176 matches
-
o "poetică a oglinzii" a cărei paternitate și-o revendică, evident concepută pe temeiul unor "sugestii" inspirate, în primul rând, de Eminescu și Caragiale. "Metoda" oferă ocazia de a dezbate cu energie și, totodată, cu meticulozitate, structuri de adâncime ale eminescianismului, caragialismului, bacovianismului. Nu insist pentru că aceste însemnări nu vor să fie o cronică literară. De aceea voi lua în atenție ceea ce mi se pare a fi o "obsesie" a lui Theodor Codreanu: aceea a raportării literaturii noastre, necontenit, la caracterul
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
structură" a punctelor de vedere. De altfel, în loc de introducere, autorul scrie De la Eminescu la Caragiale, după cum, concentric, în loc de încheiere, scrie De la Caragiale la Bacovia. Nici mai mult, nici mai puțin, Theodor Codreanu mărturisește că intenționa să intituleze cartea de față Eminescianismul lui Caragiale, dar s-a gândit (și bine a făcut) că ar nedreptățit caragialismul. Asemenea, cât îl privește pe Bacovia. Mai toată lumea e de acord (discuția a căpătat proporții considerabile, până la sațietate) că Eminescu și Caragiale sunt "două coloane", "două
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Caragiale, în ultimă instanță, în scriitor abisal", precizează Theodor Codreanu. Norocul sinonimul destinului. Se vede, încă o dată, cum Eminescu a fost "un semănător de arhei în cultura noastră" și cum, în mod miraculos, "Caragiale este cea dintâi creație majoră a eminescianismului", "dar geniul acestuia (al lui Caragiale, n.m.) este atât de puternic încât devine antiteza complementară a eminescianismului". Dacă această carte, conclude autorul, a început sub semnul eminescianismului trecut în caragialism, încheierea obligatorie îl conduce spre bacovianism, unde încă mai stăruie
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
cum Eminescu a fost "un semănător de arhei în cultura noastră" și cum, în mod miraculos, "Caragiale este cea dintâi creație majoră a eminescianismului", "dar geniul acestuia (al lui Caragiale, n.m.) este atât de puternic încât devine antiteza complementară a eminescianismului". Dacă această carte, conclude autorul, a început sub semnul eminescianismului trecut în caragialism, încheierea obligatorie îl conduce spre bacovianism, unde încă mai stăruie umbra tutelară a lui Eminescu. În "cinismul" lui (de fapt, kynismos à la Diogene), Caragiale a râs
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
noastră" și cum, în mod miraculos, "Caragiale este cea dintâi creație majoră a eminescianismului", "dar geniul acestuia (al lui Caragiale, n.m.) este atât de puternic încât devine antiteza complementară a eminescianismului". Dacă această carte, conclude autorul, a început sub semnul eminescianismului trecut în caragialism, încheierea obligatorie îl conduce spre bacovianism, unde încă mai stăruie umbra tutelară a lui Eminescu. În "cinismul" lui (de fapt, kynismos à la Diogene), Caragiale a râs și de cei care au râs la comediile lui, deși
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
se va vedea, într-o relație directă, în viziune călinesciană. Surprinde demersul dialectic în abordarea fenomenului pus în discuție, ipotezele avansate și nu în ultimul rând, argumentele care susțin construcția în sine. Cartea începe cu stabilirea unei relații directe dintre eminescianism și caragialism, din perspectiva unei antiteze pozitive, iar demonstrația potrivit căreia Caragiale este o creație a eminescianismului este credibilă, știindu-se influența poetului asupra câtorva scriitori din epocă. Eminescu și Caragiale sunt asemenea polilor magnetici care se opun, dar nu
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
