117 matches
-
nabateenii. Cea dintâi apariție certificată a nabateenilor a fost semnalată prin 312-311 î.Hr. când ei au fost atacați, fără succes, la Sela sau Petra, de către Athenaeus, un ofițer al regelui Antigonus I, în cadrul celui de-al III-lea război dintre Diadohi. Evenimentul este menționat de către un ofițer seleucid, Hieronymus din Cardia, în raportul său asupra bătăliei. Pe la 50 î.Hr. istoricul grec Diodor din Sicilia l-a citat pe Hieronymus, adăugând: „Așa cum Seleucizii au încercat să-i supună, așa au făcut și
Nabateeni () [Corola-website/Science/332506_a_333835]
-
unei alte teorii, Periander nu ar fi construit canalul deoarece s-ar fi temut ca această construcție ar fi lipsit Corintul de rolul său principal de antrepozit al diferitelor bunuri. "Diolkos" există și astăzi alături de canalul construit în perioada modernă. Diadohul Demetrius I al Macedoniei (336-283 î.Hr.) a plănuit la rândul lui să construiască un canal pentru a-și îmbunătăți liniile de comunicație, dar a renunțat la plan după ce topografii săi au calculat greșit nivelurile mărilor adiacente, ceea ce a dus la
Canalul Corint () [Corola-website/Science/312793_a_314122]
-
cele mai ciudate prințese din Regatul român”. Fire sensibilă și capricioasă, extrem de cultivată, Principesa Elisabeta a rămas în amintirea contemporanilor săi ca o adevărată enigmă. Lisabeta, cum i se spunea în familie, s-a măritat pe 27 februarie 1921 cu diadohul (principele moștenitor) George al Greciei, devenind peste un an regină. A divorțat în 1935, stabilindu-se în România până în ianuarie 1948, când a fost nevoită să părăsească definitiv țara, la fel ca ceilalți membri ai familiei regale. Viața în exil
Regina Elisabeta a Greciei () [Corola-website/Science/304364_a_305693]
-
puternic (Krat'eroi). În acești termeni sibilinici și-a desemnat Alexandru cel Mare succesorul pe patul de moarte. Fiecare din generalii săi putea crede că acest calificativ se referea la el. Imediat, imperiul a fost împărțit în regiuni conduse de "diadohi" său "urmași" care, după ce s-au luptat între ei peste 40 de ani (323 i.Hr.-281 i.Hr.), și-au împărțit, în cele din urmă, imperiul său: Astfel, profeția biblică din Daniel 8 cu privire la Imperiul Macedonean s-a împlinit ad-litteram. În
Alexandru cel Mare () [Corola-website/Science/299226_a_300555]
-
regent al imperiului creat de macedoneni, iar Seleucus (născut în 358 î.Hr., fiul nobilului Antiochos, devine hillarh al lui Perdiccas. În 321 î.Hr., Seleucus I Nicator, unul dintre generalii lui Alexandru cel Mare, devine satrap al Babiloniei, in urma rascoalei diadohilor, împotriva regenței lui Perdiccas. Seleucus fusese unul din generalii lui Alexandru, care se afirmase mai ales în expediția din India (326 î.Hr.) și la instigarea acestuia, Perdiccas este ucis de proprii soldați, în timpul expediției împotriva Egiptului, la Pelusa, pe malul
Imperiul Seleucid () [Corola-website/Science/309464_a_310793]
-
generalii lui Alexandru, care se afirmase mai ales în expediția din India (326 î.Hr.) și la instigarea acestuia, Perdiccas este ucis de proprii soldați, în timpul expediției împotriva Egiptului, la Pelusa, pe malul Nilului. În timpul celui de-al doilea război al diadohilor (319 î.Hr. - 316 î.Hr.), Seleucus va fi izgonit din Babilon, iar Antigonos Monophtalmos, satrapul Pamfiliei și Liciei, va deveni stăpân al Asiei. Încercarea acestuia de a păstra unitatea cuceririlor lui Alexandru, sub autoritatea sa, proclamându-se regent, va declanșa al
Imperiul Seleucid () [Corola-website/Science/309464_a_310793]
-
