174 matches
-
în evoluție pe aceast... planet.... Practică Reiki nu se opune religiei, ea putând fi aplicat... indiferent de cultul religios pe care il împ...rt...sim, indiferent de credință într-un Dumnezeu sau altul (oricum exist... Unul singur) și nu implic... divinizarea vreunei noi zeit...ți. Că metod... a luminii, Reiki ne înlesnește contactul cu lumea puterilor cerești, dându-ne totodat... posibilitatea de a contacta, prin simboluri, diferiți ghizi de lumin... care ne vindec... sau ne ajut... în str...daniile noastre pe
[Corola-publishinghouse/Science/2013_a_3338]
-
de o filosofie a nonsemnificației lumii și totodată una din cele mai torturate în ceea ce privește concluziile sale. Ea oscilează fără încetare între raționalizarea extremă a realului ce duce la fragmentarea acestuia în rațiuni-tip și raționalizarea sa extremă, care duce la divinizarea lui. Dar acest divorț este numai aparent. E vorba de a reconcilia și, în amândouă cazurile, saltul e de-ajuns. Se crede întotdeauna greșit că noțiunea de rațiune are sens unic. De fapt, oricât de riguros ar fi în ambiția
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
și prin stânga culturală s-a radicalizat, pragmatismul a evitat asemenea deraieri, el fiind un "ultim stadiu dintr-o transformare treptată și continuă a sentimentului ființelor umane privitor la relația lor cu restul universului o schimbare care a dus de la divinizarea zeilor la divinizarea înțelepților, la divinizarea cercetătorilor științifici și empirici. "Cu puțin noroc, acest proces va sfârși prin a ne priva de capacitatea de a mai diviniza ceva"189. Rorty crede că părăsirea oricărui tip de credință e șansa omului
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
culturală s-a radicalizat, pragmatismul a evitat asemenea deraieri, el fiind un "ultim stadiu dintr-o transformare treptată și continuă a sentimentului ființelor umane privitor la relația lor cu restul universului o schimbare care a dus de la divinizarea zeilor la divinizarea înțelepților, la divinizarea cercetătorilor științifici și empirici. "Cu puțin noroc, acest proces va sfârși prin a ne priva de capacitatea de a mai diviniza ceva"189. Rorty crede că părăsirea oricărui tip de credință e șansa omului, că acesta "nu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
radicalizat, pragmatismul a evitat asemenea deraieri, el fiind un "ultim stadiu dintr-o transformare treptată și continuă a sentimentului ființelor umane privitor la relația lor cu restul universului o schimbare care a dus de la divinizarea zeilor la divinizarea înțelepților, la divinizarea cercetătorilor științifici și empirici. "Cu puțin noroc, acest proces va sfârși prin a ne priva de capacitatea de a mai diviniza ceva"189. Rorty crede că părăsirea oricărui tip de credință e șansa omului, că acesta "nu va mai da
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Spre deosebire de acestea, însă, sublimul postmodernist al lui Lyotard este anemic și teoretic, deci utopic, fiind lipsit de realismul transcendenței creștine. Acești gânditori, saturați de raționamente, au rămas cu prejudecata că Dumnezeu se vrea divinizat, iar postmodernii au oroare de orice divinizare. Or, condiția minimală a ființei creștine este amurgul idolatrizării, moartea idolilor păgâni. Iisus este singura "zeitate" care nu se mai vrea zeitate, adică divinizată, de vreme ce a coborât pe pământ la modul kenotic, "micșorându-se", adică, în cea mai modestă dintre
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
nimicnicia oamenilor față de sublimitatea zeilor. La Euripide, scriitor influențat de religia tradițională, dar și de filosofia sofiștilor, concepția despre divinitate și rolul ei în destinul omenesc este mai complexă: tragediile lui, în care coexistă pandemonismul ancestral, antropomorfismul homeric, scepticismul, negația, divinizarea unui element cosmic și teodiceea explicativă, mărturisesc oscilația permanentă între îndoiala cu privire la justiția zeilor și încrederea în săvârșirea, chiar tardivă, a acesteia. Mai multe traduceri, studii de istoria matematicii sau a medicinei, de epigrafie miceniană sau de critică de text
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287088_a_288417]
-
direct prin treapta inteligibilului. Unele substantive polisemantice pot fi abstracte prin sensul lor direct conceptual sau concrete prin înscrierea în sfera „obiectelor” delimitabile și reprezentabile. Termenul frumusețe, de exemplu, este substantiv abstract când exprimă conceptul în sine: „Tu ai fost divinizarea frumuseții de femeie.” (M. Eminescu, I, p. 29) și substantiv concret când exprimă, prin metonimie, obiecte caracterizate prin însușirea denumită substantival: „Frumsețile-ne tineri bătrânii lor distrug.” (M. Eminescu, I, p. 59) $=fete frumoase$$. Între cele două clase semantice de
