166 matches
-
fără voință, luptând spre a le năduși, neputând să le reziste, ce-ar simți un asemenea om? Întristare? Asta nu-i {EminescuOpVII 109} întristare! Desperare? Asta nu-i desperare! E o agonie a sufletului, o luptă vană, crudă, fără de voință. Desperarea ucide, această simțire muncește. Martir este numele amorului meu. În fiecare fibră ruptă este - o nemărginire de dureri, și nu deodată, fibră cu fibră se rupe inima mea. Moartea-i un moment, desperarea e tâmpă - o asemenea simțire este iadul
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
sufletului, o luptă vană, crudă, fără de voință. Desperarea ucide, această simțire muncește. Martir este numele amorului meu. În fiecare fibră ruptă este - o nemărginire de dureri, și nu deodată, fibră cu fibră se rupe inima mea. Moartea-i un moment, desperarea e tâmpă - o asemenea simțire este iadul. Mario! poți tu să-ți închipuiești un asemenea chin fără să plângi - de milă, nu - de îngrozire? De piatră să fie o inimă, este o margine care s-o miște; de venin să
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
nu s-a putut ivi nici umbra, umbra măcar a unei dureri asemenea celeia ce-mi nimicește inima. O nimicește! închipuiește-ți că dintr-un om cu simțire, dintr-o ființă aievea, nu rămâne nimic, nimic de cât * o lungă, o-ntrupată desperare. Nu cunoști asemenea oameni. Ei nu pot aparținea cercurilor în care te miști tu. Ei sunt jos. Când o inimă pierdută-n nenorocire, în apăsare, în neputința de a cultiva simțiri, căci fiecare din ele își găsește marginile în puterile
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
celui ce le are, când o asemenea inimă ș-ar rădica aspirațiunile până la tine, și le-ar rădica fără voință, luptând de a o oprima, neputând să reziste amorului ce ar simți un asemenea om. Întristare? Asta nu-i întristare. Desperare? Asta nu-i desperare. Este moartea de viu, este marginea gîndirei, este o luptă vană, crudă, fără de voință și fără de speranță. Desperarea ucide, această simțire nimicește. Martiriu este numele simțirei mele. În fiecare fibră ruptă e o nemărginire de dureri
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
când o asemenea inimă ș-ar rădica aspirațiunile până la tine, și le-ar rădica fără voință, luptând de a o oprima, neputând să reziste amorului ce ar simți un asemenea om. Întristare? Asta nu-i întristare. Desperare? Asta nu-i desperare. Este moartea de viu, este marginea gîndirei, este o luptă vană, crudă, fără de voință și fără de speranță. Desperarea ucide, această simțire nimicește. Martiriu este numele simțirei mele. În fiecare fibră ruptă e o nemărginire de dureri, și nu deodată, fibra
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
a o oprima, neputând să reziste amorului ce ar simți un asemenea om. Întristare? Asta nu-i întristare. Desperare? Asta nu-i desperare. Este moartea de viu, este marginea gîndirei, este o luptă vană, crudă, fără de voință și fără de speranță. Desperarea ucide, această simțire nimicește. Martiriu este numele simțirei mele. În fiecare fibră ruptă e o nemărginire de dureri, și nu deodată, fibra cu fibră se rumpe inima mea. Moartea e un moment, desperarea e tâmpă, o asemenea simțire este iadul
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
vană, crudă, fără de voință și fără de speranță. Desperarea ucide, această simțire nimicește. Martiriu este numele simțirei mele. În fiecare fibră ruptă e o nemărginire de dureri, și nu deodată, fibra cu fibră se rumpe inima mea. Moartea e un moment, desperarea e tâmpă, o asemenea simțire este iadul. Marie, poți tu să-ți închipuiești asemenea chin, să ți-l închipuiești fără să plângi, din milă sau - nu! - de îngrozire? De piatră să fie o inimă, este o margine care s-o
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
rămăsese ca porumba. Ea zbură repede în grădină, ajunse la țărm,... insula nu se vedea, dar focul ardea mereu ca un punct de jăratic pe mare... Parecă auzea o voce, dar așa ca și când i-ar fi țiuit urechea. Frică și desperare îi cuprinse inima. "Ah! gândi ea, cine știe dacă a fi dat! Trebuie să înot oricum ar fi vremea, trebuie să-l văd". Ea se dezbrăcă și s-aruncă în mare ca s-ajungă punctul luminos... Ea -nota mereu, mereu
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
din întîmplare focul plutitor și ca un fulger îi trecu prin minte ce-ar putea să se întîmple. EI aprinse un foc stabil pe țărm, sări într-o luntre și se luă după para fugitoare, neuitîndu-și spada. El vâslea cu desperare și, când ajunse la luntrea în care licărea încă jăratic, văzu pe Castelmare, {EminescuOpVII 154} ș-apropie luntrea-i de-a lui, ținti în el - un fulger și auzi răsunând luntrea inamică de căderea unui corp greu. El aprinse o