în discuție, ipotezele avansate și nu în ultimul rând, argumentele care susțin construcția în sine. Cartea începe cu stabilirea unei relații directe dintre eminescianism și caragialism, din perspectiva unei antiteze pozitive, iar demonstrația potrivit căreia Caragiale este o creație a eminescianismului este credibilă, știindu-se influența poetului asupra câtorva scriitori din epocă. Eminescu și Caragiale sunt asemenea polilor magnetici care se opun, dar nu pot exista decât împreună. Bun cunoscător al vieții și operei celor doi scriitori și ai altora din
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
cu legitimitate ontologică". Nu e vorba despre antitezele pozitive, ci despre ceea ce autorul numește "antiteze eșuate". Lăsăm la o parte bogata referire la lucrările filosofice despre tema propriu-zisă și ne oprim asupra felului cum este tratată apropierea dintre caragialism și eminescianism. "Meritul excepțional al lui Caragiale este de a-l fi urmat pe Eminescu în abordarea simetriei de contrast. În epocă era trează tendința de sincronizare cu Occidentul (vechea noastră obsesie de la Dinicu Golescu încoace) iar graba duce la "exacerbarea antitezelor
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
mai plângătoare de pe lume și toți nu vor binele, ci numai posturile patriei" (p. 140). D-l Th. Codreanu demonstrează astfel că Eminescu e "un semănător de arhei". "Miracolul e că I.L Caragiale este cea dintâi creație majoră a eminescianismului". Numai că lumea îl percepe pe autorul momentelor drept fondator al moftologiei nu numai prin prezența moftului în creația sa ci și prin revista rămasă celebră "Moftul român". Afirmația că înțelegerea lui Caragiale trece prin Miorița poate stârni mirare. Problema
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
vorba de un atac antimaiorescian, ci de putința de a primi un adevăr inconfortabil. Probabil, în timp, ne vom împăca cu ideea. E limpede că avem de-a face și cu un caz Maiorescu. Profeticul său studiu (1889) ridică soclul eminescianismului; la sacrificarea asumată liber de poet se adaugă sacralizarea pe care vocea maioresciană o anunță. Dar relațiile celor doi, deseori tensionate, merită un examen amănunțit și, negreșit, tot dl. Codreanu, în primul rând, ar fi cel îndreptățit sa scotocească toate
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
s-a transferat operei, incoerentă, întruchipând prin "înnodare de strofe" "o lume bolnavă și haotică", locuită de "confuziune". S-ar cuveni să observăm că polemicile din jurnalele epocii, iscate în jurul lui Eminescu, vizau mai puțin insatisfacțiile estetice cât, îndeosebi, epidemia eminescianismului și infiltrațiile junimismului. Războiul se purta cu tabăra Junimii și Eminescu era țintă predilectă și din această pricină. Putem acceptă explicația unui deficit de gust (cazul lui Gellianu care, în "schițele (sale) literare" blama producțiunile eminesciene ca fiind incorecte și
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
istorice, aspirând la complementaritate exemplară și la construcția unei "fenomenologii epice naționale" cu o analiză a stilisticii acesteia. Partea a doua, Analize fenomenologice, reprezintă o abordare nu cronologică, în mod standardizat aproape în cazul multor monografii, ci din perspectivă tematică (Eminescianismul în ipostaza epică, În căutarea adevărului istoric, O parabolă epică despre justiție Adevărul retorului Lucaci, Fenomenologia epică a puterii, Mitul Meșterului Manole sau relația sacrificiu-creație, Memoria arheică a Unirii, Epopeea Marii Uniri, O parabolă epică despre "mirabilis spiritus loci"). Fiecare
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
adevărul, la Theodor Codreanu, este o componentă a ontologiei și are acel sens originar heideggerian al scoaterii din ascundere. De aici și înțelesul profund arheic al sporului; "provocarea valorilor", trecerea lor prin grila criticii ontologice țintește reconfirmarea, sprijinul și augmentarea eminescianismului de fond al culturii și spiritualității române, dar și identificarea și condamnarea fenomenelor de substituție, de ocultare a identicului în favoarea simulacrelor și erzațurilor parazitare. Neabătut în convingerile unui naționalism "în marginile adevărului" de sorginte eminesciană, fără însă patetismele și vehemențele
