147 matches
-
zi". Imaginea se profilează cu greu, nu pentru că nu ar fi concretă, aplicată pe sensibilul real pe care îl exprimă; nu, prin urmare, deoarece i-ar lipsi expresivitatea, plasticitatea. Conturul ei nu poate lua decât forma incertă a fulguranței, fragilitatea evanescenței, într-o lume intermediară - a lui nici...nici - în care spațiul și timpul sunt încremenite 4, totuși poate o lume a veșnicei culmi ("Poate e un etern amurg"), lumea dintre. Nu numai că exterioritatea se înscrie în dispariție, dar conversiunea
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
e o limită cronologică, punctul terminus al unei deveniri temporale. Dimpotrivă, miezul e sfârșitul și începutul, centrul eshatologic al anti-devenirii mundane. Noaptea întunecă lumea, îi șterge apariția din orizontul vizibilității; mai mult, orizont nici nu mai este, ci doar dispariție, evanescență a oricărei pozitivități în care ceva ar putea să apară. Faptul că până și acest miez e putred arată, dincolo de mediul alterării selenare, intermediul unei inversiuni 9. Dacă miezul nu mai e miez, decade din condiția sa de reper temporal
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
schimba la suflet și la chip/ Și ne vom depărta ca să se scalde". Imaginea păsărilor se scaldă pe fondul inaparent care o pune în lumină, apare în miezul dispariției, așa cum schimbarea imprimă pe suflet și pe chip semnul departelui, pecetea evanescenței elocvente. Ceea ce dispare din vedere apare în vederea imaginii; doar ea rămâne vizibilă în forma poemului care o rostește: "Din tot ce-a fost au să rămână plopii/ Pe marginile drumului pustiu/ Cu frunza care tremură-așteptând,/ Fără să știe că e
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
de legăturile sale și resimte înrudirea cu sufletul. "Sunt singură" nu e starea închisă între "sunt mulți" și "e lună", zarea eclipsată a resemnării. Abia în mediul acestui interval sufletul formei iese la vedere, prin contrastul pe care îl insinuează evanescența însăși, în contratimpul unui "a fi" ce stă în trecere, stând în vedere. "Stolul de flori" nu e o imagine a naturii ci a sufletului surprins în îndoita sa stare, a zborului și a deschiderii. Este forma esențializată în care
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
natura păcatului aducător de moarte, care e chiar condiția umană: lepădare de carnalitatea supusă putrezirii, despuiere de tot ceea ce - în finitudine - înseamnă fenomenalitate a timpului. A doua e golirea rostirii înseși, evacuarea de semnele prin care lumea se arată în evanescența ei deconcertantă, în trecerea derizorie a aparenței prin vizibilul tuturor celor ce sunt și nu sunt. Or lumina nu pune în vedere sensul slab al unei lumi pe care cuvântul să-l poată rosti prin reflectare ori reprezentare. Cuvântul nu
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
seamă, încercările de a depăși impasul acestuia au relansat dezbaterea cu privire la o serie de idei precum unitatea și/sau diversitatea istoriei în general și a (istoriei) filozofiei în special, continuitatea și/sau discontinuitatea demersului filozofic, progres sau stagnare, imanența epocilor, evanescența acestora 53 etc. De aceea credem că înainte de a vorbi despre Dilthey, se cade să discutăm mai pe larg despre poziția istorismului și a supraistorismului în legătură cu aceste idei, pentru ca apoi să vedem în cunoștință de cauză unde se situează autorul
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
pornesc de la aceste probleme" (s.n. Filozofia ca știință riguroasă, p. 72). 53 În ciuda faptului că, așa cum am mai văzut (cf. I, nota 2), "prezentul are tendința de a se dogmatiza", el este "instabil", "precar", "fluid" și devine "inactual", conform "legii evanescenței" a lui Fr. Paulhan (M. Florian, Recesivitatea..., II, p. 353). 54 Imm. Kant, Prolegomena..., p. 52. 55 M. Florian, Recesivitatea..., II, p. 353. 56 V. Tonoiu, op. cit., p. 172. 57 M. Riedel, op. cit., p. 130. 58 Ibid., p. 129. 59