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
Ei mai nu simțiră intrarea noastră. Ioan s-apropie de fată, i-apucă mâna și zise c-o tandreță de frate: - Poesis, ce faci tu? - Ce fac? Nimic - vorbește-ncet... tata doarme, numai că somnul său se cheamă durere și desperare... Nu-l deștepta din somn!... Singurul nostru sprijin, Sofia... s-a dus. - Îți prezint pe domnul, zise Ioan, arătîndu-mă pe mine. - A! Domnul!,.. zise ea încet și înclinîndu-se nepăsătoare și uitită, parecă nu mă văzuse... Ioane-ți mulțumesc, zise ea
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
scenă în care portretul părea viu, real, și Ioan numai o umbră moartă în care trăia doar ochii cei înfocați. - Sărman cadru viu, sărmană opera a imaginațiunei mele! Ce greu a fost să te creez din caosul durerilor și a desperărilor, ce cumplit e să te sparg acum de stânca cea rece a deșteptărei mele! Dar te sparg... căci tu ești singurul lucru ce mă leagă de viață și de trecut. El scoase un pumnal ascuțit și mic din sânul său
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
211} mînile unite pe piept: el plutea pin aerul aureu [cu] ochii mari îndreptați în sus și plini de lacrimi. Eu îl cunoșteam... Acel păr negru și despletit eu îl văzusem, acea tristeță adâncă și sublimă eu o văzusem, acea desperare fără margini a cărei unică stea e Dumnezeu îsi gravase trăsurele ei adânci într-o față [ce] dinaintea mea și eu o văzusem. Cerul era senin și vesel, un singur înger era trist... Era Maria, fiica acelui preot bătrân, divinizată
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
strângând aerul camerei la pieptul meu. Poesis, iartă-mă! Mă așezai pe fotoliul de lângă piano, în care murise ea, atinsei clapele lui pe cari fugise degetele ei așa de delicate, așa de frumoase, și durerea mea devenea din ce în ce mai dulce, din desperare, melancolie. Poate că sufletul ei curat adia dulce în jurul frunții mele. Poate că ea, aeriană, îmi atingea părul, îmi săruta fruntea mea. îmblai mult prin casă, bântuit de idei când dulci, când amare. Apoi dezbrăcîndu-mă, mă culcai în patul ei
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
trăit, cum trăiește lumea? Cu sufletul gol, cu suferințele și bucuriile lor meschine, un nimic suspendat. Dacă suntem nimic, cel puțin de acest painjeniș * al gândirii noastre să se acațe toată lumina și tot întunerecul, cerul și iadul, deliriul și desperarea. Angelo-i strânse mâna... - Și poți, poți... O! dacă-i putea, doctore... Simt demonul din mine trezindu-se și strîngîndu-mi sufletul cu ghearele lui... Asta-i, asta-i ce doresc... Numai nimic nu jumătate, nimic nu meschin... totul întreg, sau să
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
-n astă - sară pe el însuși... Vezi-l cum trece palid, frumos, adormit pin grupele de bărbați și femei... pentru nimeni nu are un surâs, pentru nimeni o vorbă {EminescuOpVII 264} ... parecă abia ar fi căzut din cer și că desperarea eternă n-ar fi atins încă cereasca sa frumusețe... - Știu... nu mă atinge... - Dar chiar de te-ar atinge... Ea se joacă numai cu inimele omenești... Vai de tine de i-ar veni în minte să se joace și cu
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
dacă ea și el ar fi avut rane la pieptul lor... desigur că în acest moment de viață concentrată sângele lor ar fi comunicat reciproc ș-ar fi concrescut organismele lor ca doi trunchi de copaci. O voluptate era, aproape de desperare, o amărăciune dulce care-i rupea parecă nervii și creierii, o slăbiciune moleșitoare [îi] cuprinse corpul... Toată natura lui semăna a coardă întinsă peste măsură, care trebuie sau să se rupă sau să se-ntindă astfel încît să-și piardă
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
iubesc. De n-aș iubi pe altcineva, desigur că te-aș iubi pe d-ta, căci ești atât de frumoasă - și afară de aceea îi semeni ei, puțin, dar totuși... - Dar nu-i de trebuință ca să mă iubești pentru ca să-mi iubești desperarea mea, zise ea. Vin oriunde aud că ești, numai ca să te văd. EI se uita la ea și începu să râdă, dar fără răutate. Îi părea așa de ciudat ca o femeie să-i pretindă în acest mod iubirea. Și
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
