109 matches
-
și ritualic fusese deja diminuat prin eliminarea explicaților lui Euripide referitoare la ce a determinat sosirea lui Oreste în Taurida, anume îndemnul lui Apolo ca tânărul matricid să aducă statuia lui Artemis în Grecia, spre a le împăca pe crâncenele Erinii aflate mereu pe urma lui. Finalul lui Paul Everac implică totodată și evitarea recunoașterilor dintre personaje, identificări pe gustul autorilor clasici, dar care au fost resimțite ca artificiale chiar de unii contemporani ai dramaturgilor în cauză. În capitolul al XVI
În dialog cu anticii by Alexandra Ciocârlie () [Corola-publishinghouse/Journalistic/836_a_1585]
-
III, p. 91), Oreste e silit să se despartă de iubita sa și să se recunoască înfrânt de fatalitate : Grea boală sângele strămoșilor, Aglaia. Ascunsă adânc, dar o dată apare. Și atunci nu contează de când ești bolnav. [...] Mă vor chinui încă Eriniile neiertătoare, știu. Dar de-acum încolo le voi înfrunta numai acasă (III, p. 92). În finalul piesei, naratorul protestează zadarnic împotriva unei evoluții a evenimentelor care-i contrazice convingerile inițiale. Forțele întunecate ale destinului și blestemele strămoșești acționează în epoca
În dialog cu anticii by Alexandra Ciocârlie () [Corola-publishinghouse/Journalistic/836_a_1585]
-
inițiale. Forțele întunecate ale destinului și blestemele strămoșești acționează în epoca istorică a rațiunii ca și în timpurile mitice. Atena din Eumenidele lui Eschil era leagănul dreptății și al civilizației, singurul loc în care justiția primitivă, intransigentă și oarbă a Eriniilor, bazată pe principiul „sânge pentru sânge”, putea fi înlocuită prin legile tribunalului penal din Areopagul instituit de zeița protectoare a orașului (Dacă veți respecta cum se cuvine această rânduială sfântă, ea, pentru țara voastră, pentru cetatea voastră, va fi un
În dialog cu anticii by Alexandra Ciocârlie () [Corola-publishinghouse/Journalistic/836_a_1585]
-
prins în determinismul cosmic, victimă pasivă a sorții, Eschil îl creează pe omul tragic al suferinței active (p. 290). În ultima parte a trilogiei, Eumenidele, se înfruntă zeii vechi și noi spre a tranșa problema vinovăției lui Oreste. Divinități htonice, eriniile urmăresc sancționarea matricidului potrivit legii talionului ; în timp ce olimpianul Apolo susține, cu argumente biologice, politice și sociale, că fapta Clitemnestrei de a răpune un erou ar fi mai gravă decât cea a fiului ei. Atena oferă acuzatului dreptul la apărare și
În dialog cu anticii by Alexandra Ciocârlie () [Corola-publishinghouse/Journalistic/836_a_1585]
-
dacă a fost îndreptățită crima lui. Eliberarea conștiinței individuale se produce prin actul nedumeririi și al întrebării cercetătoare (p. 309). Atena votează pentru achitare, invocând bunătatea, adică dreptatea care nu răsplătește răul ci îl tămăduiește (p. 315). Ea determină transformarea eriniilor în protectoarele cetății și transfigurarea mecanismului sterp al răzbunării în dinamismul fecund al iubirii (p. 321). Caracterul tragic al Orestiei nu dispare prin achitarea matricidului. În această interpretare, existența tragică nu este definită de suferință, ci de lupta eroică a
În dialog cu anticii by Alexandra Ciocârlie () [Corola-publishinghouse/Journalistic/836_a_1585]
-
păgână. - Vezi, zise Miron, tot ai înțeles ceva din Zarathustra, te referi tocmai la sentimente care lui Nietzsche îi repugnă: căința, păcatul, mila, bunătatea, virtutea... Toate astea țin după el sub obroc manifestarea plenară a instinctelor vitale. - Bine, zic, dar Eriniile nu le-a inventat Cristos. - Le-a amplificat, zise Miron. - Deci Iuda nu trebuia să se spânzure, după vânzarea lui! - Cred că nu, zise Miron și râse. Fremăta de plăcerea conversației, iar eu simțeam o plăcere egală și îmi părea
Viața ca o pradă by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295611_a_296940]
-
apoi, pe fundalul acestei prime apariții, se va desfășura ritualul evocării defunctului rege, ceea ce va conduce, în cele din urmă, la apariția efectivă a eidolon-ului său. În Orestia, fantoma Clitemnestrei apare de-adevăratelea în fața spectatorilor, iar eidolon-ul ei dojenește aspru eriniile (în Eumenidele), amintindu-le că trebuie să o răzbune. Or, cum eriniile dorm atunci când Clitemnestra li se adresează, e limpede că simpla apariție în visul lor a reginei moarte va fi de ajuns pentru a da un nou imbold prigonirii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
rege, ceea ce va conduce, în cele din urmă, la apariția efectivă a eidolon-ului său. În Orestia, fantoma Clitemnestrei apare de-adevăratelea în fața spectatorilor, iar eidolon-ul ei dojenește aspru eriniile (în Eumenidele), amintindu-le că trebuie să o răzbune. Or, cum eriniile dorm atunci când Clitemnestra li se adresează, e limpede că simpla apariție în visul lor a reginei moarte va fi de ajuns pentru a da un nou imbold prigonirii lui Oreste. Hecuba lui Euripide se deschide, în prolog, cu apariția fantomei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