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
corpului (în chiar viziunea lui Maxențiu). Pe acest versant al semnificării, imaginea personajului se construiește cu mijloace poetice, între care domină metafora obsedantă a îngerului (dematerializare, plutire, zbor asociate), trecută printr-un stadiu intermediar, cînd nu preliminar, de golire și evanescență. (Ambele, cum se știe, consecutive, în mintea lui Maxențiu, hemoptiziei). O metonimie de trecere spre glorioasa autoimagine a zborului se construiește fulgurant, în acord și cu sensul primar al "achiziției": "Maxențiu era acum o biată făptură străvezie, un steag palid
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
circulația ei între cetățeni capabili să citească, să scrie și să se judece unul pe celălalt. Dar producția industrială a evenimentului în timp real prin sunet-imagine analogică modifică, așa cum vom vedea, raportul cu timpul trecut (devalorizarea monumentului) și cu viitorul (evanescența posterităților). Această tehnică deopotrivă imaterială inventată de Renașterea italiană suscită de asemenea un alt spațiu imaginar, un alt ambient decît cel dictat de legile perspectivei. Spațiul medieval ierarhiza valorile, spațiul perspectivist e un sistem al mărimilor. Nu vom reveni la
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1031_a_2539]
-
originile, formele și dezvoltarea ei în cinci volume. Posteritatea nu e pe măsura așteptărilor. Cel mai bine este să nu te încrezi deloc în ea. Ar fi necesar un studiu (mediologia are din fericire timp pentru asta) asupra raporturilor dintre evanescența urmelor și deziluzionarea lumii. Între simplitatea suporturilor și mișcarea lor simbolică. Ar putea începe cu numismatica, și am vedea fără îndoială că puterea spirituală a monedei (care a servit timp îndelungat ca proiecție și prelungire a puterii sacre a puterii
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1031_a_2539]
-
Păstrarea în memorie și grija pentru posteritate merg mînă-n mînă. Îngroparea urmelor pe verticală, degajarea perspectivelor pe orizontală. Ceva apăsător, arzător, lent, care unește elaborarea urmelor, ordonarea faptelor și maturarea semințelor. Ceva laborios, zgrunțuros, incompatibil cu alunecarea semnelor, labilitatea suporturilor, evanescența solurilor și a muncitorilor. Cu soft-ul recepțiilor noastre și facilitățile călătoriilor. Instantaneitatea imagini-sunete și date circulînd cu viteza luminii descurajează căutarea sensului, relaxează tensiunea așteptărilor. E trivial: cînd putem fi în același timp peste tot, nu mai avem chef
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1031_a_2539]
-
în loc, privirile contemplative ar surprinde neașteptate imagini și viziuni. Fascinați, atenți, lipiți de ceea ce se profilează, nu vom putea învălui inefabilul, nici vizibilitatea oferită ca din balonul lui Jules Verne, doar uitarea, eroarea, iluzia care au început să intre în evanescență. Ni se arată cadrul de poveste cu reversul de oglinzi al amintirilor, chiar dacă nu s-a întâmplat mai nimic imediat și în afară, chiar dacă fantoma orașului bântuie, neținând seama de inimaginabilul nostru cerc. Timpul este încremenit. În atâtea veacuri scurse
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1462_a_2760]
-
cel mitic, închipuit, ireal, viitor? Uneori îmi pare că orașul meu cultural el însuși ezită între a fi cel concret, pozitiv, veritabil sau cel din vis, fictiv, iluzoriu, himeric, labirintic. Drumurile se încrucișează indecis și eu însumi sunt îndoielnic, oscilant. Evanescența din această zonă de mijloc, unde-și dau întâlnire viața și reveria, cere mai multă lumină sau poate e mai bine să rămână așa? Explorarea catacombelor, beciurilor domnești, galeriilor subterane (câte au mai supraviețuit din vechiul oraș) ne-ar cere