vedeți... căci acel om - sânt eu. Trăia odată un om cu ochii uscați... Ciudat! de ce era ei uscați, pentru că ochii oamenilor tineri sânt umezi în genere, plutitori. Trebuie să fi fost o natură estremă * ce nu cunoștea decât bucuria or desperarea. Gând * ***, seriozitate *, surâs, melancolie, durere ce n-etai [e]nt pas. Ș-atunci o lacrimă curse... una... Era viața lui pierdută în zădar. Viața unui om, a părinților, poate a unui șir infinit de oameni... într-o lacrimă... Dar * căzuse scursă
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
în broșurile în versuri Demonii Mehedințiului (1932) și Romanța Severinului pe 1938 (1938). Intenția etică se perturbă în instantaneele lui grotești, luând forma unor șarje de cârcotaș. Cu un debit abrupt, în rostiri colțuroase, stihuitorul, când cuprins de „duhul negrei desperări”, când agitând „pumnul răzbunării”, e mereu alături de dezmoșteniții soartei. O voce cam stridentă se aude în buciumările de crez naționalist. Visul României reîntregite îl însuflețește pe condeierul mehedințean în suita eroică Din iureșul războiului sfânt (1943). Peisajul agrest îl reconfortează
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285774_a_287103]
-
antrenându-l în mișcarea lor convulsivă, provocând neliniști, senzația pierderii de sine, un acut sentiment al alienării: îți dai întâlnire ca unei case căreia i-ai uitat numărul suni strigi chemi proprietarul întrebi dacă tu locuiești în tine panică panică desperarea aruncă semnale... Căci Parisul lui Voronca e și locul haotizării ființei solitare, de unde și căutarea febrilă a unei comunicări posibile, exprimată sub semnul unei stări de urgență, al unei alerte interioare: și noi ne fugărim mereu la aceeași distanță când
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
Mayendorf, Hasdeu decide să se facă "temut prin bărbăție": "M-am hotărît să mă bat în duel cu însuși protectorul meu, - știu, faptă nedemnă, - însă ce să fac?... cum să mă impun? Dacă nu printr-un act de... vitejie și desperare." Specifice multor luptători în duel, gîndurile fataliste pun stăpînire pe adolescentul Hasdeu, care trece în revistă toate scenariile posibile: "Dacă-mi era sorocit de soartă a muri în duel, destinul nu-l puteam ocoli, prin urmare se vede că-mi
DUELUL LA ROMÂNI (urmare din nr. trecut) by Andrei Oișteanu () [Corola-journal/Journalistic/11656_a_12981]
-
va rămâne pururi în literatura pianistică universală. Între timp se întâmplă la București lucruri de mare importanță politică. În vara anului 1940, fără veste, se ocupă de către rușii bolșevici, Basarabia noastră și o parte din Bucovina. Mare emoție și grozavă desperare în toate părțile țării noastre! Acestă întâmplare tragică fu ca urmare a nefastului regim politic, care dăiunuia de câtva timp în România mare. Carol al II-lea dotat cu ascuțită inteligență politică, însă rău sfătuit de sfetnicii netrebnici, ducea țara
Amintiri(III) by Aurelia Cionca () [Corola-journal/Journalistic/83673_a_84998]
-
și-l băteau gânduri de moarte. Se compara cu locotenentul în inima Martei și era sigur că Marta alege uniforma strălucitoare, pintenii... Și el care, ca fiu de văduvă, nici n-a făcut armata!” Într-un moment de așa-zisă „desperare”, Apostol își spune că ar fi bine să renunțe la favoarea legii militare care-l scutește de mobilizare, să plece pe front și să se întoarcă peste un an în uniformă de ofițer pentru a-i arăta logodnicei că poate
Ora dezertorilor by Corina Ciocârlie () [Corola-journal/Journalistic/4967_a_6292]
-
atinge în Portugalia. Prezența lui Kierkegaard rămăne perpetuă, argument, interogație și consolare: notațiile kierkegaardiene pot compune ele-ănsele un volumaș extraordinar. |i citește pe scriitorii francezi contemporani cu oarecare reticență și antipatie, dar nu se poate sustrage fascinației lor; în schimb, desperarea lui Léon Bloy și intransigența acestuia i se par un etalon greu de atins, dar spre care ar trebuie să tindem cu toții. Reflecții pline de substanță găsim pe marginea eseurilor lui Unamuno sau Ortega y Gasset, mai ales de cănd
Jurnalul tuturor sincerităților by Mihai Zamfir () [Corola-journal/Imaginative/12877_a_14202]
-
începe să fie apreciate și să se impună. Fără episodul portughez, această înălțare în glorie n-ar fi avut poate loc: a fost nevoie de o meditație în suferință timp de aproape cinci ani, departe de casă, uneori la limita desperării, pentru ca scriitorul, jurnalistul de succes și diplomatul Eliade să se transforme în "marele Mircea Eliade " din anii "70- "80. Rolul Portugaliei în această fantastică alchimie se desenează acum cu toată claritatea. Așa cum, abia în clipa morții, existența unui om capătă
Jurnalul tuturor sincerităților by Mihai Zamfir () [Corola-journal/Imaginative/12877_a_14202]