de astăzi, din Irak), care a devenit, pentru un deceniu, capitala statului Seleucid. După asasinarea în 310 î.Hr a Roxanei și al lui Alexandru IV (soția și fiul lui Alexandru cel Mare), din ordinul lui Kassandros, reizbucnesc luptele dintre diadohi. Ultimele idei de menținere a imperiului unitar sunt pierdute când Antigonos și Ptolemeu I Soter se proclamă regi în Grecia și respectiv Egipt (306 î.Hr.). La rândul său, Seleucus I Nicator se proclamă rege al Babiloniei, fondând statul Seleucid. Încă
Imperiul Seleucid () [Corola-website/Science/309464_a_310793]
-
se cunosc detaliile păcii prin care renunță la satrapiile indiene (Gandhara, Gedrosia și Arachosia) în schimbul a 500 elefanți de război și promsiunea de căsătorie dintre Seleucus și fiica suveranului indian. În anul 301 î.Hr are loc deznodământul luptelor dintre diadohi. La Issos, unde Alexandru învinsese pe perși, are loc ultima bătălie dintre diadohi, în timpul căreia moare Antigonos și cu el ultima speranță de a menține lumea elenistică unită. Îm urma împărțirii imperiului între diadohi, Seleucus ocupă Siria (fără partea ei
Imperiul Seleucid () [Corola-website/Science/309464_a_310793]
-
Arachosia) în schimbul a 500 elefanți de război și promsiunea de căsătorie dintre Seleucus și fiica suveranului indian. În anul 301 î.Hr are loc deznodământul luptelor dintre diadohi. La Issos, unde Alexandru învinsese pe perși, are loc ultima bătălie dintre diadohi, în timpul căreia moare Antigonos și cu el ultima speranță de a menține lumea elenistică unită. Îm urma împărțirii imperiului între diadohi, Seleucus ocupă Siria (fără partea ei meridională, Coilesyria), ceea ce va genera un conflict de secole cu Egiptul Ptolemeilor și
Imperiul Seleucid () [Corola-website/Science/309464_a_310793]
-
Hr are loc deznodământul luptelor dintre diadohi. La Issos, unde Alexandru învinsese pe perși, are loc ultima bătălie dintre diadohi, în timpul căreia moare Antigonos și cu el ultima speranță de a menține lumea elenistică unită. Îm urma împărțirii imperiului între diadohi, Seleucus ocupă Siria (fără partea ei meridională, Coilesyria), ceea ce va genera un conflict de secole cu Egiptul Ptolemeilor și o serie de șase războaie sângeroase. În anul 300 î.Hr, Seleucus mută capitala într-un oraș nou înființat, Antiohia. Centrul
Imperiul Seleucid () [Corola-website/Science/309464_a_310793]
-
și apoi sub dominația scurtă a lui Alexandru cel Mare și apoi dominația parților (238 Î.Hr. - 226), comunitatea evreiască din Babilonia a cunoscut o perioadă de prosperitate, departe de evenimentele furtunoase care au lovit Iudeea., ca de pildă războaiele Diadohilor , cucerirea lagidă, seleucidă, războaiele Macabeilor și cucerirea romană. Distrugerea în anul 70 d.Hr a celui de-al Doilea Templu de către romani a făcut să crească valul de refugiați evrei din Iudeea în Babilonia. Regii parți au conferit obștii evreiești
Evrei irakieni () [Corola-website/Science/335859_a_337188]
-
întregului ținut. Bitinia beneficiază în secolele VI-IV î.H. de o largă autonomie în cadrul Imperiului Persan, fiind condusă de dinastii locale. Pe litoral, în secolele VII-VI î.H., sunt fondate coloniile Calcedon și Astacos. În epoca luptelor dintre diadohi, principele trac Zipoites se emanicipează de sub autoritatea lui Lisimah și adoptă în 297 î.H. titlul de rege marcând începutul erei bitiniene și punând bazele unui regat elenistic independent. Urmașii săi duc o politică de elenizare a statului și sunt
Bitinia () [Corola-website/Science/315036_a_316365]
-
fost nevoită să se refugieze la curtea unui rege ilir, Glaukias. În 306 î.Hr., sprijinit de Glaukias, recuperează tronul tatălui său, ocupându-l pentru patru ani când va fi detronat de inamicul său Cassandru. Astfel, se implică în războiul dintre diadohi de parte cumnatului său Demetrius I al Macedoniei. În 298 î.Hr. este trimis ostatic la Alexandria, ca asigurare a păcii dintre Macedonia și Egiptul ptolemeic, unde se căsătorește cu fiica vitregă a lui Ptolemeu I Soter. Cu ajutorul Egiptului, ocupă tronul