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1462_a_2760]
-
9; Al. Raicu, Autografe, București, 1983, 27-43; Gh. Bulgăr, Melancolia amintirilor, ARG, 1984, 5; Scarlat, Ist. poeziei, II, 353, IV, 45; Micu, Modernismul, I, 264-265, 314; Mihail Celarianu, RRI, I, partea II, 579-587; Firan, Profiluri, 156-159; Const. Ciopraga, Personalitate și evanescență: Mihail Celarianu, CL, 1987, 10; Negoițescu, Ist. lit., I, 317-318; Micu, În căutarea, II, 96, 121, 198; Dicț. scriit. rom., I, 534-536. S.C.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286158_a_287487]
-
un punct, veți fi hârtie în orice punct al globului!" Nu era oare regula (și formula este valabilă atât pentru muritori, cât și pentru nemuritori) ca volumul pe care-l dobândeați în timpul vieții în spațiul social să se preschimbe în evanescență precoce după deces? Credeați că Egiptul faraonilor, cu mormintele și piramidele lor, înseamnă o dezmințire de la această regulă? Ea a ocupat spațiul și timpul, fără a-l sacrifica pe unul celuilalt, așa cum facem noi ăștia care acceptăm nepăsători ca edificiile
Candid în Ţara Sfântă by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Memoirs/905_a_2413]
-
divin și inexplicabil al creației. Lui Eminescu i s-au dat în așa măsură amândouă, încât le va resimți ca pe o adevărată povară; rămânând pururi tânăr 116, el persistă în imaginea posterității, tinzându-și dreapta în deșert 117... Crepusculul, evanescența premerg celor descrise mai sus, așa cum se aleargă în tradiția populară soarele cu luna: O, ceas al tainei, asfințit de sară118 este timpul concret al copilului, când ar fi trebuit să se întoarcă acasă, însă nu poate pentru că vrea să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
constelații, Și norii străvezii pe frunți, pe voce. Columne de cenușă să evoce Prieteni dispăruți. Și-atâția alții. Arbori de fum. Prund. Călătoare roce Miresme fugitive. Zvon. Migrații... Iar în cel de al doilea, sub un titlu sugerând și el evanescența, deși în regim mai sumbru - Temnița de fum - o similară deschidere dinamică se conturează, semn ale nesiguranței și precarității ființei, dincolo de postura contemplativă invocată: Pace în inima voastră. În pura Oră oprită cu-o nălucă-n casă Rotiri prin veșnicia
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
înainte de plecarea din țară. Intuiește imposibilitatea pactului autobiografic: "nu există autobiografie lineară, certă, cronologică, ci numai frânturi ca din ceață care vin spre tine în dezordine. Nu se poate să te povestești fără a pune în chestiune certitudinea acestei povestiri. Evanescență nu numai a amintirilor, dar și a persoanei care și le deapănă: ea e compusă din mai multe, uneori juxtapozabile, niciodată identice. O viață nu e o biografie, ci o suprapunere de clișee biografice. Cele mai multe, nesemnificative"375. Autoarea este responsabilă
by MIHAELANICOLETA BURLACU [Corola-publishinghouse/Science/1012_a_2520]
-
încremenire, izbăvire de cinetică însă mecanică, neradiantă, nemultiplicatoare de sensuri a unei fracțiuni de timp și de viață). Arta în concepția aceasta nesuperficială, neartificioasă, necopilăroasă, neartizanală, prefigurează, înaintea sufletului din stare de întrupare la stadiul de spirit (duh, pneuma), prefacerea evanescenței (clipei, duratei) în eternitate și, imuabil, saltul în limbaj sartrian de la verbele a face și a avea la teribilul (paradisiacul ori drăcescul) verb a fi. Limita, moartea, definitul, strânsura sunt astfel depășite"17. În același loc Steinhardt mai spune:,,Eminescu
by Adrian Vasile SABĂU [Corola-publishinghouse/Science/984_a_2492]
-
