414 matches
-
ceea ce sugerează legendele "blitzkrieg", forțele terestre germane nu erau motorizate în totalitate. În 1940, doar 10% dintre efectivele forțelor terestre erau motorizate, putând mobiliza doar 120.000 de vehicule. Prin comparație, forțele franceze dispuneau de 300.000 de vehicule. Forța expediționară britanică avea de asemenea un contingent motorizat „demn de invidiat”. Cea mai mare parte a vehiculelor de aprovizionare germane erau de fapt căruțe trase de cai. Doar 50% dintre diviziile germane aflate sub arme erau în 1940 gata de luptă
Bătălia Franței () [Corola-website/Science/302540_a_303869]
-
a 7-a franceză fusese amplasată în zona de apus și, după ce a fost întărită prin alocarea "Division Légère Mécanisée", a primit sarcina să se pregătească pentru înaintarea spre Olanda prin Antwerp. În continuare, spre sud, se aflau diviziile Corpului Expediționar Britanic (BEF), care trebuiau să înainteze spre Linia Dyle și să ocupe poziții la dreapta armatei belgiene, de la Louvain la Wavre. Armata I franceză, întărită cu două divizii mecanizate ușoare și o divizie blindată de rezervă, trebuia să apere regiunea
Bătălia Franței () [Corola-website/Science/302540_a_303869]
-
mai dispunea 1.152 tunuri antiaeriene de 25 mm „Hotchkiss”, 200 de autotunuri de 20 mm „Hispano-Suiza” și 24 de tunuri de 90 mm. Armata mai dispunea și de 40 de tunuri de 105 mm din prima conflagrație mondială. Corpul Expediționar Britanic (BEF) avea 10 regimente de tunuri antiaeriene de 3,7 inch, care în acele vremuri erau cele mai moderne tunuri grele antiaeriene din lume și 7 regimente de tunuri antiaeriene de 40 mm. Fiecare regiment avea 3 - 4 baterii
Bătălia Franței () [Corola-website/Science/302540_a_303869]
-
anticipase. Operațiunile aeropurtate germane împotriva unor poduri de la Maastricht au eșuat. Olandezii au avut timpul necesar să arunce în aer principalele poduri, cu excepția unui pod de cale ferată. Distrugerile podurilor olandeze a încetinit în mare măsură înaintarea blindatelor germane. Forța Expediționară Britanică și Armata I franceză nu reușiseră să își ocupe pozițiile fortificate, iar veștile despre înfrângerea belgienilor au venit pe neașteptate. Aliații erau convinși că belgienii erau capabili să reziste mai multe săptămâni, ceea ce le-ar fi permis organizarea eficientă
Bătălia Franței () [Corola-website/Science/302540_a_303869]
-
distrugerii de către acestea. Tancurile germane și-au oprit acțiunile în zilele de 17 și 18 mai pentru realimentare, odihna echipajelor și reparații. Pe 19 mai, generalul Edmund Ironside, șeful Marelui Stat Major Imperial, a discutat cu generalul Gort, comandatul Corpului Expediționar Britanic, la cartierul general de lângă Lens. El i-a cerut lui Gort să salveze Corpul Expediționar printr-un atac spre sud-vest spre Amiens. Gort i-a răspuns că șapte din cele nouă divizii pe care le comanda erau deja angajate
Bătălia Franței () [Corola-website/Science/302540_a_303869]
-
emisese nici un ordin în ultimele opt zile. Ironside s-a deplasat mai apoi la cartierul generalului Billotte, pe care l-a aflat în incapacitate de a lua hotărâri decisive. Ironside s-a reîntors în țară cu temerea că întreg Corpul Expediționar este sorti pieirii și a început pregătirile pentru respingerea unei invazii germane în Anglia. Forțele germane nu și-au permis să rămână inactive multă vreme, pentru ca să nu le permită aliaților să își organizeze apărarea sau să scape. Pe 19 mai
Bătălia Franței () [Corola-website/Science/302540_a_303869]
-
