114 matches
-
persoane, atunci când se decide un anumit curs de tratament. În plus, în cazul în care o metodă de tratament nu funcționează pentru o anumită persoană, poate fi de folos să se încerce alt tratament. Psihoterapia este adesea eficace în tratarea distimiei. Modalități diferite s-au dovedit a fi benefice. Tratamente pe bază empirică, cum ar fi terapia cognitiv-comportamentală, au fost cercetate pentru a arăta că, prin cursul unui tratament adecvat, simptomele se pot disipa în timp. Alte forme de psihoterapie (de
Distimie () [Corola-website/Science/326509_a_327838]
-
cursul unui tratament adecvat, simptomele se pot disipa în timp. Alte forme de psihoterapie (de exemplu psihoterapia psihodinamică, psihoterapia interpersonală), au fost de asemenea declarate a fi eficace în tratarea tulburării. Acestea pot fi de ajutor pentru persoanele diagnosticate cu distimie, în dezvoltarea unei adaptări mai bune a competențelor, căutarea cauzei principale a simptomelor, precum și schimbarea convingerilor defecte (de exemplu, „eu sunt bun de nimic”). În plus față de psihoterapia individuală, atât psihoterapia de grup cât și cea de auto-ajutor, sau grupurile
Distimie () [Corola-website/Science/326509_a_327838]
-
simptomelor, precum și schimbarea convingerilor defecte (de exemplu, „eu sunt bun de nimic”). În plus față de psihoterapia individuală, atât psihoterapia de grup cât și cea de auto-ajutor, sau grupurile de suport, pot fi de asemenea o linie eficace de tratament pentru distimie. Prin aceste modalități de tratament, aspecte cum ar fi respectul de sine, încrederea în sine, relația probleme/modele, competența sinelui, restructurarea cognitivă etc, pot fi îmbunătățite și consolidate. ISRS-urile sunt de obicei prima linie de tratament prin farmacoterapie datorită
Distimie () [Corola-website/Science/326509_a_327838]
-
sunt de obicei prima linie de tratament prin farmacoterapie datorită naturii lor mai tolerabile și efectelor secundare reduse comparativ cu cele ireversibile ai inhibitorilor monoaminooxidazei sau antidepresivelor triciclice. Studiile au descoperit că reacția medie a medicamentelor antidepresive pentru persoanele cu distimie este de 55% comparativ cu o rată de răspuns de 31% la un placebo. Cele mai frecvente antidepresive ISRS prescrise pentru distimie sunt fluoxetina, paroxetina, sertralina și fluvoxamina. Aceste medicamente vor avea de multe ori o medie de 6-8 săptămâni
Distimie () [Corola-website/Science/326509_a_327838]
-
ai inhibitorilor monoaminooxidazei sau antidepresivelor triciclice. Studiile au descoperit că reacția medie a medicamentelor antidepresive pentru persoanele cu distimie este de 55% comparativ cu o rată de răspuns de 31% la un placebo. Cele mai frecvente antidepresive ISRS prescrise pentru distimie sunt fluoxetina, paroxetina, sertralina și fluvoxamina. Aceste medicamente vor avea de multe ori o medie de 6-8 săptămâni înainte ca pacientul să înceapă a simți efectele sale terapeutice. În plus, STAR*D, un studiu guvernamental multi-clinic, a descoperit că persoanele
Distimie () [Corola-website/Science/326509_a_327838]
-
au resimțit o stare mai bună, indiferent dacă al doilea medicament este sau nu un ISRS sau un alt tip de antidepresiv. Într-un studiu meta-analitic din 2005, s-a constatat că ISRS și ATC sunt la fel de eficiente în tratarea distimiei. De asemenea, au constatat că IMAO are un ușor avantaj față de utilizarea altor medicamente în tratarea acestei boli. Cu toate acestea, autorul acestui studiu avertizează că IMAO nu trebuie neapărat să fie prima linie de apărare în tratamentul de distimie
Distimie () [Corola-website/Science/326509_a_327838]
-
