142 matches
-
trece cu ușurință. Ea contează deopotrivă În demersul mai general avangardist al momentului de reformare a limbajului liric românesc prin elemente cert Înnoitoare, ca și În evoluția propriei personalității a poetului, ca Încercare (și reușită) de autodepășire, În sensul abandonării epigonismului simbolist, al concentrării și rafinării expresiei. În ciuda distanțelor pe care le ia față de universul Restriștilor, această carte conservă totuși date esențiale ale unei sensibilități elegiace, neliniștite. Ele transpar Îndeosebi În reinterpretările expresioniste ale unor elemente constitutive universului imaginar al cărții
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
dominată, tematic, de câteva idei-reper: cinstirea trecutului istoric, realizarea unității naționale, valorificarea filonului folcloric. Din ideologia sămănătoristă reține doar viziunea idilică asupra vieții satului. Debutează editorial cu volumul de versuri Visuri de noroc (1903). Lirica mărturisește, de multe ori, un epigonism lesne de recunoscut; de la Eminescu și Coșbuc sau de la Heine și Lenau, B. învață să prețuiască valorile poeziei populare, să cultive balada și cântecul, să alăture meditației umorul. Prioritatea acordată frumosului este declarată deschis. Nu lipsesc din poemele sale ecouri
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285656_a_286985]
-
și al XX-lea Fără îndoială că poezia și proza lui Giacomo Leopardi au avut un rol fundamental în formarea multor personalități literare din ultima parte a secolului al XIX-lea și din prima jumătate a celui care a urmat. Epigonismul, uneori servil, alteori cu puternice accente de originalitate, s-a maturizat treptat, țesând influențele în pânză cea nouă a orientărilor literare din perioadele menționate. În secolul al XIX-lea, poezia italiană s-a aflat în mare măsură sub semnul Romantismului
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
cu natura. Prin lipsa lor de sentimentalism dulceag, aceste versuri le vorbeau generațiilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea dintr-un unghi cu totul diferit de cel din care o făcuse poezia colectivă a romanticilor. Accentele de această factura generaseră epigonism și erau reperabile, deja în secolul amintit, în opera napolitanului Alessandro Poerio (1902-1848) sau în cea a mai cunoscuților Aleardo Aleardi (1812-1878) și Giovanni Prati (1814-1884). La distanță de pește cincizeci de ani, durerea reflectată în Canturi, pesimismul, singurătatea, într-
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
rând despre personalități ale poeziei italiene care l-au influențat pe Quasimodo, ca mentori sau prieteni: Giovanni Pascoli, Gabriele d'Annunzio, Eugenio Montale și Giuseppe Ungaretti, ale căror scrieri și opinii au generat, la rândul lor, veritabile mode literare și epigonism. În al doilea rând trebuie menționate o seama de reviste literare: 'La Voce', 'La Ronda' 'Solăria', 'Letteratura' ce propagau verbul leopardian și prin intermediul cărora Quasimodo putea absorbi ecourile sale. Firește un subcapitol aparte va fi dedicat legăturii dintre poetul nostru
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
Leopardi, mult mai amplu tratat de Pascoli.75 De-a lungul perioadei de formare, tânărul a absorbit așadar influență climatului cultural sicilian, care percepea opera leopardiană prin vocea actuala a lui Pascoli, ea însăși sursă de influență și creatoare de epigonism. Egală cu ponderea ascendentei acestuia asupra tinerilor literați messinezi, mai cu seamă a lui Salvatore Quasimodo, este cea prilejuita de scrierile lui Gabriele D'Annunzio. 2.2.2. Leopardi D'Aannunzio Quasimodo Cu mare dificultate i-ar putea fi atribuită
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
ale secolului al XX-lea, poezia lui Giacomo Leopardi, ce atrăsese atenția publicului larg prin fervoarea civică din primele canturi, apoi prin rafinamentul clasic și tematica romantică a idilelor ce au urmat generase și continuă să genereze deopotrivă critici și epigonism, arătând că versurile acestui scriitor aveau datele necesare pentru a dialogă cu orientările literare noi din peninsulă italica și nu puține au fost cele din perioadele amintite, de la simbolism, decadentism și crepuscularism, la futurism și la noile modulații ale poeziei
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
Nu mai este însă o negare a literaturii anterioare, ci o încercare de punere la punct a celei contemporane. Se refuză tiparele de creație, încadrarea în anumite clișee menite să asigure o literatură "de succes"157. E un refuz al epigonismului ("nu invocăm formule consacrate și autoritare, oricât de inactuale sau prestigioase ar fi") și o pledoarie pentru arta autentică, care nu devine modalitate de propagandă a unor idei sau instrument în atingerea altor scopuri. Ideea nu e nouă, dar se
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
dată romantismului decât o prelucrare a lui. Imaginea spânzuraților a stat, probabil, printre altele, la baza apropierii de Villon, dar la Tonegaru e un villonism jucat, mimat și parodiat ca și restul literaturii. E mai aproape de conștiința postmodernilor decât de epigonism. Structura ironică și parodică e mult mai evidentă în penultima strofă, "Dânsul ținea sub braț un motan/ negru-violet, smuls din noapte;/ trebuia să-i plombeze un dinte molar,/ acum era nemișcat, mort precis". Sunt imagini baudelairiene evident, dar e aici