obiectiv realist, de vreme ce coridorul prin care cele două corpuri de blindate ale lui von Kleist înainta spre coastă era destul de îngust. Weygand dispunea teoretic de suficiente forțe pentru executarea loviturii. În nord se se aflau trei divizii mecanizate și Corpul Expediționar Britanic. În sud se afla divizia blindată a lui de Gaulle. Șansa de a ataca pozițiile germane într-o perioadă în care ele erau slab apărate a fost pierdută însă. Întârzierile manevrelor aliaților le-a permis germanilor să aducă divizii
Bătălia Franței () [Corola-website/Science/302540_a_303869]
-
în ariergardă. La sfârșitul campaniei, Erwin Rommel și-a arătat aprecierea pentru rezistența forțelor britanice, care au pus multe probleme germanilor în ciuda echipamentului inferior și a crizei de muniție. pe 26 februarie 1945, Hitler a pretins că a permis Corpului Expediționar Britanic (BEF) să fie evacuat de pe continent printr-un gest de „sportivitate”, în speranța că Churchill va fi de acord cu semnarea unei păci. Istoricii nu acceptă în general punctul de vedere exprimat de Hitler. Ei au în vedere ordinele
Bătălia Franței () [Corola-website/Science/302540_a_303869]
-
aceasta de către generalul Alphonse Joseph Georges. Chiar și așa, apărătorii au protestat împotriva capitulării. Dintre cele 58 de fortificații importante ale Liniei Maginot, doar 10 au fost cucerite de "Wehrmacht" prin luptă, restul capitulând. Evacuarea celui de-al doilea Corp Expediționar Britanic a fost efectuată în timpul Operațiunii Ariel între 15 - 25 iunie. "Luftwaffe", care domina complet spațiul aerian francez, a încercat tot ce i-a stat în putință ca sa împiedice o evacuare precum cea de la Dunkerque. "I. Fliegerkorps" a primit sarcina
Bătălia Franței () [Corola-website/Science/302540_a_303869]
-
o problemă cercetată. Teoria cea mai cunoscută este aceea că von Rundstedt și Hitler au căzut de acord ca să păstreze blindatele pentru declanșarea unor noi operațiuni ofensive spre sud - în principal "Operațiunea Fall Rot". Pe 25 mai 1940, comandantul Grupului expediționar britanic, generalul Gort, a decis să înceapă evacuarea forțelor din subordinea sa. Începând cu 25 mai până pe 28 mai, britanicii s-au retras cam 50 de kilometri spre nord-vest într-o pungă de rezistență de-a lungul frontierei fronco-belgiene, care
Bătălia de la Dunkerque () [Corola-website/Science/311475_a_312804]
-
își asume răspunderea planificării invaziei principale. În discuțiile cu amiralul Mountbatten, în condiții strict secrete, s-au pus bazele raidului de la Dieppe, după obținerea acordului autorităților canadiene. Imediat după înfrângerea trupelor aliate în Bătălia de la Dunkerque și evacuarea evacuarea corpului expediționar britanic din mai 1940, britanicii au început să dezvolte forțe de comando sub comanda Combined Operations Headquarters. Odată cu acestea au fost dezvoltate tehnici și echipamente pentru războiul amfibiu. La sfârșitul anului 1941 a fost pus la punct un plan pentru
Raidul de la Dieppe () [Corola-website/Science/330147_a_331476]
-
și lansatoare de grenade care trăgeau direct spre elicoptere se puteau dovedi mortale. Până în momentul desfășurării Operațiunii "Iraki Freedom" în 2003, doar "UȘ Marines" mai avea în componență elicopterele Cobră. În alte părți, aparatele Cobră au rămas în avangardă forțelor expediționare conduse de pușcașii marini. Ulterior, elicopterele AH-1W au fost implicate activ în serviciu în diverse locuri cum ar fi Somalia, Bosnia, Haiti și Liberia. Treptat, ele se vor metamorfoza la standardul AH-1Z și, cel puțin până în prezent, se știe că
AH-1 Cobra () [Corola-website/Science/315839_a_317168]
-
