90 matches
-
coexistă armonios cu hedonistul atent foarte la "capitolul plăcerilor mici", care ține a ne "asigura" că nu se consideră o "cocotă masculină". Doar un individ ce simte o "răspundere" față de "suplețea pielii lui" și de "mirosurile pe care le emană". Egolatria d-sale începe așadar foarte de jos, dimineața, de la orizontul superficiilor trupești. O altă caracteristică a lui Gabriel Liiceanu: voluptatea de a practica "arta culinară", tratată în maniera unei filosofii similicarteziene: "În orice fel de mîncare străbate, prin mijlociri nesfîrșite
Dincolo și dincoace de Noica (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/7453_a_8778]
-
am cunoscut-o, și mai cuminte e să scriu despre fictiva madam Valsamaky, născută Farfara. De altfel, numai ea trăiește pentru mine" (p. 316-317). Reticența va fi învinsă (e adevărat), la insistențele colegilor, dar nu fără a mai penaliza o dată egolatria și a-și arăta preferința pentru sublimarea specifică marii creații. Opresc aici extrasele, considerând suficiente frazele de blamare a unei subiectivități colaterale operei de ficțiune. G. Călinescu merită recitit pentru acest avertisment oportun: "Va trebui o nouă educare a artistului
Defaimarea jurnalului by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/12234_a_13559]
-
frazele de blamare a unei subiectivități colaterale operei de ficțiune. G. Călinescu merită recitit pentru acest avertisment oportun: "Va trebui o nouă educare a artistului în vederea obiectivității. Cu cât o operă cere mai multă sforțare materială, cu atât scade și egolatria. (...) Scriitorul însă te înșală, fiindcă scrisul e la îndemâna fiecărui om. El poate să nu fie deloc artist și să te mistifice prin această proză autoscopică. Nimic nu mi s-a părut mai sec decât un jurnal, iar când el este
Defaimarea jurnalului by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/12234_a_13559]
-
și conjuncturale, dar și într-un provincialism al vanităților, incomunicabile (pentru că greu inteligibile) dincolo de limitele unor grupuri restrânse. Terapia indecentă a confesiunilor în regim public e mai recomandabil să fie convertită într-un efort de transfigurare și de sublimare. Politica egolatriilor inflamate și a dezvăluirilor de culise (specifică memoriilor și jurnalelor) trebuie înlocuită cu politica narațiunilor cu semnificații suprapersonale. Altfel literatura română actuală riscă să se complacă în contemplarea propriului ombilic. Cred că o astfel de etapă e pe cale de a
Defaimarea jurnalului by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/12234_a_13559]
-
nu mai vorbim despre efluviile de aduceri aminte consacrate onorurilor, distincțiilor, relațiilor cu prieteni suspuși și elogiilor de tot felul cu care i-a fost binecuvîntată celui în cauză activitatea de o viață. Veți spune, poate, că aceasta miroase a egolatrie, ceea ce nu este inexact, știut fiind că cele două trăsături sînt complementare, adesea chiar de-a dreptul confundabile. Ceea ce nu înseamnă că tipul acesta de monolog nu poate fi într-o sumedenie de cazuri destul de interesant și instructiv, mai ales
Despre nombrilism by Gina Sebastian Alcalay () [Corola-journal/Journalistic/9384_a_10709]
-
entre chapeau bas". II Artist capabil să-și conducă ordonat și rodnic explorarea, sub semnul calm al reflexiunii, Constantin Flondor pune în acest exercițiu de claritate altceva decît un narcisism impenitent. Repudiază tot ce ar însemna cultură vulnerabilă a subiectivității, egolatrie complezentă. Zvelt, longilin rasat, ca înfățișare oferită privirilor, e, totuși, mai degrabă imun la amăgirile pe care le poate prilejui practica de a se zugrăvi pe sine. Parcă amintindu-și de Plotin, sublimul filosof, care nu se lăsa nicicum portretizat
CONSTANTIN FLONDOR - T r i p t i c by Dan Hăulică () [Corola-journal/Journalistic/6030_a_7355]