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
direct în paginile primelor numere ale revistei amintite, și anume manifestarea spiritului de frondă, o vor face în publicațiile la care reușesc să mai aibă acces după interzicerea Albatrosului. Se ia atitudine astfel împotriva ipocriziei și protecționismului în artă, împotriva epigonismului și se face o pledoarie în favoarea artei autentice. Ideile acestea exprimate în Gândul nostru (numele sub care se continuă, camuflat, Albatrosul) nu sunt, evident, noi, dar, în epocă, se cer parcă enunțate mai mult ca oricând și meritul celor de la
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
Eminescu are cuvinte dure. Har puțin se află și în poezia lui L., strânsă în două volume intitulate Ore de repaos (1853) și Alfredo. Ore de repaos (1854) sau publicată în „Albumul literar” și în „Secolul”. Versificatorul este influențat până la epigonism de Gr. Alexandrescu și de D. Bolintineanu ori îl imită jalnic pe Byron. După 1870 L. scrie, semnând Laerțiu, cronici literare și foiletoane dramatice în „Românul”, „Telegraful”, „Alegătorul liber”. Considerat de Al. Macedonski drept unul dintre primii săi îndrumători întru
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287759_a_289088]
-
sorginte franceză) și cea propriu-zis postmodernă (venită pe filieră americană), dar și cea dintre estetica preponderent postmodernă a generației și contextul politic premodern al comunismului românesc. Mai importantă este însă altă contradicție - între asumarea livrescului, a intertextualității și a unui epigonism alexandrin, pe de o parte, și căutarea unui limbaj inaugural, inspirat, capabil să înființeze lumi, pe de altă parte -, în care U. vede nu numai un simptom al retardării noastre culturale, ci și o promisiune de depășire a crizei postmodernismului
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290383_a_291712]
-
la codurile poetice, la raportul convenție-invenție în literatură. Volumul Metafora în poezia simbolistă românească (2002) examinează poezia simbolistă sub unghiul stilisticii conjugate cu poetica diacronică. Studiul e atent deopotrivă la inerția formelor poetice, care plasează simbolismul românesc în trena unui epigonism postromantic, dar și la elementele care anunță poezia modernistă din primele decenii ale secolului al XX-lea. Cercetând ansamblul formelor analogice definitorii pentru poetica simbolistă (comparația, metafora, personificarea, alegoria, simbolul, sinestezia), autoarea demonstrează că simbolismul a reprezentat în evoluția poeziei
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286890_a_288219]
-
agitată îl împiedică să aprofundeze căutările. Tipărită târziu, lăsând deoparte câteva poeme apărute în presă, ce frapau prin lexic bogat, muzicalitate și imagini mai îndrăznețe, placheta Cântecul vieții dă în cele din urmă o impresie de vetust și chiar de epigonism. Un nou elan liric trăiește M. la mijlocul anilor, ‘20 pe meleagurile basarabene, dar și acesta se epuizează repede, concretizându-se doar în câteva poezii epico-descriptive (Pe limanul Nistrului, Akermanul, Nadia, O iarnă la Bugaz, Legenda covoarelor basarabene ș.a.). Simple versificări
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288297_a_289626]
-
ca o încununare a activității sale de „ambasador al culturii române în Occident”. A mai semnat George Poenaru, Michel Steriade-Boissenot. Critica a fost tentată să eticheteze poezia lui S. ca tradiționalistă, versul fiind, așa cum se scria pe la 1900, sub zodia epigonismului eminescian. Într-adevăr, în lirica de început sunt invocate predilect plaiurile natale, cu un patetism demn de pana lui Al. Vlahuță, cultivându-se „claritatea” și forma impecabilă tehnic. Dar autorul face parte din generația de după Arghezi și Blaga. De aceea
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289923_a_291252]
-
el o dă poeziei - „emoție intelectualizată”, cu singurul rost de a fi frumoasă. Intrat în arenă după ce luptele dintre grupările literare atinseseră punctul culminant, tânărul poet exprimă o viziune personală. Combătând etichetarea simbolismului drept decadentism, el aplică această noțiune oricărui epigonism. Esențială e considerată ecuația „artă = libertate = originalitate”, dar, în practică, atitudinea sa e moderată, căci recuză excesele futurismului. Idealul l-ar reprezenta mai degrabă clasicismul, prin care înțelege însă „consacrarea prin timp a deosebitelor formule succesive de artă”. Cu subtilitate
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286704_a_288033]
-
axă structurantă a mentalului românesc, formată din Eminescu și I. L. Caragiale, primul fiind elocvent pentru regimul nocturn al imaginarului românesc, iar celălalt pentru regimul diurn, lucid și ironic al imaginarului nostru"), actul lecturii / actul creației, autorul cititorul, mască și sosie, epigonism, identitatea editorială etc., etc. O primă escală în acțiunea de "recuperare" a receptării, este aceea asupra polemicilor dintre Hasdeu și Maiorescu (articolul Direcția nouă...), recte Convorbiri literare și Columna lui Traian, apoi intervențiile din Revista contimporană, Literatorul ș.a. pentru a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