a fost instrumentul legal prin care Înaltul Comandament al Wehrmachtului a capitulat simultan în fața Forțelor Expediționare Aliate și Uniunii Sovietice la luptele celui de-al doilea război mondial pe teatrul de luptă din Europa. Primul "act al capitulării" a fost semant la Reims, Franța, la ora 02:41 a zilei de 7 mai 1945. Capitularea necondiționată
Actul capitulării Germaniei () [Corola-website/Science/312067_a_313396]
-
asupra Amlașului, Făgărașului și Banatului de Severin. I i-a acordat casteul Bran și domeniul ardelean al cetății Bologa, împreună cu 18 sate. Vecinii își strângeau rândurile în față pericolului otoman. Regele maghiar pregătea o mare cruciadă. A trimis un corp expediționar pentru a-l reînscăună pe Mircea, dar fiindcă și-a subestimat adversarul, nu a reușit. Abia în vara 1395 regele maghiar a venit personal în Țară Românească în fruntea unei oști maghiare și l-a repus pe Mircea la tron
Statele medievale românești () [Corola-website/Science/296803_a_298132]
-
confruntare sângeroasă: Bătălia din Golf, care s-a încheiat cu o victorie olandeză, iar orașul Copenhaga a fost eliberat. Totuși, suedezii încă nu erau învinși iar Statele au decis să continue sprijinul. De Ruyter a luat comanda unei noi flote expediționare și a reușit să elibereze orașul Nyborg în 1659. Pentru această acțiune a primit titlul de cavaler din partea regelui Frederic al III-lea al Danemarcei. Din 1661 până în 1663 De Ruyter a condus diferite convoaie în Mediterană. În 1664, cu
Michiel de Ruyter () [Corola-website/Science/333206_a_334535]
-
erau încadrați în armata franceză și din foștii prizonieri de război ai armatelor germane și austro-ungare - aproximativ 35.000 de oameni. În plus s-au mai înrolat încă 22.000 polono-americani. O altă sursă de recruți importantă a fost Corpurile expediționare ruse în Franța și diaspora poloneză din Brazilia - mai mult de 300 de oameni. Armata a fost la început sub controlul politic al Franței și sub comanda militară a generalului Louis Archinard. Până la urmă, pe 23 februarie 1918, conducerea politică
Armata Albastră () [Corola-website/Science/299402_a_300731]
-
de comandant suprem, dar generalul Nicolai Nicolaevici Iudenici era cel mai important comandant al armatei rusești din zonă. Inamicul Rusiei în această zonă a fost Imperiul Otoman. În perioada când marele duce a fost la comandă, Rusia a trimis forțe expediționare în Imperiul Persan (Iranul de azi) pentru a face legătura cu trupele britanice. În 1916, trupele ruse au reușit să captureze fortăreața Erzurum, portul Trebizond (Trabzonul de azi) și orașul Erzican. Turcii au contraatacat, iar luptele din jurul Lacului Van s-
Marele duce Nicolai Nicolaevici (cel Tânăr) al Rusiei () [Corola-website/Science/304712_a_306041]
-
ulica". Una dintre cele mai mari străzi din capitala Sloveniei, Ljubljana, este, de asemenea, numită după Masaryk. Există o "Rue Thomas Masaryk" la Geneva, ca ;i o stradă cu același nume în centrul orașului București, România. O navă a forței expediționare a Națiunilor Unite din romanul science fiction "The Forever War" (1974) de Joe Haldeman este numită "Masaryk." O fotografie a lui Masaryk sprijinindu-se de fereastra unui tren, făcând cu mâna și strângând mâinile susținătorilor săi, se află pe coperta
Tomáš Garrigue Masaryk () [Corola-website/Science/325821_a_327150]
-
război celui de-al treilea Reich, care refuzase să se retragă dinPolonia. După înfrângerea Poloniei, Royal Navy a fost întărită prin sosirea a două submarine poloneze - „Orzeł” (Vulturul) și „Wilk” (Lupul). Britanicii au început trimiterea pe continent a unei forțe expediționare terestre în sprijinul Franței. La început, în Franța au fost trimise numai trupe regulate. În 1940, britanicii au trimis în Franța soldații Aramtei Teritoriale. Până în cele din urmă, Forța Expediționară Britanică a ajuns să fie formată din Corpurile de armată