Pyrrhus din Epirus () [Corola-website/Science/311223_a_312552]
-
la Atena este povestit de către Damascius în "Viața lui Isidor". După moartea lui Marinus, Isidor va rămâne însă puțină vreme la direcția Școlii, preferând să se demită în favoarea lui Zenodot și să se întoarcă la Alexandria. Numirea lui Damascius că Diadoh al Școlii din Atena este datata aproximativ prin 515 e.n., ca succesor al lui Zenodot. Dar carieră să de Diadoh al Academiei va fi de scurtă durată. Împăratul Iustinian interzice prin decret, în 529 e.n., învățământul filozofiei non-creștine, mai cu
Damascius () [Corola-website/Science/311407_a_312736]
-
la direcția Școlii, preferând să se demită în favoarea lui Zenodot și să se întoarcă la Alexandria. Numirea lui Damascius că Diadoh al Școlii din Atena este datata aproximativ prin 515 e.n., ca succesor al lui Zenodot. Dar carieră să de Diadoh al Academiei va fi de scurtă durată. Împăratul Iustinian interzice prin decret, în 529 e.n., învățământul filozofiei non-creștine, mai cu seamă ""ereticilor"", evreilor și ""celor bolnavi de nebunia elenilor nepioși"" . În 532 e.n. Iustinian confiscă toate bunurile neoplatonicienilor. La vârsta
Damascius () [Corola-website/Science/311407_a_312736]
-
După moartea lui Alexandru și în urma luptelor de succesiune, imensul imperiu se împarte între trei dinastii: dinastia ptolemeică în Egipt (capitala: Alexandria), dinastia seleucidă în Siria, Mesopotamia și Persia (capitala: Antiohia) și dinastia antigonidă în Macedonia și Grecia centrală (capitala: Pella). "Diadohii" (suveranii elenistici) au favorizat stabilirea grecilor și a macedonenilor în teritoriile de sub stăpânirea lor. Mai târziu, în anul 263 î.Ch., ia naștere regatul independent din Asia Mică cu capitala la Pergamon, sub dinastia attalidă. În această perioadă, până la începutul
Arta elenistică () [Corola-website/Science/314636_a_315965]
-
din perioada formării marilor imperii care au marcat Începutul istoriei. Necesitățile administrative au dat naștere unei birocrații la Înălțimea mijloacelor tehnice ale vremii. Până la cuceririle lui Alexandru cel Mare, statele nu au fost decât În mică măsură multietnice. Alexandru, apoi diadohii săi au construit imperii cu etnii foarte variate. Însă diferențele etnice par să fi fost prea puțin luate În seamă și nu au dat naștere unor atitudini discriminatorii. Greaca și aramaica permiteau schimburi interculturale. Imperiul Roman avea să adopte, cel
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
10, 17), și este o credință care e adeverirea lucrurilor nădăjduite (Evr. 11,1)”. (Marcu Ascetul, Despre cei ce-și închipuie că se îndreptățesc prin fapte, cap. 100, în Filocalia..., vol. I, p. 263) „Definiția credinței: cugetare nepătimașă despre Dumnezeu”. (Diadoh al Foticeii, Definiții, nr.1, în Filocalia..., vol. I, p. 338) „Dumnezeiescul și marele Apostol, definind ce este credința, zice: Credința este ipostasul celor nădăjduite și dovedirea lucrurilor celor nevăzute (Evr. 11, 1). Iar dacă cineva ar defini-o și
Despre credinţa ortodoxă şi despre erezii by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/129_a_440]
-
vor fi la fel de lepădate. Căci credinciosul trebuie să-și arate credința aducând Domnului fapte. Pentru că nici părintelui nostru Avraam nu i s-ar fi socotit credința spre dreptate, dacă nu ar fi adus pe fiul său ca rod al ei”. (Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viața morală, despre cunoștință și despre dreapta socoteală duhovnicească, cap. 20, în Filocalia..., vol. I, p. 345) „Domnul a împreunat păzirea tuturor poruncilor cu dreapta credință, știind că nu e cu putință să-i aducă