dovedește a fi strâns legată de această prezență a răposatului rege sub gorganul său, ca și cum Agamemnon ar fi fost de față și ar fi acționat prin intermediul fiului regăsit. Într-adevăr, Oreste este cel care va introduce în mod explicit tema eriniilor, figuri legate de crimă și de nălucirile nopții. Și nu e întâmplător faptul că tocmai în această scenă a recunoașterii este evocat semnul nocturn trimis îndeobște de cei morți, acea țepușă de bronz ce apare ca un mesaj al asasinatului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
luptă, în timp ce Electra afirmă că părintele lor trebuie să „se trezească” la amintirea jignirilor și a umilințelor îndurate, pentru a face dreptate. Fantoma regelui nu va apărea, nu se va arăta niciodată. Dar ea sălășluiește în Oreste cel susținut de erinii, în Oreste justițiarul, devenit el însuși un ucigaș. Fără îndoială că am putea vorbi, în acest caz, despre o identificare a fiului cu fantoma răzbunătoare a tatălui. Oare nu-i roagă Oreste pe tatăl său și pământul în care acesta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
-l ajute să se preschimbe în șarpe - acel șarpe din visul cumplit al Clitemnestrei, povestit la sfârșitul invocației rituale către Agamemnon? Oreste se identifică astfel cu monstrul din vis, tot așa cum se identifică și cu fantoma răzbunătoare, dar și cu eriniile ce se adapă cu sângele vinovaților. Înainte de a părăsi scena, el îl evocă pentru ultima oară pe tatăl dispărut, care, din adâncul mormântului, va trebui să-l ajute să iasă victorios din lupta cu dușmanii. Numai că, după această victorie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
care, din adâncul mormântului, va trebui să-l ajute să iasă victorios din lupta cu dușmanii. Numai că, după această victorie, ea însăși o îngrozitoare crimă, Oreste cel cu mâinile pătate de sângele mamei sale va cădea pradă furiei altor erinii, cele ale Clitemnestrei, devenită la rândul ei fantomă răzbunătoare. Hăituit de ele, Oreste va fi condamnat să rătăcească de colo-colo fără să-și afle liniștea, pândit de nebunie la tot pasul. Prins între două fantome, prizonier al acestora și bântuit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
el care aude totul în lăcașul lui subpământean, el al cărui psyche „plutește” prin preajmă, aidoma fantomei lui Polidoros în Hecuba. Prin gura lui Oreste grăiește Agamemnon: „Vorbește ca și mine”. De asemenea, și în Oreste a lui Euripide, chiar dacă eriniile nu sunt reprezentate pe scenă ca în Eumenidele lui Eschil, ele există totuși în privirile halucinate ale lui Oreste, victimă a propriilor obsesii, târât într-un delir în care experiența întunericului și a nebuniei se împletește cu experiența morții. Această
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
arate, nu va lovi niciodată pământul cu pumnii, implorându-l să iasă la lumină. Oare pentru ea puterea celor morți nu rezidă în întregime în fidelitatea celor vii? Când Electra, în piesa lui Sofocle, li se adresează lui Hermes și eriniilor, rugămintea ei este ca nelegiuirea să fie răzbunată; momentul coincide cu întoarcerea lui Oreste. Întoarcere regizată de Sofocle astfel încât, în scena recunoașterii, acesta să-i pară Electrei o fantomă venită de pe lumea cealaltă. Pretinsa moarte a lui Oreste nu funcționează
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
va reveni în visele ucigașei, de această dată sub forma unei grandioase imagini protectoare a stirpei. Iar corul, îndată după aceea, își va afirma convingerea că visul este adevărat. El anunță că se va face dreptate și că vor sosi eriniile. Fantoma apărută în vis dobândește valoare de oracol. Vedeniile nopții se vor adeveri în realitatea faptelor, se vor împlini prin moarte, prin violența criminală și justițiară a lui Oreste, mesagerul morților din adâncuri. Cadavrul tragic naște fantometc "Cadavrul tragic naște
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
că această victorie l-a pângărit, că ea va fi mereu însoțită de groaza (phobos) provocată de arătări ori de imaginile înfricoșătoare din vis. Sângele mamei sale, scurs și închegat în pământ, va cere la rândul lui răzbunare, va trezi eriniile din somnul lor. Imaginile ce se nasc în mintea lui Oreste, înspăimântătoare năluciri, sunt cele ale unor femei semănând cu Gorgonele, îmbrăcate în negru, cu capete în jurul cărora se încolăcesc șerpi. Din ochi li se preling picături de sânge. Corul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