-
ar fi suferit de „păcatul auto-supraestimării”. Dimpotrivă, meritul discursului lor atît de rezonant era o remarcabilă supunere la obiect, o pliere pe factologia și pe starea umorală a momentului, de unde impactul acestuia cu conștiința publică, pe care orice manifestare de egolatrie ori vanitate l-ar fi prejudiciat. Adevărul are o autoritate ce se răsfrînge asupra purtătorilor săi. Devotat memoriei lui Tudor Vianu căruia îi sare mereu în apărare, Gelu Ionescu pare înclinat, în schimb, a-l subaprecia excesiv pe G. Călinescu
Mai mult decît un exercițiu al memoriei by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/13301_a_14626]
-
vrednicului profesionist al lecturii care este Tudorel Urian). Sensibil, precaut, evitînd tonalitățile abrupte în favoarea acordului fin, criticul e un inadaptabil ce nu plonjează totuși în abisul incompatibilităților, în infernul sfîșierilor maxime. Postură ce l-ar putea conduce, paradoxal, la o egolatrie cabrată, violent revendicativă. Dramatismul moderat, cehovian, pune în surdină decepția, păstrează o deschidere, fie și cu o marcă elegiacă, spre lume. Nutrind, în ciuda endemicelor dezamăgiri, încredințarea că "totuși viața merită să fie trăită", Tudorel Urian e doritor de modele, dar
Fondul existențial by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/8048_a_9373]
-
zvîcniri senzuale, de jenanta degradare fizică și, mai ales, de amărăciunea că soarta îl lipsise pe nedrept de ființele cele mai apropriate. Cu excepția mai tînărului prieten, Boccaccio, nimeni nu intuiește că renumele obținut prin trudă și talent, apărat cu lumească egolatrie, nu-i alină suferința. Deși istoriografia literară a oferit demult o imagine echilibrată, cu umbre, nu doar lumină, a "primului artist" (cum îl numea romanticul De Sanctis pe Francesco Petrarca, opunîndu-l "primului poet", adică lui Dante), personajul lui Santagata, neîmpăcat
De la exegeză la ficțiune by Doina Condrea Derer () [Corola-journal/Journalistic/9928_a_11253]
-
abstractă a creatorului alcătuiește o față a demoniei sale, impenitentă aidoma unei desfășurări stihiale, solitudinea ființei umane răspunde într-un ethos. Impactul său cu mediul social e în măsură a genera un simțământ de culpă. Egoismul nu e totuna cu egolatria. De unde salutara deschidere a poetei, captivă, până la un punct, unei singurătăți structurale, către viața cetății. O deschidere cu atât mai demnă de stimă cu cât Ana Blandiana nu aparține câtuși de puțin speciei de poeți mesianici, purtători ai unei cauze
O posedată a scrisului by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/10309_a_11634]
-
efect literar. Eroul Amintirilor, copilul, plăpând, palid, clorotic, neparticipând la jocurile colegilor lui, "s-a născut cu vocația de mâncător de cărți" (s.m.), mai întâi de romane franțuzești. Cumințenia, timiditatea, rațiunea - l-ar fi păzit, pare-se, de "narcisism, de egolatrie, iar mai târziu, de subiectivism". Văzuse lumina zilei într-un București de altădată, cu zăpezi nemaipomenite și fanaragii; învață o vreme la Turnu Severin, căruia îi dedică o veritabilă micromonografie, ce le poate fi de tot folosul istoricilor. La fel
"Mâncătorul de cărți" by Al. Săndulescu () [Corola-journal/Journalistic/8653_a_9978]
-
recunoscut și înconjurat imediat de acei băștinași/ ce rînjesc". Exasperat de rafinament, poetul coboară înapoi scara antropologică, dar, hélas, postura sa nu e decît o altă față, sofisticată, a rafinamentului. Sub faldurile masive ale delirului eroticesc, Mihail Gălățanu ascunde o egolatrie sfioasă, un egotism incredul care devine simpatic chiar prin această fragilitate a sa pe care o dau în vileag enormitățile. Poetul cochetează cu propria-i identitate, proiectată la o scară uriaș-derizorie, donquijotescă, prezentată, din prudență, în două variante. Una este
