353 matches
-
în condiții nu tocmai lesne de explicat, motiv pentru care Catherine Durandin a înțeles să revină cu noi și noi analize, nu o dată atingînd și contemporaneitatea: "România de azi, nota autoarea în 1983, redescoperă o memorie dacică și insistă asupra etnogenezei. Care va fi gradul de eficacitate și de credibilitate al acestui nou avatar al identității naționale?"8. Răspunsul se poate găsi oarecum în scrierile de mai tîrziu dedicate aceleiași probleme. Construirea și reconstruirea continuă a identității e laitmotivul acestor scrieri
Istoria Românilor by CATHERINE DURANDIN [Corola-publishinghouse/Science/1105_a_2613]
-
istorică. Pentru ea, "istoria românilor este o istorie de contradicții nerezolvate", una în care obsesia identitară și nevoia unei "stabilități securizante" au marcat ultimele secole 19. Marele ei rău pare a ține de reprezentarea timpului, din moment ce o lungă perioadă, a etnogenezei, coincidentă cu mileniul obscur, n-a putut fi explicată mulțumitor. În fond, ca și în alte spații socio-culturale, obsesia istoriei decurge din nevoia de sens pentru un prezent mereu deficitar. Trecutul, la români, îi apare mai curînd ca nostalgie decît
Istoria Românilor by CATHERINE DURANDIN [Corola-publishinghouse/Science/1105_a_2613]
-
trezit, în măsura în care lectura maghiară 1-ar recupera în sensul unei origini sud-balcanice a românilor, un interes asupra tezei influenței directe a substratului dac, ireductibil în formarea limbii. Această ipoteză de lucru, calificată drept autohtonism și susținută printr-o viziune a etnogenezei românilor, vine în opoziție cu școala așa-zisă de lingvistică balcanică, reprezentată de lucrarea lui Sandfeld, Lingvistica balcanică, probleme și rezultate (1930), care subliniază rolul substratului comun în formarea limbilor albaneză și română. Disputa lingvistică a atins apogeul atunci cînd
Istoria Românilor by CATHERINE DURANDIN [Corola-publishinghouse/Science/1105_a_2613]
-
a fost corectată prin studiile școlii lingvistice din timpul regimului Ceaușescu care s-a străduit să identifice elementele autohtone din română. Clasificarea acesteia ca limbă balcanică, judecată superficial și neexplicată, este respinsă atunci. Lingvistica autohtonistă, prin scrierile lui Rusu, autorul Etnogenezei românilor (publicată la București, în 1981, însoțită de un rezumat în franceză și germană), numără aproape 100 de termeni preromani care nu sînt nici de origine latină, nici greacă, nici slavă și sînt, de asemenea, absenți din albaneză. Această specificitate
Istoria Românilor by CATHERINE DURANDIN [Corola-publishinghouse/Science/1105_a_2613]
-
nu era o linie, ci o regiune bine păzită. Puternica organizare bisericească dată de Justinian Imperiului indică înnoirea vieții romane pe malul nordic al Dunării.12 Populația autohtonă în Dacia post-romană Continuitatea daco-romanilor în nordul Dunării este indisolubil legată de etnogeneza românilor. Scriitorii antici menționează în Dacia, după 275, numai pe migratori și ignoră cu totul populația autohtonă, dar izvoarele directe (arheologice, numismatice și epigrafice) oferă date referitoare la continuitatea daco-romanilor în fosta provincie. În Transilvania, Oltenia și Banat, teritorii componente
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
1969, p. 96-99. M. Macrea, Răspândirea creștinismului la daco-romani, în Istoria României, I, București, 1960, p. 629-637; N. Gudea, I. Ghiurco, Din istoria creștinismului la români, Oradea, 1988. 35. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 99-101; M. Rusu, Paleocreștinismul nord-dunărean și etnogeneza românilor, în AIIACN 26, 1983-1984, p. 35-84. 36. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 101-102. M. Rusu, Paleocreștinismul din Dacia romană, în EN 1, 1991, p. 81-112. 37. Istoria Românilor (Tratat), vol. II, p. 592-595. AL. Madgearu, Romanizare și creștinare la