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în dansurile religioase se asociază măștile 89. Ele sunt venerate ca și statuile. Figurile reprezentative sunt mai des întâlnite în societățile secrete decât în cadrul religiilor de masă. Prezența unui craniu pe o statuie antropomorfică întâlnită în societățile preistorice denotă sacralizarea, divinizarea și caracterul său magic. De aici prezența craniului, oaselor umane, corpului mumificat sau scheletului care apar și ca relicve în biserica creștină și masoneria modernă. Venerarea relicvelor sfinților, fondatorilor de religii, a personajelor apreciate de societățile omenirii este universală și
by LIVIU PENDEFUNDA [Corola-publishinghouse/Science/986_a_2494]
-
care încearcă să sfideze veșnicia prin folosința unui material veșnic. Dacă religia este o reflectare a omului și a spaimelor sale, a fricii primare și primitive, atunci aurul este un element, un reper al acestei religiozități. Apropierea de aur și divinizarea aurului a fost soluția pentru rezolvarea unei probleme insolubile. Cum să facem să dăinuim? Să sfidăm timpul și să depășim clipa scurtă care este viața noastră și pe care ne-a oferit-o natura și Creatorul. Se întâmpla așa pentru că
[Corola-publishinghouse/Science/84957_a_85742]
-
Jaspers în 1926, se ocupa de filozofia religiei a lui Soloviov. La Paris, unde emigrase, a avut legături cu Berdiaev. Acesta, mai ales în Sensul istoriei (1923) și Eseu de metafizică escatologică (1941) concepuse, deja împotriva optimismului progresului și al "divinizării viitorului", motivul sfârșitului istoriei, inserându-l în cadrul unei escatologii milenariste. Kojève, în seminariile deja amintite despre Fenomenologia spiritului, este și el fascinat de teza "sfârșitului istoriei", dar o elaborează pornind de la propria lectură a dialecticii hegeliene a slugii și stăpânului
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
zi o să-și dea duhu'". Mama deținutului este un personaj frecvent întîlnit în cîntecele condamnaților. Ea e persoana care îl înțelege cel mai bine pe arestat, care îl poate ierta și aduce pe calea cea bună. Ea face obiectul unei divinizări, o eroină ce înfruntă greutățile ca să-și vadă fiul și să-l ajute: "Vine măicuța plîngînd/ Doamne, de trei zile și trei nopți/ întreba jandarmii toți/ măi maică, măi militare/ mamă, care-i drumul cu cărare/ Doamne, care duce la
by BRUNO ŞTEFAN [Corola-publishinghouse/Science/998_a_2506]
-
respectă, preferând să sufere); 4 . șeful care caută dragostea și subordonații care o oferă (în acest caz orice metamorfoză a dragostei este posibilă, indiferent dacă este vorba de sexe opuse sau de același sex, de la dragostea de scurtă durată până la divinizare - cu cultul personalității șefilor, de la dragostea platonică până la respect - dragoste la distanță); 5. șeful țap ispășitor și subordonatul căutând să‑și descarce furia și agresivitatea (relație stranie în care șeful își acceptă rolul); 6. șeful care face totul singur și
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
a pământului" (Henri Michel). Relativ recent, a apărut în Franța o car-te care s-a răspîndit foarte rapid, scrisă de Luc Ferry, cu titlul Omul-Dumnezeu sau sensul vieții (1996). Lucrarea își propune nici mai mult nici mai puțin decît divinizarea omului, o autodivinizare desigur, specifică societăților moderne secularizate. Ar fi vorba, de fapt, de un dublu proces, de umanizare a divinului, asimilat tot mai mult conștiinței individuale și de divinizare a omului, prin iubire și sacrificiu. "Homo homini deus", cum
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
Lucrarea își propune nici mai mult nici mai puțin decît divinizarea omului, o autodivinizare desigur, specifică societăților moderne secularizate. Ar fi vorba, de fapt, de un dublu proces, de umanizare a divinului, asimilat tot mai mult conștiinței individuale și de divinizare a omului, prin iubire și sacrificiu. "Homo homini deus", cum spunea Feuerbach. Stăpînit de o morală, de o etică orizontală, omul a pierdut verticalitatea divină, ajun-gînd să-și sacralizeze corpul, drepturile individului și alte figuri ale unui sacru cu față
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
au răstignit chiar și pe Isus, doar ca să-l lege cumva de spațiu, numai că "ei n-au observat că pe cruce capul se odihnește în direcția cerului sau, în tot cazul, mai mult pe cer decât pe pamant"29. Divinizarea ar fi marea aventură pe care o poate experimenta omul, dar Dumnezeu nu pare a se apropia de timpul uman: "Și Învierea, ce e ea dacă nu proba că un Dumnezeu nici mort nu se poate odihni în lume și
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
care îl face fericit. Sacrificiul pentru altcineva, spune Cioran, se naște din descoperirea unei valori mai prețioase decât propria ta viață: "Sacrificiul meu da existenței o altă formă de viață. A da existenței expresie caracteristică lui Cioran, care implică și divinizarea ființei care face acest sacrificiu, pentru că aceasta repeta gestul primordial al Creatorului"72. Acest sacrificiu, deși nu îi aduce lui însuși salvarea, dar altora, da, Cioran îl proclama cu "orgoliu luciferic": "Este moartea mea cea care este condiție de supraviețuire
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