distimiei. De asemenea, au constatat că IMAO are un ușor avantaj față de utilizarea altor medicamente în tratarea acestei boli. Cu toate acestea, autorul acestui studiu avertizează că IMAO nu trebuie neapărat să fie prima linie de apărare în tratamentul de distimie, deoarece acesta e de multe ori mai puțin tolerabil decât omologii săi, cum ar fi ISRS. O combinație de medicamente antidepresive și psihoterapie au fost în mod constant dovedite ca tratamentul cel mai eficient pentru persoanele diagnosticate cu distimie. Colaborarea
Distimie () [Corola-website/Science/326509_a_327838]
-
de distimie, deoarece acesta e de multe ori mai puțin tolerabil decât omologii săi, cum ar fi ISRS. O combinație de medicamente antidepresive și psihoterapie au fost în mod constant dovedite ca tratamentul cel mai eficient pentru persoanele diagnosticate cu distimie. Colaborarea cu un psihoterapeut pentru a aborda cauzele și efectele de tulburare, pe lângă antidepresivele ce ajută la eliminarea simptomelor, poate fi extrem de benefică. Această combinație este adesea metoda preferată de tratament pentru cei cu distimie. Privind diverse studii ce implică
Distimie () [Corola-website/Science/326509_a_327838]
-
eficient pentru persoanele diagnosticate cu distimie. Colaborarea cu un psihoterapeut pentru a aborda cauzele și efectele de tulburare, pe lângă antidepresivele ce ajută la eliminarea simptomelor, poate fi extrem de benefică. Această combinație este adesea metoda preferată de tratament pentru cei cu distimie. Privind diverse studii ce implică tratamentul distimiei, 75% dintre pacienți au răspuns pozitiv la o combinație de terapie cognitiv-comportamentală (TCC) și farmacoterapie, întrucât doar 48% dintre pacienți au răspuns pozitiv doar la TCC sau medicamente singure. Într-un studiu meta-analitic
Distimie () [Corola-website/Science/326509_a_327838]
-
cu un psihoterapeut pentru a aborda cauzele și efectele de tulburare, pe lângă antidepresivele ce ajută la eliminarea simptomelor, poate fi extrem de benefică. Această combinație este adesea metoda preferată de tratament pentru cei cu distimie. Privind diverse studii ce implică tratamentul distimiei, 75% dintre pacienți au răspuns pozitiv la o combinație de terapie cognitiv-comportamentală (TCC) și farmacoterapie, întrucât doar 48% dintre pacienți au răspuns pozitiv doar la TCC sau medicamente singure. Într-un studiu meta-analitic din 2008, cercetătorii au descoperit o dimensiune
Distimie () [Corola-website/Science/326509_a_327838]
-
ISRS, în timp ce ATC și alte tratamente farmacologice nu prezintă diferențe față de tratamentele psihologice. În plus, au existat mai multe studii care au generat rezultate indicând faptul că depresia severă răspunde mai favorabil la psihoterapie decât farmacoterapie. Datorită naturii cronice a distimiei, rezistența la tratament poate fi oarecum comună la pacienții cu distimie. Într-un astfel de caz, augmentarea este adesea recomandată. Opțiunile suplimentare de tratament pot include litiu, hormon tiroidian, buspironă, bupropion, stimulente și mirtazapină. În plus, în cazul în care
Distimie () [Corola-website/Science/326509_a_327838]
-
tratamentele psihologice. În plus, au existat mai multe studii care au generat rezultate indicând faptul că depresia severă răspunde mai favorabil la psihoterapie decât farmacoterapie. Datorită naturii cronice a distimiei, rezistența la tratament poate fi oarecum comună la pacienții cu distimie. Într-un astfel de caz, augmentarea este adesea recomandată. Opțiunile suplimentare de tratament pot include litiu, hormon tiroidian, buspironă, bupropion, stimulente și mirtazapină. În plus, în cazul în care persoana suferă și de tulburări afective sezoniere, terapia cu lumină poate
Distimie () [Corola-website/Science/326509_a_327838]
-