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
au plecat spre alte zări, ori s-au pierdut cu timpul printre "oamenii pământului" (Iorga). În concluzie, semințiile migratoare pre-slave, stabilite în fosta Dacie romană, aflate în faza finală a dezvoltării lor tribale, nu au avut un rol semnificativ în etnogeneza românilor.4 În Dacia postromană, până la slavi (275-602), nu avem de-a face cu rămășițele unei populații romanizate, care s-a pierdut (topit) în masa barbarilor (cf. Roesler), ci cu o populație numeroasă, majoritară, care trăia pe tot întinsul țării
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
trăiască sub dominația schimbătoare a triburilor alogene. Dar aceste populații alogene, inferioare ca număr și grad de civilizație, nu au putut schimba structurile social-economice și lingvistice ale autohtonilor, care și-au continuat drumul lor firesc spre rânduielile medievale și desăvârșirea etnogenezei românești. În evoluția romanității nord-dunărene, relațiile strânse cu regiunile din sudul fluviului au avut o importanță primordială. Fără legăturile cu Imperiul, populația autohtonă din Dacia și chiar religia creștină în haină latină ar fi fost serios periclitate. Izvoarele istorice demonstrează
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
închegarea personalității spirituale a românilor. Astfel, încă în secolul al IV-lea, între creștinism și romanizare s-a instituit un raport de strânsă condiționare: creștinismul a devenit un factor important de romanizare și cu rol de seamă în procesul de etnogeneză a neamului românesc. Răspândirea creștinismului a fost direct proporțională cu gradul atins de romanizare. Prin creștinism, spațiul carpato-dunăreano-pontic s-a menținut în orbita de cultură și civilizație a Imperiului, și a contribuit la la conservarea unității romanității răsăritene. Dacă la
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
triburilor slave și anularea autonomiei cnezilor acestora. Adunarea poporului, o supraviețuire a regimului "democrației militare", și-a pierdut și prerogativele și însemnătatea, limitându-se să aprobe hotărârile sfatului, adică ale hanului. În paralel cu aceste prefaceri social-politice, are loc și etnogeneza poporului bulgar, în componența căruia a intrat substratul tracic și elementul romanic, peste care s-au suprapus straturile slave și bulgare, contopite în urma simbiozei dintre ele, încheiate prin asimilarea elementului bulgar, puțin numeros, de către masa slavilor.14 Primul țarat bulgar
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
nord la sud. Acest contact permanent, acest schimb continuu, în cadrul căruia evacuarea lui Aurelian din 275 este doar un episod, a generat unitatea poporului român și a limbii sale până astăzi.25 Structura și teritoriul de formare a poporului român Etnogeneza românilor înseamnă alcătuirea și distingerea unei unități de cultură (civilizație), folosind acest nume, precum și o limbă proprie. Pe un teritoriu comun s-a închegat această unitate, cu un destin comun, creat de geografie, dar, mai ales, de voința membrilor săi
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în provinciile care legau nordul Italiei de apusul Balcanilor, dar acești romanici nu făceau parte din strămoșii direcți ai românilor și nici din romanitatea orientală. Închegarea poporului român nu poate fi înțeleasă fără cunoașterea amănunțită a romanității sud-dunărene-a reduce spațiul etnogenezei românești la regiunile nord-dunărene este o eroare. Prin urmare, poporul român este continuarea etnică a romanității orientale, el s-a format pe un spațiu întins a cărui axă era Dunărea. Pentru români, ca și pentru migratori, Dunărea n-a fost
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