plurilingvism în cazul de fața, bilingvismul (folosirea limbii latine alături de citate parodice din limba greacă). A râde din și despre orice se adaugă, pe fondul imixtiunii elementelor folclorice, de mentalitate a claselor inferioare, tendinței de suprimare a distanțării temporale. Dacă divinizarea trecutului absolut și a miturilor naționale, patriarhale era specifică oricărei epopei, în calitatea ei de text perfect închis, unitar, în satira menippee (și de aici, mai departe, în romanul latin) lucrurile au o natură contrarie. Nu a supraviețuit nici unul dintre
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
omagială, scenografia și simbolismul gloriei. Imaginarul colectiv se ancorează și el în această temă, devenind astfel un model pentru comunitatea romană; aceasta, însă, cu un repertoriu mult mai bogat și mai rafinat, cu o vocație universalistă și o politică a divinizării ce o situează diferit față de cetatea greacă. Roma pregătește astfel imaginarul puterii, pe care apoi imperiul creștin îl va prelua și-l va adapta monoteismului și teocrației bizantine. O întrebare rămâne însă, și ei voi căuta să îi răspund ceva
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
procesiunea a fost destinată mai întâi înalților demnitari și aristocrați romani (Flower 263-69); ulterior, datorită impactului asupra comunității, dar și semnificației sale, a fost limitată oficial de Augustus însuși la procesiunea de înmormântare a împăraților, funus imperatorum, și, implicit, la divinizarea lor prin apoteoză, consecratio. Decizia autocratului de a-și apropria autoritar această formă de sacralizare a dus, pe de-o parte, la un monopol imperial asupra spațiului public și asupra traseelor urbane centrale, devenite scena manifestării plenare a puterii sale
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
senat pentru organizarea ceremoniei speciale de consecratio a împăratului (valabilă pentru întreaga oïkouménè). Decizia instituțională impunea ca omagierea defunctului august să iasă din "normalitatea" ritualică și din cadrul cultual comun al înmormântării, funus publicum, pentru a deveni un proces colectiv de divinizare a familiei imperiale. Funus ajunge să fie mai curând "antecamera" asimilării împăratului în rândul zeilor, ceea ce atestă modul în care se consolida în secolele I-IV cultul imperial, ca și impactul pe care acest ceremonial îl avea asupra comunității romane
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
ortodox; și așa va rămâne el până în prezent. Organizarea grandioasă a funerariilor imperiale la Roma în perioada principatului, dar și la Constantinopol (cu toate modificările impuse de credința basileilor) demonstrează însă interesul comun pentru sacralizarea funcției imperiale. Practica și teoria divinizării, de sorginte greacă, trecute prin filtrul stoic (de la Cicero la Seneca), apoi prin cel creștin-timpuriu (și arian, la Eusebiu din Cesareea), vor fi și ele preluate de a doua capitală "romană", cea orientală (Benoist 149). Ceremonialurile organizate la Roma în timpul
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
funus clasic, dedicat corpului defunct, cât și o ceremonie creștină, închinată înhumării sale (Eusebiu din Cesareea, Vita Constantini IV, 73 și Historia Ecclesiae X, 8). Combinația dintre elementele romane și cele creștine se regăsește și în iconografia numismatică - în reprezentarea divinizării împăratului (efigia înaripată, de tradiție romană), respectiv în semnul prezenței lui Dumnezeu (mâna care coboară dinspre celest și binecuvântează). Dacă Roma va mai menține și în secolul IV formele păgâne ale ceremonialului legitimant, Constantinopolul, în aceeași perioadă, fie le modifică
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
beneficiarul ceremonialului funerar și al punctului său culminant, arderea pe rug a corpului sau/ și a efigiei de ceară (crematio effigiei). Momentul ritualic se regăsește pentru prima oară în funerariile pentru Augustus, ieșind din funera aristocrate concomitent cu dispariția Republicii). Divinizarea avea loc in consecrationem, în chiar actul translatării împăratului către planul divin. O acvilă, ca simbol suprem atât al romanității care îl omagia pe defunct, cât și al sufletului său eliberat, întărea credința și amplifica emoția colectivă. Un aspect important
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
a doliului public (senatul fixa calendarul pentru funera printr-un decret oficial cu caracter juridic și stabilea consecratio, în urma unor discursuri aprobate unanim; urmau ceremonialurile, apoi intervenea din nou legislatorul, tot discursiv, pentru a închide perioada și pentru a decreta divinizarea împăratului). Mausoleul (privat), mărturia indiscutabilă a recunoașterii de către comunitate a meritelor împăratului și a legitimității actului de a-i memora destinul, avea însă propria valoare, sacrală, dar mai curând patrimonială; corelată cu cea eroică, a defunctului, recunoscută triumfal, nu se
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]