suplimentare de tratament pot include litiu, hormon tiroidian, buspironă, bupropion, stimulente și mirtazapină. În plus, în cazul în care persoana suferă și de tulburări afective sezoniere, terapia cu lumină poate fi utilă în sporirea efectelor terapeutice. Rata de prevalență a distimiei pe parcursul vieții în comunitate pare să varieze între 3 și 6% în Statele Unite. Cu toate acestea, în situațiile de îngrijire primară rata este mai mare, variind de la 5 la 15 procente. În Statele Unite rata de prevalență tinde să fie puțin
Distimie () [Corola-website/Science/326509_a_327838]
-
acceptabilă însă conștient → strategii defensive cu izolare și rigiditate emoțională. Sunt de menționat interferențele cu tulburarea de personalitate evitantă și dependentă, lipsite însă de hipertrofia supraeului și de comportament dominator în raporturile interpersonale. Din perspectiva comorbidității cu bolile Axei I, distimia și tulburarea obsesiv-compulsivă se află pe primele locuri ca frecvență. Ambele nuanțează trăsăturile tulburării de personalitate obsesiv-compulsive, dar, pe de altă parte, favorizează acuratețea diagnosticării acesteia. Obsesiv-compulsivii răspund mai bine la tratament ca și cei afectați de TP evitantă, dar
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
co-ocurenței între TP borderline și depresie. S-a considerat chiar că ar fi două expresii ale aceleiași etiologii. La depresivii din ambulator s-a evaluat prezența TP borderline la 10-40%, dar și clusterul C e prezent în 45-65% din cazuri. Distimia a fost rar întâlnită la TP borderline (10%Ă. Datele statistice nu indică o relație specifică. În istoria familială, de asemenea nu se întâlnește o frecvență crescută a depresiei. Relații cu depresia pot exista dar nu de tipul celor de
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
fost introdusă în DSM-IV ca un diagnostic de cercetare, pentru o eventuală adoptare ulterioară. Descrierea unei personalități depresive este veche și acest tip a figurat printre personalitățile psihopate ale lui SCHNEIDER. În ultimul timp se discută mult asupra diferențierii între distimie și TP depresivă, între aceasta și normalitate, despre consistența internă a tipului și diferențierea de alte tipuri. TP depresivă, în măsura în care e acceptată, se corelează bazal atât cu depresia normală cât și cu distimia și depresia clinică. În ultimele decenii s-
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
timp se discută mult asupra diferențierii între distimie și TP depresivă, între aceasta și normalitate, despre consistența internă a tipului și diferențierea de alte tipuri. TP depresivă, în măsura în care e acceptată, se corelează bazal atât cu depresia normală cât și cu distimia și depresia clinică. În ultimele decenii s-a vorbit mult despre „dubla depresie” care se referă la o depresie majoră ce apare pe un fond depresiv persistent, distimic sau de personalitate depresivă. Până la includerea oficială a TP depresivă în clasificări
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
ce aveau și tulburări comorbide pe Axa I au evoluat mai bine. Un studiu sistematic a realizat TYRER prin Nottingham Study of Neurotic Disorder, cu PAS (TYRER, 2000Ă. Au fost evaluați 198 pacienți cu tulburări anxioase, atacuri de panică și distimie. La 75 de cazuri s-a identificat o tulburare de personalitate iar la 39 dificultăți de personalitate. După 12 ani acești pacienți au fost evaluați din nou cu același instrument de către același cercetător. Pacienții aveau vârsta medie 45 ani. S-
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
mg de risperidonă în tratamentul manifestărilor psihotiforme ale TP schizotipale. SCHIRTZ și colab. (1999Ă respectiv ZANARINI și FRANKENBURG (2001Ă descriu utilitatea unor doze mici de olanzapină - 5 mg/zi - în diminuarea manifestărilor psihotiforme ale TP borderline asociate sau nu cu distimia. Deși există suficiente argumente pentru rolul neurolepticelor atipice în abordarea polimorfismului sindromologic al tulburărilor de personalitate se impun studii elaborate corespunzător terapiilor pe termen lung. Preparatele antidepresive și-au găsit și ele locul în arsenalul terapeutic adresat tulburărilor personalității. În