încolăcesc șerpi. Din ochi li se preling picături de sânge. Corul nu le vede, dar Oreste, da. Sunt „cățelele mamei sale”, care i-au adulmecat urma și care îl hăituiesc. Fantoma răzbunătoare nu se arată oricui. Eumenidele confirmă faptul că eriniile sunt, în realitate, manifestări ale acestei fantome răzbunătoare, și asta nu doar pentru că eidolon-ul Clitemnestrei intervine, după cum am văzut, ca să le întărâte, să le dea un imbold în prigonirea lui Oreste, ci și pentru că dansul lor și cântecul lor macabru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
un giulgiu. Apoi Dioscurii, frații Clitemnestrei, despre care corul se întreabă dacă sunt daimones sau zei cerești și pentru ce oare se lasă văzuți de către oameni, Dioscurii aceștia, așadar, vin să-l anunțe pe Oreste că va fi vânat de erinii, de cumplitele Kere, zeițele cu chipuri de cățele, și că va cădea pradă unei sminteli legate de aceste vedenii, sminteală pe care trebuie să o îndure înainte de a fi iertat. Iar Oreste a lui Euripide va descrie, de asemenea, această
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
lui Euripide va descrie, de asemenea, această tulburare a minții, această maladie (o mania echivalând cu un adevărat nosos) în care este aruncat eroul, autorul sângerosului matricid, această stare la vederea căreia Electra se va teme să mai rostească numele eriniilor, îndârjitele urmăritoare ale unui Oreste terorizat. Cadavrul tragic este întotdeauna cadavrul unui mort ce refuză să moară. Cei vii sunt datori să-i îndeplinească toate vrerile. Cadavrul tragic este un mort care continuă să trăiască, chiar dacă eidolon-ul său nu îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
care continuă să trăiască, chiar dacă eidolon-ul său nu îi urmărește, prin apariții efective, pe cei rămași în viață. E cazul lui Aiax, în cea de-a doua parte a tragediei cu același nume a lui Sofocle. Nu le cere el eriniilor, cu câteva clipe înainte de a se sinucide, să-l răzbune pedepsindu-i pe fiii lui Atreu? Iar după sinucidere, trupul lui rămâne pe scenă, prezent și totodată ascuns privirilor, căci corul nu-l zărește, în vreme ce Teucros, fratele lui, se poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
viteaz, oricât de mult l-ar fi urât”. Ulise, partizan al respectului datorat inamicului mort, are câștig de cauză în fața trufașului Agamemnon, partizan, ca și Menelau, al unui comportament ofensator. Iar Teucros va relua, la adresa lui Agamemnon, apelul lansat de Aiax eriniilor în ultimele lui clipe de viață, rugămintea de a-l răzbuna, necruțându-i pe Atrizi. Ca și cum Aiax ar fi trăit din nou prin Teucros, așa cum Agamemnon va continua să trăiască prin Oreste. Un alt ilustru cadavru absent din scenă, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
ororii unei vânători sălbatice, furia demenței criminale. Corul nu se înșală în această privință: „E Gorgo, fiica nopții, înconjurată de viperele ei cu o sută de limbi șuierătoare, e Lussa, a cărei privire te împietrește”. Ca și Gorgo, ca și eriniile, Lussa e indisociabil legată de ideea răzbunării cerute de sângele vărsat, de pedepsirea vinovaților pentru faptele lor de neiertat. Iar când Heracles, pradă acestei furii ucigașe, își va omorî propriii copii crezând că sunt copiii lui Euristeu, privirile lui crâncene
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
propriii copii crezând că sunt copiii lui Euristeu, privirile lui crâncene, fioroase, vor semăna cu cele ale unei Gorgone. În timp ce Heracles doarme, căci zeița Atena intervenise și îi potolise furia cufundându-l în somn, Amfitrion - cel ce îl veghează- evocă eriniile, care se și porniseră în căutarea lui. Când se trezește, Heracles nu-și mai dorește decât să se reîntoarcă în Infern, însă, de data asta, mort de-a binelea. În scena următoare, Tezeu, revenit și el din ținuturile morții, îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
și a nebuniei totodată, în care alteritatea furiei ucigașe a luat înfățișarea lui Gorgo. Trezit din delirul său de asasin, Heracles a crezut că se află din nou în Infern. Așa cum crezuse și Oreste, prizonier și el al Lussei, al eriniilor și al dansului lor bezmetic, acele erinii despre care Apollo amintește, în Eumenidele, că stăpânesc teritoriile morții violente, premature și ale răzbunării cadavrului pângărit, teritorii despre care antropologia ne spune că sunt spațiile prin excelență ale întoarcerii celui mort și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
furiei ucigașe a luat înfățișarea lui Gorgo. Trezit din delirul său de asasin, Heracles a crezut că se află din nou în Infern. Așa cum crezuse și Oreste, prizonier și el al Lussei, al eriniilor și al dansului lor bezmetic, acele erinii despre care Apollo amintește, în Eumenidele, că stăpânesc teritoriile morții violente, premature și ale răzbunării cadavrului pângărit, teritorii despre care antropologia ne spune că sunt spațiile prin excelență ale întoarcerii celui mort și ale apariției fantomei. Orestia lui Eschil e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]