În secolele I î. H-I. d. H., s-a închegat aici un mare regat dacic ce a dăinuit de la Burebista (82-44 î. H) până la Decebal (87-106 d. H.). Se pune întrebarea: care a fost rolul dacilor în acest proces (etnogeneza)? După C. C. Giurescu, dacii alcătuiesc baza etnică a poporului român. Această afirmație se întemeiază pe argumentul că majoritatea populației din Dacia romană o forma elementul dacic. Cu toate pierderile suferite în cele două războaie, cu tot numărul însemnat al coloniștilor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
român. Însă, în urma contactului (conviețuirii) prelungit cu slavii (secolele VII-X), în cursul căruia aceștia au fost asimilați de autohtoni, limba română a primit numeroase cuvinte și a dobândit o coloratură ce o deosebește de limbile romanice apusene.30 Procesul de etnogeneză românească a durat aproximativ zece secole: început prin secolul I d. H., el s-a încheiat, în linii generale, în secolul X d. H. Etapa I (secolele I-VII). Aceasta începe cu procesul de asimilare, adică de romanizare lingvistică și culturală
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
văii Dunării. A existat o unitate teritorială și una etnică, întreținută prin legături continui și migrații reciproce (de o parte și de alta a Dunării). Acest contact permanent a menținut caracterul unitar etnic și lingvistic, îndeosebi în prima etapă a etnogenezei. Așezarea slavilor și bulgarilor la sud de Dunăre (secolul VII) a dislocat această unitate și a fragmentat romanitatea dunăreană în mai multe grupuri, dintre care cel mai important era cel de la nord de Dunăre.31 Teza continuității, după care românii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Numeroasele capete de pod de pe malul stâng au fost porțile de pătrundere ale negustorilor și meșteșugarilor, ale produselor atelierelor romane și monedelor. Creștinismul daco-roman, nord-dunărean, în general, și cel illiric, sud-dunărean, în special, au avut și ele un rol în etnogeneza românească.34 Etapa a II-a (secolele VII-X). Relațiile daco-romanilor cu populațiile migratoare, în secolele IV-VI, n-au avut urmări asupra autohtonilor. Etapa a doua a etnogenezei, slavo-română, constituie perioada desăvârșirii formării poporului român, proces ce durează de la începutul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cel illiric, sud-dunărean, în special, au avut și ele un rol în etnogeneza românească.34 Etapa a II-a (secolele VII-X). Relațiile daco-romanilor cu populațiile migratoare, în secolele IV-VI, n-au avut urmări asupra autohtonilor. Etapa a doua a etnogenezei, slavo-română, constituie perioada desăvârșirii formării poporului român, proces ce durează de la începutul secolului al VII-lea până la sfârșitul secolului al X-lea. Dacă migratorii, dintre 275-602, nu și-au pus amprenta asupra profilului etnic și de limbă al populației daco-romane
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
au încăput pe mâinile cuceritorilor slavi (Emil Petrovici, în "Transilvania", LXXIII, 1942, p. 865). Această etapă obscură, de conviețuire (simbioză) slavo-română, în Dacia carpatică, când s-a produs procesul de sinteză etnică-socială și de încrucișare lingvistică, a fost decisivă în etnogeneza românească. Concret, cum au conviețuit românii cu slavii ? E. Petrovici încearcă să răspundă acestei întrebări: "Viața în comun a românilor și a slavilor la periferia câmpiilor și a depresiunilor și în văile ce pătrund în depresiunile muntoase trebuie să ne-
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și gepidă) ori, ulterior, pecenego-cumană. Urmele ei durabile și vizibile în limba, toponimia și antroponimia românilor arată că în perioada slavo-română s-a produs o parțială slavizare a întregului teritoriu de romanizare din zona carpato-balcanică, în interiorul căruia avea loc procesul etnogenezei românilor. Vrem să subliniem că slavizarea Daciei traiane, ca și a teritoriilor limitrofe de la sud de Dunăre, Moesia Inferior, Dacia Aureliană, Dardania, Moesia Superior, a fost aproape completă. Aici (în sud) au căzut în mâinile năvălitorilor toate orașele (la nord
