubirii. Marea devine, astfel, la Bolintineanu, o metaforă-cadru, o metaforă-matrice, spațiul imaginar În care extazul și moartea stau În aceeași barcă. Există Însă și o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de mii de peștișori, Frumoase mozaice, divine, infinite, Ce schimbă-ale lor forme bizare, strălucite! Ce ne amintă Încă p-al vieții autor, Făcînd ca să se uite durerea ce dărîmă!” și efectul ei este desfătarea care șterge contururile aspre ale lumii. Desfătător, cu efecte purificatoare este și tabloul cu delfinii care Însoțesc, Într-un joc nebunesc, pe Îndrăgostiții fugari: „Iar delfinii sprinteni trec ușori prin valuri urmărind caiacul și al lor amor”. Imagine superbă ce ne face să uităm stîngăciile versului, răsturnările
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
marea și cerul (eterul) „unesc azurul lor” și, tot acolo, sufletul Îndrăgostit zboară ca fluturele prin „deșertul azuros”... Să revenim la „lichidele cîmpii”... unde sufletul proscrisului Conrad se simte bine. Aici climele sînt „prefumate”, cadrul vieții (citat deja) e „superb, desfătător”, cerul, aerul, valul mării „se Înveleau” Într-o culoare pală, prin aer trece o „dulce armonie”, valurile „intoană” un fantastic, melancolic concert, blonda dimineață „despică p-orizonte troienele de ceață”... Iată un vers superb. Ce urmează este de o trivială
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
unicității și ireversibilității. Pasiunile se Înnoiesc ușor, morțile sînt provizorii, suspinele aduc a desfătare. Anton Pann face, se va vedea deîndată, ca morala să nu lase petrecerii toată libertatea. Deocamdată, lumea petrece În chinurile erosului. Pann trage acum spre partea desfătătoare a lucrurilor: „Chitar’, muz-armonicească PÎnă cînd o să tăcem? PÎnă cînd să ne muncească Întristarea ce-o avem? Și cînd iarăși o să-ncepem Dulce să ne veselim? Că din griji, precum priceperii, Nimica nu folosim. Ceasul umblă, vremea trece, Și noi
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
vie. Ea a evoluat odată cu dezvoltarea societății. Cultura viței de vie a fost considerată dintotdeauna o ocupație deosebită în care practica curentă depășește adeseori limitele meseriei, intrând în domeniul artei. Cicero consideră că nu este nimic mai plăcut și mai desfătător la vedere ca rodul viței de vie. Din regnul vegetal vița de vie este cea mai nobilă plantă susține Andreas Wolf. Mărturiile existente în literatura tuturor popoarelor atestă că preocupările oamenilor legate de cultivarea viței de vie și prepararea vinurilor
IZOLAREA ŞI IDENTIFICAREA UNOR SPECII DE LEVURI FOLOSITE ÎN BIOTEHNOLOGIA VINULUI by MIHAELA CIOCAN () [Corola-publishinghouse/Science/1308_a_1889]
-
vie a trecutului”, „cea mai exactă expresie a istoriei sale”, se preumblă cu o lucidă încântare printre „minuni” precum palatele de odinioară, casele domnești și boierești, locuințele țărănești, bisericile, crucile de piatră. Stăruind asupra artei sătești, cu „frăgezimi” și „subtilități” desfătătoare, supunând unei febrile percepții valorile plastice de altcândva, estetul nu recomandă o cantonare în trecut de dragul unui „românism” îngrăditor, dar nici o angajare zeloasă în siajul feluritor modernisme. Pentru C., tradiția, o „adâncă neliniște”, contează ca un factor de propulsie spre
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286067_a_287396]