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Editura Junimea, 2005], în raport cu care Ion Barbu este un precursor, alături de contemporanul său Lucian Blaga, ambii întemeietori ai eonului dogmatic. Altminteri, unul dintre capitole, "Întocma dogma", arată profundele afinități ale celor doi. Ambii, în același timp, sunt ramuri viguroase ale eminescianismului abisal. Poate nu e lipsit de interes să evoc faptul că Basarab Nicolescu găsea în ternarul Eminescu-Blaga-Barbu axa [...] spiritualității românești moderne" (p. 7 sq.). Ermetismul canonic în accepțiunea codriană operează cu exhaustia, atât în orizontul cunoașterii științifice, cât și în
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
vierene În limba ta și a eseului Car frumos cu patru boi, de Victor Teleucă, tustrele operele acestea atingând "zona profundă a ontologicului", p. 79), Victor Teleucă și Eminescu (în care am descoperit cu o imensă bucurie spirituală demonstrația "temeiniciei eminescianismului structural, neepigonic, al lui Victor Teleucă", p. 104), Testamentul carpatic (aureolat de opinia că "acest aspect tragic al destinului basarabean constituie, de fapt, testamentul întregii vieți și opere ale lui Victor Teleucă", p. 252) și studiul despre transmodernismul teleucian, cu
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
respingerea la care el supune postularea, din considerente de oportunism politic, a unei opoziții între "corectul politic" Caragiale și "incorectul" Eminescu, arătând că cei doi sunt uniți în stigmatizarea demagogiei și că opera dramaturgului este "cea dintâi creație majoră a eminescianismului" (p. 23). Mai plastic spus, "atât Caragiale, cât și Eminescu au văzut, unul dezastrul și celălalt comicul grotesc, din optimismul lui Cațavencu" (p. 58). Este memorabilă respingerea tezei organicismului concepției lui Eminescu asupra societății, cu argumentul, sprijinit pe texte, că
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
rămasă necorectată. 3 Sub titlul-generic Autori și cărți (noi) despre Eminescu, acad. M. Cimpoi prezintă, individualizat, noi apariții editoriale semnate de Ioana Em. Petrescu (Eminescu, modele cosmologice și viziune poetică, 1978), Constantin Ciopraga (Poezia lui Eminescu), George Munteanu (Eminescu și eminescianismul, 1987), Theodor Codreanu (Eminescu Dialectica stilului, 1984), Marin Tarangul (Intrarea în infinit sau Dimensiunea Eminescu, 1992). 4 Pseudonim folosit de eminescologul Nicolae Georgescu 5 Titlu denaturat de editură, restabilit în ediția de la Chișinău: Complexul Bacovia. 6 Afirmație care nu se
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
și rigoare. Între tumultul interior și restul lumii stă peretele impenetrabil al imaginii poetice impersonale, al lirismului „stăpânit și rece”. Discret față de el însuși și prudent față de alții, Mihai Codreanu a introdus în poezia noastră, la o epocă de întârziat eminescianism și de sentimentalism fără vlagă, o disciplină strictă și o perfectă distincție. A îmbrăcat în haina de ceremonie a sonetului o simțire adâncă și ponderată, fără elanuri prea mari, dar în același timp fără scăderi și fără poticniri. AL. A
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286315_a_287644]
-
tot mai aproape, mereu tot mai încet Într-o privite lungă și nesfârșit de lină.” (Ca ochiul moartei tale) Versurile acestea au chiar un învăluitor sunet eminescian. Există de altfel ceva eminescian în toată poezia Ilenei Mălăncioiu, dar nu un eminescianism epigonic, ci unui de afinitate structurală ce nu se vădește de obicei din prima instanță. Marea artă cu care poeta impune versului voința ei de a exprima total și exact lucruri atât de evazive, de nuanțate și de profunde este