Despre credinţa ortodoxă şi despre erezii by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/129_a_440]
-
decembrie 484, deaorece din ea rezultă că e vorba despre o perioadă de persecuții. Ultimul capitol al operei, care relatează moartea regelui Uneric, nu e autentic. în prolog, scriitorul se adresează unui destinatar bine cunoscut, prieten și discipol al lui Diadoh de Foticeea, și îi oferă, așa cum îi fusese comandat, istoria evenimentelor din Africa, pentru a fi reelaborată. Această persoană ar putea fi episcopul Eugeniu, care se dusese la Cartagina în urma intervenției împăratului Zenon pe lîngă regele vandal pentru a-i
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
M, 1967. Cf. și M.-G. Guérard, Nil d’Ancyre, DSp XI, 1982, col. 345-356. Despre scrisori: A. Cameron, „The Authenticity of the Letters of St Nilus of Ancira”, în Greek, Roman and Byzantine Studies 17 (1976), pp. 181-196. b) Diadoh de Foticeea Fotie (Biblioteca, cod. 231) îl amintește pe Diadoh, episcop de Foticeea, în Epir, printre adversarii monofiziților în anii conciliului de la Calcedon; însă la conciliul din 451 episcopul de Foticeea se numea Ioan, deci Diadoh trebuie să fi ajuns
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
DSp XI, 1982, col. 345-356. Despre scrisori: A. Cameron, „The Authenticity of the Letters of St Nilus of Ancira”, în Greek, Roman and Byzantine Studies 17 (1976), pp. 181-196. b) Diadoh de Foticeea Fotie (Biblioteca, cod. 231) îl amintește pe Diadoh, episcop de Foticeea, în Epir, printre adversarii monofiziților în anii conciliului de la Calcedon; însă la conciliul din 451 episcopul de Foticeea se numea Ioan, deci Diadoh trebuie să fi ajuns episcop mai tîrziu. Oricum, în 457 apare printre semnatarii scrisorii
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
1976), pp. 181-196. b) Diadoh de Foticeea Fotie (Biblioteca, cod. 231) îl amintește pe Diadoh, episcop de Foticeea, în Epir, printre adversarii monofiziților în anii conciliului de la Calcedon; însă la conciliul din 451 episcopul de Foticeea se numea Ioan, deci Diadoh trebuie să fi ajuns episcop mai tîrziu. Oricum, în 457 apare printre semnatarii scrisorii trimise de episcopii din Vechiul Epir împăratului Leon I în urma asasinării lui Proterios de Alexandria (cf. pp. 000-000). Diodoh trebuie să se fi născut așadar prin
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
prin 400; murise în 486, cînd Victor din Vita îl laudă în Istoria persecuțiilor vandalilor. Cum opera sa principală se adresează călugărilor, e posibil să fi fost el însuși monah, poate chiar responsabil al unei comunități. S-a spus că Diadoh ar fi putut fi dus la Cartagina de flota lui Genseric, împreună cu persoanele de vază din Zakynthos, în urma unui raid în Epir efectuat între 467 și 474 (Marrou). Dintre operele sale, cea mai importantă este intitulată O sută de capitole
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
practic (o centurie), de Maxim Mărturisitorul în secolul al VII-lea (patru centurii Despre iubire, două Despre teologie și întrupare), de Talasie (patru centurii Despre iubire și despre cumpătare) și așa mai departe. Cele o sută de capitole ale lui Diadoh sînt gîndite ca o introducere globală la viața duhovnicească; ele sînt precedate de zece definiții ale unor virtuți fundamentale (credință: „gînd despre Dumnezeu, departe de orice dorință [apathês]”; speranță; răbdare; lipsa lăcomiei etc.), cărora le urmează un al doilea titlu
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]