72 matches
-
pe Cristos prin faptele sale este Anticrist. Este mincinos înverșunat cel care cu gura mărturisește că Isus este Cristos, dar nu și cu faptele sale, mincinos căci faptele nu‑i sunt pe măsura vorbelor” (3, 8). O dată realizată trecerea de la ecleziologie la etică, Augustin este nevoit să‑și diversifice intențiile. Donatiștii nu sunt singurii care îl neagă pe Cristos la nivelul faptelor: mulți dintre catolici fac același lucru. Or, nu este cinstit să condamni la alții greșelile de care tu însuți
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Cristos, cea din care se va naște Anticristul de la sfârșitul veacurilor. Rezumat și concluzie Eshatologia augustiniană este profund eclezială, demitizată și psihologizantă. Caracterul eclezial se referă la faptul că o bună parte a scenariului tradițional trece, o dată cu Augustin, în registrul ecleziologiei: realitatea eshatologică poate fi înțeleasă din activitatea de zi cu zi a membrilor Bisericii. O lectură atentă a „micilor apocalipse” cuprinse în evangheliile sinoptice, relevă tripla referențialitate a discursului Mântuitorului. Sunt vizate simultan trei evenimente: distrugerea Templului și cucerirea Ierusalimului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
apare ca una dintre acele entități, reale sau virtuale, de care un ego tulburat de o criză religioasă poate dispune în sens terapeutic. În ecuație, primatul subiectivității este tipic modern și, totuși, frapant pentru cei obișnuiți cu principiile clasice ale ecleziologiei ortodoxe. Autoarea acestei dramatice interogații uită să se întrebe ce se va întâmpla atunci când nu va mai fi studentă - deci, prin urmare, nici membră ASCOR. Cine se va dezintegra: „eul” care pune întrebarea sau poate ASCOR-ul aflat deja „în
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
mai multe țări, a partidelor creștin-democrate. Mult timp reduse și chiar sacrificate de neîncrederea Bisericii în democrație, ele s-au putut impune ca partide ale catolicilor, dezvoltîndu-se în afara autorității conducerii Bisericii, departe de orice clericalism. Introducerea în Biserică a unei ecleziologii a comunității și colegialității, concretizată de Conciliul Vatican II prin Constituția dogmatică Lumen gentium (21 noiembrie 1964) și Constituția pastorală Gaudium et spes (7 decembrie 1965). Paragraful 76, consacrat "Comunității politice și Bisericii", stipula că refacerea Statului catolic nu mai
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
timp temporală și spirituală, umană și supranaturală. Ca societate terestră, ea își are obîrșia în sociologie: ca o comunitate a vremurilor din urmă, ea se trage din teologie. Dacă încetează de a fi umană, încetează de a fi divină: aporiile ecleziologiei, care sînt cele ale dublei naturi, le redublează pe cele ale cristologiei aici aproape că nu-l mai avem pe Hristos sub ochii noștri (nu ne ciocnim de el la restaurant, nu-l vedem la volanul mașinii, la ieșirea de la
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1031_a_2539]
-
josul" este rațiune "a ceea ce se află sus". El comandă (în sensul cibernetic al cuvîntului). Chiar dacă credo-ul monoteist induce și facilitează o transmisie monarhică și un aparat monolitic, Sfîntul Pavel l-a "făcut" pe Iisus, și a avut dreptate. Ecleziologia a determinat teologia, raționalizare din umbră. Să încetăm așadar, în capitolul Întrupării, să-i așezăm pe poziții opuse pe bunul Sfînt Ioan, cel inspirat, care nu ne vorbește decît de Duh și de iubire, dulcele și vechiul prieten al Fecioarei
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1031_a_2539]
-
respingând tradiționalismul și academismul; proclama exclusivist unele noi principii de creație (simbolismul, expresionismul, constructivismul și curentele de avangardă); 2. denumire sub care au fost condamnate, în 1907, de către Biserica catolică orientările progresist-liberale care încercau să înnoiască dogmatica, știința Bibliei și ecleziologia catolică; reprezentanții m. au fost excomunicați: A. F. Loisy în Franța (1908), iezuitul irlandez G. Tyrrell în Anglia (1907) și R. Murri în Italia (1909; revocată de Pius XII în 1943). 28. monoteism = adorația unui singur Dumnezeu; credința într-o
Apostolica vivendi forma. Meditaţii pentru preoţi şi persoane consacrate by Giovanni Calabria () [Corola-publishinghouse/Memoirs/100984_a_102276]
-
În „grija de a găsi un suflu nou printr-o reîntoarcere la marea Tradiție a Bisericii”. De Lubac a jucat un rol esențial În elaborarea constituției Dei Verbum despre Revelația divină. Gândirea delubaciană a ajutat, apoi, Conciliul să-și formuleze ecleziologia (Biserica, sacrament al lui Cristos și fruct al Euharistiei; Maria, typos al Bisericii), misiologia, precum și Învățătura privitoare la mântuirea necredincioșilor și a libertății religioase, prezentarea religiilor necreștine și a ateismului. Cât despre Jean Daniélou, el a avut un aport decisiv