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cuvintelor autohtone în dialectul "daco-român" confirmă acest lucru.42 Este necesară limpezirea raporturilor albano-române în gramatică, dar mai ales în lexic, domenii ce s-au bucurat de atenția deosebită a lingviștilor, mai ales de la Miklosich încoace, cu privire la formarea limbii și etnogeneza românilor. După analizarea elementelor autohtone, preromane, în limba română, s-a impus constatarea că româna are o puternică notă de originalitate, de personalitate, nu numai în conținutul și structura latină, dar și în elementele (caracterele) anteromane, numite anterior "albaneze", "balcanice
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Dacia în lumina arheologiei și numismaticii, București, 1966 și Em. Popescu, Inscripțiile grecești și latine din sec. IV-XIII din România, București, 1976. 35. Gh. Ștefan, op. cit., p. 48-52; C. C. Giurescu, Formarea poporului român, op. cit., p. 122-128. 36. I. I. Russu, Etnogeneza românilor, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981, p. 218-219. 37. Ibidem, p. 221-222. 38. C. C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, op. cit., p. 217-219. 39. N. Iorga, Istoria Românilor, vol. II, op. cit., p. 110-112. 40. Ibidem, p. 112-116. 41. Ibidem, p.
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
dominației bizantine la Dunărea de Jos a însemnat o modificare (în bine) a condițiilor esențiale în plan politic, cultural și bisericesc. Sursele istorice nu indică schimbări de natură etno-demografică, astfel, teritoriile de la Dunărea de Jos au făcut parte din arealul etnogenezei românești. Continuitatea elementului românesc în aceste teritorii s-a manifestat sub autoritatea statului bulgar și a continuat sub stăpânirea bizantină. Nu poate fi negată nici stabilirea altor elemente etnice-în spațiul danubiano-pontic, bizantinii au trebuit să-și aducă proprii lor oameni
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
grupuri de uzi s-au reîntors și s-au stabilit și în Câmpia Dunării (Bărăgan), unde continuau să sălășluiască și cete de pecenegi.7 Cumanii Un alt popor migrator turanic instalat la noi, după pecenegi și uzi, au fost cumanii. Etnogeneza lor încă nu este clarificată. Geografii arabi îi numesc pe cumani kâpciaci și conform acestora, ei constituiau ramura vestică a kinnekilor, de care s-au desprins în secolul al X-lea. Ei au pătruns în teritoriile Europei răsăritene spre mijlocul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
XVIII-lea, București, 1969. Rosetti R., Despre unguri și episcopiile catolice din Moldova, în AARMSI, t. XXVII, 1904-1905, p. 247-322. Roska M., Mormântul german de la Valea lui Mihai, în An. Stud. Cl., Cluj, II, 1932, p. 69-72. Russu I. I., Etnogeneza românilor, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981. Idem, Les Roumains et les Sicules, Cluj, 1998. Rusu M., Transilvania și Banatul în secolele VI-IX, în Banatica, 4, 1977, p. 169-213. Sabău I., Circulația monetară în Transilvania în secolele XI-XIII în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
1717. Este cea dintâi monografie exhaustivă a Țării Moldovei, pentru că depășește prin complexitate scrierile lui Miron Costin. La C., legendarul despre bogățiile și dărnicia fabuloasă a pământului se conjugă cu obiectivitatea științifică în probleme de geografie fizică și economică, istorie, etnogeneză, ocupații, legi, moravuri ale locuitorilor, ritualuri fundamentale, mitologie. Toate acestea sunt conținute în Pars prima, geographica și în Pars secunda, politica (istorică). Pars tertia conține considerații despre originea și particularitățile dialectale ale limbii române, o încercare de filologie comparată, între
CANTEMIR-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286073_a_287402]