Dialogul, subiacent polemic, cu Papini are o capacitate reală de a absorbi reflecția filosofică într-o structură de roman liric. Poezia (Irenikon, Poeme de odinioară) respiră într-un registru strict intim: figuri și locuri de altădată trecute în climatul de evanescență al amintirii devin transparente jocuri de umbre, candori de contururi fluide, muzicale cantilene și „ecouri” (Cărarea pierdută, Fântâna părăsită, Remember). Versurile nu evită să mărturisească reminiscențe de lectură, dar, rămânând fidele naturii necontrafăcute a autorului, aleg o simplitate care le
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287472_a_288801]
-
schimbarea modalității lirice. Emoția expresionistă este suprapusă plăsmuirilor livrești, îmbinând un pitagoreism vag și un lirism cadențat, ordonare și transcriere de imagini-acumulări sintactic simple, care au un vârf în melancolia ratată, căci poetul disimulează tensiunea într-un fel stenic, iar evanescența lumii fenomenale este la el doar o replică a focului rece interior. Secțiunea de aur (1973) aduce poezia rigorii: căutarea, blagiană, și-a găsit liman în întrezărirea ordinii estetice superioare, orfic solară. Lângă „părelnicul foc”, trop al iluziei transfigurate în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288449_a_289778]
-
progresivă derealizare, s-a îndepărtat nu numai de “modelul” realităților tot mai învăluite într-o plasă de corespondențe și de aluzii pînă la sufocarea lor, ci și de propria-i substanță, prin prea stăruitoare exerciții de artificializare, de subțiere, de evanescență. Concretul existenței își cere drepturile. Dar poezia astfel refăcută nu devine “realistă”, limitîndu-se a se inspira din aspectul de organicitate al realului, din tensiunea misterioasă ce-l specifică: “Mi-e rușine să-ți dedic un poem, trandafirii m-ar zgîria
Lupta cu artificiul by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/13060_a_14385]
-
reprodus pe coperta cărții, pare o lucrare apocrifă a poetului însuși. Inadaptarea alcătuiește materia, adesea de-o finețe fumurie, halucinantă, a scrierii în discuție. Poetul cultivă "dereglările" subtile, simțindu-se o siluetă "multiplu volatilă", atrasă de alteritate, de disimulare, de evanescență: "Durerea e o literă omisă sau neciteț caligrafiată. Creste de munți și nori aduși aproape de prelungirea gîndurilor celor mai intime ori personale; atîta putere în a te descoperi, în a fi altul prin răsturnarea bărcii, prin alunecarea vîslei... Clamez zgomotul
Formele inadaptării by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/17174_a_18499]
-
să-l limpezească. Dincolo de aceste rădăcini îndepărtate, sintagma are, în poezia lui Florin Iaru, câteva interesante vecinătăți: în 1979, poetul apărea într-un Caiet al debutanților 1978 cu un grupaj purtând titlul (bizar, suprarealist) O praștie de aer. Metaforă a evanescenței care se va perpetua în forme diluate și mai târziu, chiar în prima carte, în care, exceptând poemul supus discuției, cuvântul „aer” (ca atare sau în termeni derivați) are nu mai puțin de nouă ocurențe: „Cine le-a dat drumul
Florin Iaru și nenumăratele sale unelte by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/3322_a_4647]
-
tehnica pastelului, Degas revine mereu la variații ale acelorași compoziții cu femei surprinse în intimitatea lor zilnică, făcându-și toaleta, ștergându-se cu un prosop, pieptănându-se. Este din ce în ce mai puțin preocupat de acuratețea anatomică, concentrându-și în schimb atenția asupra evanescenței gesturilor și a unor anumite armonii de nuanțe. Spre sfârșitul carierei, culoarea devine din ce în ce mai importantă pentru Edgar Degas. Lecția lui Ingres rămâne undeva în urmă. Formele se dizolvă într-un univers de hașuri și gesturi executate cu pensula, buretele sau
Edgar Degas și iluzia mișcării by Edward Sava () [Corola-journal/Journalistic/4635_a_5960]