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
prezentarea religiilor necreștine și a ateismului. Cât despre Jean Daniélou, el a avut un aport decisiv În redactarea constituției Lumen gentium, despre rolul Bisericii În lume (a participat și la Gaudium et spes). Charles Pietri a consacrat un studiu amplu „ecleziologiei patristice” În Lumen gentium, document care conține nu mai puțin de o sută douăzeci de referințe la Părinții Bisericii. Bineînțeles, nu cantitatea contează, ci spiritul care traversează documentul conciliar și care, el, „rimează” perfect cu spiritul Tradiției patristice. Mă limitez
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
expresia de Învățătura despre Revelație și de economia mântuirii” (Pietri, p. 518). În ce-l privește, Augustin afirmă, În De baptismo contra Donatistas 5,28,39, că Biserica botezaților este taina simbolizată de „arca mântuirii”. Această concepție trimite atât la ecleziologia lui Ignațiu al Antiohiei, cât și la bine-cunoscuta formulă a lui Ciprian: „Biserica, taina unității”. Tema, patristică, a Bisericii lărgite, prefigurată Încă de la crearea lumii (ab origine mundi): Părinții Conciliului Vatican II Îl citează pe Ciprian, dar această concepție despre
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
soartă și noroc. Eshatonul nu doar delimitează progresul istoric printr-un sfârșit, ci îl și articulează și împlinește printr-un scop bine definit"43. Deși eschatologia clasică este, prin excelență, ancorată în viitor, definind sensul anagogic al Sfintei Scripturi, în ecleziologia euharistică a Bisericii Ortodoxe există o eschatologie inaugurată 44 sau prezenteistă, ce presupune prezența reală a Dumnezeului veșnic și pregustarea Împărăției lui Dumnezeu hic et nunc45. Tocmai această eschatologie realizată, prezenteistă, a făcut posibilă infiltrarea concepțiilor platonico-eleniste care vedeau sfârșitul
by OCTAVIAN FLORESCU [Corola-publishinghouse/Science/976_a_2484]
-
în materie de viață religioasă ca și de doctrină. Biserica are această dublă misiune, pentru că ea singură are privilegiul asistenței Sfântului Duh”<footnote Alexandru Ciurea, op. cit., p. 541. footnote>. Învățătura despre Biserică a Sfântului Irineu se deosebește de toate celelalte ecleziologii care l-au precedat, mai întâi prin întinderea materială de care dă dovadă, „căci toți ceilalți părinți și scriitori bisericești până la el nu vorbeau despre acest lucru decât în treacăt. El ne face un expozeu mai complet și pentru a
Studia Theologia Orthodoxa by Liviu Petcu () [Corola-journal/Science/174_a_438]
-
adresată lui Petru - „Mă iubești?” - și tripla misiune de a paște turma lui Cristos, a subliniat încă o dată cu claritate această misiune a lui Petru pentru credința întregii Biserici (In 21,15-17). În acest fel istoria Învierii devine în sine însăși ecleziologie: întâlnirea cu Domnul Înviat este misiune și-i dă Bisericii care tocmai se năștea forma sa” (op. cit., pag. 289). „Căutați cele de sus”. Învierea lui Isus este un eveniment în istorie și totodată mai presus de istoria obișnuită, căci prin
Fiecare eveniment din viaţa lui Isus nu este decât împlinire a cuvântului Scripturii - Scrisoarea pastorală de Paşte a ÎPS Ioan Robu () [Corola-journal/Journalistic/70241_a_71566]
-
în „grija de a găsi un suflu nou printr-o reîntoarcere la marea Tradiție a Bisericii”. De Lubac a jucat un rol esențial în elaborarea constituției Dei Verbum despre Revelația divină. Gândirea delubaciană a ajutat apoi Conciliul să-și formuleze ecleziologia (Biserica, sacrament al lui Cristos și fruct al Euharistiei; Maria, typos al Bisericii), misiologia, precum și învățătura privitoare la mântuirea necredincioșilor și a libertății religioase, prezentarea religiilor necreștine și a ateismului. Cât despre Jean Daniélou251, el a avut un aport decisiv
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
prezentarea religiilor necreștine și a ateismului. Cât despre Jean Daniélou251, el a avut un aport decisiv în redactarea constituției Lumen gentium, despre rolul Bisericii în lume (a participat și la Gaudium et spes). Charles Pietri a consacrat un studiu amplu „ecleziologiei patristice” în Lumen gentium, document care conține nu mai puțin de o sută douăzeci de referințe la Părinții Bisericii 252. Bineînțeles, nu cantitatea contează, ci spiritul care traversează documentul conciliar și care „rimează” perfect cu spiritul Tradiției patristice. Mă limitez
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