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
depresiei în adolescență. Regăsim aici diferențele importante de prevalență semnalate în studiile epidemiologice în funcție de care se ia în considerare „episodul depresiv major” singur sau ca un ansamblu de „probleme depresive” (proastă dispoziție, criză anxio-depresivă, stare depresivă și episod depresiv major, distimie) oricare ar fi denumirea dată acestor stări în adolescență. AMENINȚARE DEPRESIVĂ ȘI CRIZĂ ANXIO-DEPRESIVĂ Adolescentul traversează în unele cazuri „crize”, uneori depresive, cel mai adesea „anxio-depresive”, mult mai importante decât cele de tristețe și de proastă dispoziție. Acest „sindrom de
[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
-
episod izolat” ca și cum faptul de a fi prezentat un singur episod depresiv face ca orice subiect să intre în categoria „tulburare”) diagnosticul de „tulburare depresivă” ridică problema continuității depresive din copilărie până la vârsta adultă (vezi capitolul 5). În ceea ce privește diagnosticul de „distimie”, acesta presupune un număr mare de cazuri clinice care nu prezintă ansamblul caracteristicilor episodului dar suferă totuși de o stare depresivă durabilă și de câteva manifestări depresive complementare. DSM-IV reduce de la doi la un an durata necesară manifestării stării depresive
[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
-
importantă a recidivelor. Loubeyre (1990), face un studiu pe un grup de 114 adolescenți cu vârste între 11-18 ani, spitalizați într-o unitate specializată, și găsește 47% (54 de cazuri) de adolescenți deprimați (după criteriile DSM-III-R: episod depresiv major și distimie 41%, tulburări de adaptare cu dispoziție depresivă și tulburări depresive nespecifice: 6%. Grupul era format din 46% fete și 54% băieți cu vârstă medie de 15 ani. Tulburările depresive au apărut în medie cu 8 luni înainte de spitalizare, cu o
[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
-
cazuri cu probleme depresive se repartizează în 29 cazuri de episod depresiv major (10,4% dintre adolescenții care au solicitat consultația) și 73 de cazuri cu „sindrom subdepresiv” (26,1% dintre adolescenții care au solicitat consultația, dintre care 7% prezintă distimie, 8% proastă dispoziție, 7,5% criză anxio-depresivă și 3,6 depresivitate). Motivele cele mai frecvente pentru care s-a apelat la consultație sunt dificultățile relaționale dintre adolescent și părinți (interiorizare, iritabilitate, mânie), dificultăți școlare și tentative de suicid. Și alte
[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
-
de un an și jumătate până la doi ani de la debut, dar cu un procent de recidivă ridicat de 40% după 2 ani și 70% după 5 ani (Birmaher și colab., 1996). Durata sindroamelor subdepresive este mai greu de evaluat. În ceea ce privește distimia, durata medie este de 4 ani (vezi și capitolul 5). VÂRSTĂ ȘI SEX După unii autori, episodul depresiv major ar apare la generațiile recente la o vârstă mai precoce decât la generațiile precedente. Acest lucru ar putea explica creșterea frecvenței
[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
-
ca fiind o perioadă cu risc de patologie depresivă datorită în special acestei „disforii pubertare”, consecință a travaliului psihic propriu adolescenței. Într-adevăr, „disforia pubertară” care, în mod obișnuit, păstrează un aspect labil și tranzitoriu se poate transforma într-o distimie pubertară atunci când se acumulează unele evenimente de viață negative (Choquet și colab., 1988; Brendt și Zinn, 1992; Gispert și Wheeler, 1992; Stein și colab., 1994; Adams și Adams, 1993; Goodyer și colab., 1993; Marcelli, 1995; Brand și colab., 1996), sau
[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]