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
în culegerile Poezii (1905), Doina (1912), Poezii (1927), Țara Moților (1928), Povești (1940). Câteva poezii au fost selectate în diverse antologii. Dintre încercările pentru teatru în care s-a încumetat, unele s-au păstrat în manuscris. Cu ecouri ale unui eminescianism diluat, B.-C. compune într-o gamă minoră, cântând - în „doine”, în câte un sonet - bucuria dragostei, mai rar amarul ei, înseninându-se în gestul cucernic al închinăciunii. Alternând lacrima promptă cu zâmbetul inocent, mai și căzând pe gânduri, în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285839_a_287168]
-
CNT, 1984, 25; Cristian Livescu, „Eminescu - Dialectica stilului”, ATN, 1984, 9; Ioana Em. Petrescu, „Eminescu - Dialectica stilului”, ST, 1985, 1; Al. Piru, Armonia eminesciană, FLC, 1985, 39; Adrian Marino, Cărți și lecturi critice, TR, 1986, 7; George Munteanu, Eminescu și eminescianismul, București, 1987, 15-22; Solomon Marcus, Eminescu și orizontul matematic, București, 1989, 210-213; Ioana Bot, Eminescu sau despre noi înșine, ALA, 1993, 170; Constantin Cubleșan, Eminescu în conștiința critică, București, 1994, 88-92; Octavian Vuia, Despre boala și moartea lui Eminescu, București
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286314_a_287643]
-
observări” au în vedere poveștile lui I. Creangă, poezia lui O. Goga, junimismul și sămănătorismul, rolul imaginilor în literatură. Impresionist în fond, C. se amăgește a fi un spirit teoretic. Ca poet, C. este, în îngânările lui epigonice, de un eminescianism impenitent (Din taina vieții, I-IV, 1915-1935). Versificând lejer, el se menține într-un minorat al expresivității, fluența molcomă a romanțelor sale smulgându-se arareori din făgașul banalității. Mai suspinând, mai îngândurându-se adică filosoficește, poetul cultivă o suită de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286283_a_287612]
-
notă liminară” de Ion Vianu. În același număr, Gelu Ionescu comentează o carte a lui Ștefan Cazimir, Nu numai Caragiale. Într-un număr ulterior atrag atenția două importante eseuri: Violența răului la Paul Goma de Lucian Raicu și Despărțirea de eminescianism de Virgil Nemoianu. După decembrie 1989, se înmulțesc colaborările din țară și tonul criticilor devine tot mai incisiv-justițiar. Ultimele numere cuprind un articol confesiv al lui Gheorghe Grigurcu, Dialog cu sine însuși. Ion Negoițescu semnează proza Rochia de bal, un
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286001_a_287330]
-
specifică. Alexandru George face o distincție fundamentală între implicitul și explicitul polemic, atribuind primului un caracter generic propriu discursului critic și echivalent al unui antiinstituționalism presupus (spre exemplu "însăși viața literaturii la un nivel greu observabil", cum ar fi negarea eminescianismului epigonic prin instaurarea noilor curente în poezie), iar celui de-al doilea un caracter direct și deschis, definibil ca "formă a dialecticii ideilor, în care disputa are menirea de a dezvălui adevărul, de a-l obliga să se releve"36
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
eminescian "Argint e pe ape și aur în aer", unde se valorifică efectul "luminos" al vocalei a145. În acest sens, autoarea vorbește despre "cratilismul" eminescian, idee pe care o dezvoltă într-un întreg capitol intitulat Poezie și receptare, cuprinzând subcapitolele Eminescianismul în perspectivă pragmatică, "Armonia" poetică eminesciană, Apelurile textului poetic, "Mai am un singur dor" sau intrarea în câmpul creației. Observând că stilistica românească "s-a edificat printr-o continuă întoarcere la Eminescu" (vezi Ibrăileanu, Călinescu, Caracostea, Dragomirescu, Vianu), că poezia
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]