expresia de învățătura despre Revelație și de economia mântuirii” (Pietri, p. 518). În ceea ce-l privește, Augustin afirmă, în De baptismo contra Donatistas 5,28,39, că Biserica botezaților este taina simbolizată de „arca mântuirii”. Această concepție trimite atât la ecleziologia lui Ignațiu al Antiohiei, cât și la bine-cunoscuta formulă a lui Ciprian: „Biserica, taina unității”. 2. Tema patristică a Bisericii lărgite, prefigurată încă de la crearea lumii (ab origine mundi): Părinții Conciliului Vatican II îl citează pe Ciprian, dar această concepție
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
intimitatea ei pierdută cu Tatăl, și anticipează venirea a doua a Fiului Omului"17. Dacă ne raportăm la teologia pauliniană a Bisericii ca Trup al lui Hristos, noțiunea de Biserică organism se aplică, în primul rând, adunării euharistice locale. O ecleziologie sacramentală presupune succesiunea tocmai în virtutea identității colective ce trebuie să ființeze între comunitatea creștină din vremea apostolilor și cea prezentă, cu condiția sine qua non că această succesiune nu poate fi concepută deasupra sau în afara comunității euharistice, Biserica. Potrivit lui Luther
Biserica şi elitele intelectuale interbelice by Constantin Mihai [Corola-publishinghouse/Science/898_a_2406]
-
al conceptelor, raționamentelor și tipul antropologic religios, dominat de logica Adevărului Revelat, Unic, vehiculat de dogma creștină. În cadrul acestei dezbateri privind valoarea cunoașterii în plan religios se remarcă și Petre Țuțea, un alt reprezentant al elitei interbelice, preocupat de problematica ecleziologiei creștine. Potrivit gânditorului român, Biserica reprezintă spațiul sacru care definește profilul uman, practica liturgică fiind singura "scară către cer"1. Cu alte cuvinte, Ecclesia oferă identitate ontologică, substanță și devenire. Pendulând între calea Domnului (Bossuet) și cetatea lui Dumnezeu (Augustin
Biserica şi elitele intelectuale interbelice by Constantin Mihai [Corola-publishinghouse/Science/898_a_2406]
-
adevărul-mister revelat". În fond, pentru Țuțea, a gândi dogmatic presupune a gândi "în lumina eliberatoare a Celui de Sus". Dogma este indisociabilă Revelației, care legitimează în mod absolut și învăluie credinciosul și sacerdotul 8. Astfel, din punctul de vedere al ecleziologiei creștine susținute de Petre Țuțea, unicul mod de acces la o cunoaștere religioasă autentică este prin intermediul Revelației. Cu alte cuvinte, cunoașterea religioasă este o cunoaștere harică, cuminecătoare, ale cărei izvoare se regăsesc în Tradiția Ecclesiei, cunoaștere sui generis prin intermediul căreia
Biserica şi elitele intelectuale interbelice by Constantin Mihai [Corola-publishinghouse/Science/898_a_2406]
-
Concilium, 18, 1982, pp. 955-964, Șerban Turcuș, op. cit., p. 30). 51 În pontificatul papei Pius X, natura monarhică a Bisericii și caracteristica ei de societate inegală formată din două categorii de personae (păstorii și turma), au rămas principiile esențiale ale ecleziologiei, iar măsurile luate de Papă în această perioadă (1903-1914) au fost împotriva modernismului și încercărilor de conciliere între dogme și noile tendințe culturale, mai cu seamă în ceea ce privea critica și dinamica devenirii istorice a Bisericii, continuând și disputa cu
Catolicii în spaţiul public. Presa catolică din România în prima jumătate a secolului al XX-lea by Iulian Ghercă [Corola-publishinghouse/Science/908_a_2416]
-
ecleziastic și pe concepția puterii corelate oficiului papal ca suveranitate. Totuși, Conciliul Vatican I nu a reușit să definească o doctrină clară a Bisericii, referitor la rolul mass-mediei în Biserică și societate, fapt ce a dus la cantonarea într-o ecleziologie juridică și apologetic, transformând doctrina mai degrabă într-o ierarhologie. Aceasta realitate a permis teologilor interbelici și postbelici să redescopere și să reevalueze elemente din vechea tradiție a Bisericii, definind-o mai mult spiritual decât juridic-drept "mysterium Christi" sau "populum
Catolicii în spaţiul public. Presa catolică din România în prima jumătate a secolului al XX-lea by Iulian Ghercă [Corola-publishinghouse/Science/908_a_2416]
-
să reevalueze elemente din vechea tradiție a Bisericii, definind-o mai mult spiritual decât juridic-drept "mysterium Christi" sau "populum Dei". În același timp cu augumentarea mișcării liturgice, care a făcut vizibilă Biserica din punct de vedere social și cultural, această ecleziologie solicita laicilor o nouă evaluare a raportului cu credința. Papa Pius XII a receptat această evoluție și a introdus-o în enciclica Mystici corporis Christi, în care Biserica era definită drept corpul mistic al lui Christos. Poziția monocrată a Papei
Catolicii în spaţiul public. Presa catolică din România în prima jumătate a secolului al XX-lea by Iulian Ghercă [Corola-publishinghouse/Science/908_a_2416]