Cei șapte magnifici by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/11811_a_13136]
-
nu este academician, precum împotriva unei nedreptăți!): Mi s-a propus de trei ori să fiu membru al Academiei Române; am refuzat". Rezultă de aci un voluntarism picant, o autoapreciere tot timpul cabrată, care au fost puse uneori în relație cu egolatria macedonskiană (Adrian Marino însuși caracterizează macedonskianismul drept o "categorie morală"), însă ni se pare că nu întrutotul motivat. Căci, pe cînd bardul Nopții de mai era un himeric, nesatisfăcut de doza de idealitate a existenței, Adrian Marino ni se înfățișează
Adrian Marino între lumini și umbre by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15783_a_17108]
-
enigmei sinelui". Ca și în opera diaristică, autorul tinde să proiecteze în planul conștiinței tot ceea ce percepe, observația devenind reflecție. Jurnalul unui jurnalist fără jurnal este astfel unul, în cuvintele lui Jean Rousset, cu ,deschidere maximală". Scrierea lui implică nu egolatria, narcisismul, ca la un Mircea Cărtărescu, ci, dimpotrivă, distanțarea, obiectivarea, ipostazierea autorului ca voce a unei colectivități umane. O spune Sîrbu însuși, în stilul lui caracteristic: , Rămân un soldat credincios al ideilor generale, ce chinuie și obsedează poporul meu, fără ca
Un maraton literar by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/11365_a_12690]
-
a ales un țel înalt, nu s-a lăsat distras de la propriul proiect pe care și l-a urmărit conștiincios, nu l-au interesat cîtuși de puțin ceilalți (despre asta vorbește, în fond, Jurnalul său adesea prost înțeles în cheia egolatriei), iar acum, la adăpostul propriei valori și al succesului internațional chiar, cînd majoritatea celorlalți se află la vîrsta frustrărilor culturale inventînd pseudo-confruntări ideologice, el și-a cîștigat dreptul de a fi au dessous de la męlée. Citiți-l pe Cărtărescu și
Bunul-simț ca ideologie by Marius Chivu () [Corola-journal/Journalistic/11303_a_12628]
-
Angelo Mitchievici Mereu solar, cu un aer vacanțier, estival, cu o ironie care nu era niciodată alimentată de resentiment sau egolatrie, Alex. Leo Șerban împărțea cu cinematograful fantezia debordantă, gesticulația memorabilă și un anumit glamour. Mi-l pot imagina invitat la una dintre petrecerile lui Gatsby, Marele Gatsby, sau chiar la cele la care participa Scott Fitzgerald, în sunetele unui jazz
Alex. Leo Șerban, cel care nu se uită by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/5643_a_6968]
-
în srl cu nevasta nu are mare importanță - esențială e priveliștea celor patru cotoare aurite, însumând 20 cm, așezate în raft... E. Constantinescu nu e doar o anomalie patologică și morală - el reprezintă intelighenția României din ultima jumătate de veac. Egolatria lui, micimea, joasa calitate umană pot fi întâlnite la mult prea mulți dintre cei ce trăiesc din simboluri, scrise sau rostite. Spuneam cândva că soarta tristă a României în postcomunism se datorează faptului că ungurii, cehii sau polonezii au avut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2042_a_3367]
-
afară, el are un comportament care suferă de un defect esențial: occidentalului nu-i este niciodată rușine că este occidental; că, adică, el ar putea fi văzut și judecat în neputința lui de a fi altceva decât occidental. „Altceva“ decât egolatria, egoistă și sclerotică, occidentală. Lui, occidentalului, mândru de a fi reprezentantul aparenței pe care o întrupează, nu-i este niciodată rușine de ceea ce face. Pentru că trăiește în deplina ignoranță că felul lui „specific“ de a fi nu poate fi niciodată
Nocturnal by Tarangul Marin () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1360_a_2889]
-