modelului eminescian se află, zice Florin Oprescu, ca un "reper esențial în nașterea și devenirea valorilor poetice moderne", până la Nichita Stănescu, căruia îi este acordată o atenție aparte, de ample dimensiuni analitice ale studiului (desigur, nu este luat în considerație epigonismul debordant în unele perioade, posteminescian) clarificând în aceste condiții tocmai conceptul de model literar. În actualitatea postbelică, Nicolae Labiș și Nichita Stănescu se impun ca două cote de altitudine, esențiale. Prin creația "spectaculoasă", îmbibată de "prezența eseniană" a lui Nicolae
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
Eminescu Nichita Stănescu, funcționează "obiectiv", ca "necesitate de ființare poetică". Cum lesne se poate observa, demersul lui Florin Oprescu este unul de transgresare a poeziei noastre moderne, de la Eminescu până azi, pe coordonata modelator-catalitică a eminescianismului. "Depășind orice formă de epigonism și înscriindu-se într-o mișcare literară de o originalitate aparte, poeticile lui George Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu etc., prezențe de o importanță determinantă în planul literaturii române, se integrează într-o amplă mișcare de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
cauzele? Una e aglomerația de pe „ogorul criticii”: cam mulți inși fără patos și fără etos, în textele cărora nu găsești o singură frază cu timbru critic. Lucru știut: metodele, procedeele, gesticulația pot fi împrumutate, mimate. De aci impresia nedreaptă de epigonism, de uniformitate. O altă cauză e că, în nouă din zece cazuri, „critica nu e critică”, adică nu neagă, „e prea pozitivă”. Adesea - reproș real - în locul unei judecăți sau atitudini dai peste o „teoreolă” pedantă, obositoare, chiar și pentru cei
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
alese, 1868, Legende și balade, 1876 ș.a.), sunt mărturii ale unui temperament poetic cu multe disponibilități. A scris poezie elegiacă, erotică, patriotică, satire, fabule, balade, legende, fiind tributar în bună parte lui Gr. Alexandrescu, V. Alecsandri, D. Bolintineanu, C. Bolliac. Epigonismul lui apare evident în poemul epic, larg, grandilocvent și artificios. Resuscitând mai vechile teme romantice pașoptiste, prelungindu-le ecoul până târziu (în 1890 îi apare o încercare de epopee, Daciada), el aspiră totodată, ca și alți poeți de tranziție, la
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285654_a_286983]
-
Critica sa este autoritaristă, agresivă și „judecătorească”, dar fără rigoare și metodă, punct exploatat de adversari. În viziunea lui, criticul trebuie să fie „un veghetor, călău dacă vreți, al literaturii”, spre a veșteji fără milă scrierile slabe ale autorilor importanți, epigonismul, tendințele subversive (adică atentatele la bunul gust, la frumos și adevăr), senzaționalismul, mercantilismul literar și diletantismul. O notă bună este că, în optica lui, atitudinea critică trebuie să vizeze invariabil opera, iar nu viața privată a autorului ei. În prima
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286191_a_287520]
-
polemicii versificate (În jurul unui divorț, Expunere de motive). Poezia se salvează, totuși, în mare măsură prin umor, adesea grefat pe fondul melancoliei, ca și prin expresia ei plastică impecabilă. Aceste calități îi conferă individualitate într-o epocă încă marcată de epigonism clasic și manierism simbolist. T. a scris și proză, oscilând între schițe de tip I. L. Caragiale (O aventură) și evocarea naturistă sadoveniană (Țara de dincolo de negură). În volumul Scrisori fără adresă (1930), subintitulat „proză umoristică și pesimistă”, dominante rămân tot
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290228_a_291557]
-
cultural și social (I-II, 1928-1929). Pentru Teatrul Național a tradus piesele Pâinea altuia de I. Turgheniev și Catherine de H. Lavedan. Format în atmosfera ieșeană de pe la 1890, D. nu are o înzestrare lirică suficientă pentru a nu cădea victimă epigonismului eminescian. Nici încercările în spiritul artei „cu tendință”, nici adoptarea formei coșbuciene nu duc la rezultate mai bune. La fel se întâmplă cu tălmăcirile; mai ales cele din J.-M. de Heredia sunt departe de eleganța și subtilitatea originalului. Multe
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286654_a_287983]
-
incompatibil cu al constructivismului integralist, dar care e repudiat în primul rând cu argumentul necorespondenței cu actualitatea. Căci, după ce i se minimalizează forța înnoitoare („suprarealismul nu cuprinde nici un aport propriu”) și după ce este redus, în fapt, la un soi de epigonism („realizările de artă suprarealiste se reduc la o neschimbată repetare a cercetărilor dadaiste”, „Suprarealismul e însă șca dinamicăț inferior dadaismului. Suprarealismul e în analiză feminin expresionist”), urmează acest adaos: „Și apoi esențialul: Suprarealismul nu răspunde ritmului vremei. Acest caracter trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]