colocviu. Opinia mea, succintă: sunt de un optimism robust, creștin, nu cred decât în Dumnezeu, respectiv în infinitul spiritului, al culturii, al cărții, dincolo de formele materiale diferite, trecătoare, conjuncturale. Apocalipsa există în cei lipsiți de credință, în cei posedați de egolatrie, de lipsa de caracter, de omniprezentul diavol devorator... Pe acest fond duios-tragic al amânării Apocalipsei, te rog să schițezi proiectele tale scriitoricești și de viață pur și simplu pentru următorii cincizeci de ani... Dragul meu Adrian, chiar astă noapte am
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
rol secundar. Stînd deasupra fîntînii, el a Încetat, de fapt, demult să se mai iubească. Nu e decît un Sisif suindu-și muntele În sine Însuși; ironia care Îl persiflează n-a Înțeles drama lui și o vulgarizează suspectînd-o de egolatrie și perversiune. Cineva mai atent ar observa că nici un Îndrăgostit de sine Însuși nu s-a sinucis cum a făcut-o Narcis, ci, din contră, a omorît pe alții. Apoi fîntîna e În acest caz un simplu nume pentru singurătate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
poezie clasică, a ordinei intelectuale aici pe pământ, eroismul Iliadei fiind o necesitate a ordinei sociale; apoi a apărut o poezie a inimii, romantică, a intimității, după ce omul Renașterii s-a despărțit de rest în eu și non-eu; iar acum egolatria, in nuce atunci, a coborât, în mare parte, de la creier și inimă, deci de la cele două călăuze, la dezordine și impuritate la antipoezie, "mlaștina" prevestită de Eminescu. Totul are loc cu perfectă logică internă a înlănțuirii fenomenelor în evoluția spiritualității
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
sa ca de ceva bizar. Cum de preferă singurătatea un tânăr frumos? întreabă ei. Și, dacă s-a îndrăgostit de sine, cum a ajuns să dorească distrugerea unicului lucru iubit? De ce și-a pus capăt zilelor? Întrucât nimeni nu acceptă egolatria la alții, orice egolatru găsind normală doar propria sa egolatrie, s-a trecut lesne la blamarea lui Narcis. De unde se vede că până și o sinucidere poate fi luată peste picior dacă ea ne dă ocazia să ne facem o
Aventuri solitare by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295602_a_296931]
-
tânăr frumos? întreabă ei. Și, dacă s-a îndrăgostit de sine, cum a ajuns să dorească distrugerea unicului lucru iubit? De ce și-a pus capăt zilelor? Întrucât nimeni nu acceptă egolatria la alții, orice egolatru găsind normală doar propria sa egolatrie, s-a trecut lesne la blamarea lui Narcis. De unde se vede că până și o sinucidere poate fi luată peste picior dacă ea ne dă ocazia să ne facem o bună impresie despre noi. Din păcate, operația de discreditare a
Aventuri solitare by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295602_a_296931]
-
Mă iubesc așa cum sunt», ci «Sunt sau trebuie să fiu așa cum mă iubesc».”1 Așadar, o iluzie? O simplă proiecție? Nu altfel o interpretează Jean d’Ormesson atunci când detectează pulsând În dandy, ca de altfel și În snob și arivist, egolatria. Chiar dacă e orientată spre țeluri diferite, obsesia imaginii de sine Îi face pe toți „sclavii unei proiecții pentru care sacrifică totul și chiar propria fericire”2. Adevărat moralist el Însuși, Jean d’Ormesson nu uită să Îi pomenească pe La Bruyère
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
fi Napoleon”, s-a afirmat cu maliție de atâtea ori despre grațiosul elegant. Dar de ce să nu dăm credit și altor două puncte de vedere, care denunță cele de mai sus drept o prejudecată? De ce să considerăm (pe urmele sociopsihologilor) egolatria pusă În scenă În numele unui „misticism estetic” doar ca o formă de neputință? Cei mai mulți dintre dandy-i pe care i-am pomenit În această carte aleg să trăiască astfel nu neapărat dintr-un resort compensator. „Un general, un savant, un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]