Istoria militară a Regatului Unit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial () [Corola-website/Science/314100_a_315429]
-
Lupul). Britanicii au început trimiterea pe continent a unei forțe expediționare terestre în sprijinul Franței. La început, în Franța au fost trimise numai trupe regulate. În 1940, britanicii au trimis în Franța soldații Aramtei Teritoriale. Până în cele din urmă, Forța Expediționară Britanică a ajuns să fie formată din Corpurile de armată 1, 2 și 3 cu aproximativ 200.000 de soldați. RAF a trimis de asemenea forțe importante în Franța la începutul ostilităților. Britanicii au trimis în Franța escadrile de avioane
Istoria militară a Regatului Unit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial () [Corola-website/Science/314100_a_315429]
-
au considerat că François Darlan nu putea sau chiar nu dorea să respecte această promisiune.. Atacul de la Mers-el-Kébir a demonstrat hotărârea britanicilor de a continua războiul cu Germania de unii singuri. Din fericire pentru Regatul Unit, cei mai mulți soldați ai Corpului Expediționar Britanic au reușit să se evacueze din nordul Fanței prin portul Dunkerque. În total, aproximativ 330.000 de soldați au fost evacuați de pe plajele de la Dunkerque, dintre aceștia cam 230.000 fiind britanici. În schimb, cea mai mare parte a
Istoria militară a Regatului Unit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial () [Corola-website/Science/314100_a_315429]
-
anului 1944, prioritățile au început să se schimbe. În condițiile în care Aliații se pregăteau de declanșarea debarcării din Normandia, independența flotei de bombardiere s-a redus considerabil, până când a fost trecute sub comanda generalului Eisenhower, comandantul suprem al forțelor expediționare aliate. Atât Harris, cât și colegii lui americani s-au opus cu putere trecerii lor sub comanda lui Eisenhower, dar au trebuit să cedeze până în cele din urmă. Comandamentul bombardierelor a executat atacuri aeriene asupra mai multor ținte din Franța
Istoria militară a Regatului Unit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial () [Corola-website/Science/314100_a_315429]
-
British Expeditionary Force (BEF, "Corpul Expediționar Britanic") a fost forța armată britanică din timpul primei faze a celei de-a doua conflagrații mondiale din Europa. Corpul Expediționar Britanic s-a aflat sub comanda generalului John Vereker (Lord Gort) și a reprezentat aproximativ 10% din totalul forțelor
Corpul Expediționar Britanic (Al Doilea Război Mondial) () [Corola-website/Science/332226_a_333555]
-
British Expeditionary Force (BEF, "Corpul Expediționar Britanic") a fost forța armată britanică din timpul primei faze a celei de-a doua conflagrații mondiale din Europa. Corpul Expediționar Britanic s-a aflat sub comanda generalului John Vereker (Lord Gort) și a reprezentat aproximativ 10% din totalul forțelor aliate. Organizarea BEF a început în 1938, odată cu creșterea pericolului de război în Europa, după anexarea de către Germania Nazistă a Austriei
Corpul Expediționar Britanic (Al Doilea Război Mondial) () [Corola-website/Science/332226_a_333555]
-
forțele britanice erau insuficiente în cazul izbucnirii unui conflict în septembrie 1938. În schimb, premierul Neville Chamberlain a declarat în urma unei interpelări în Camera Comunelor de pe 28 noiembrie 1938 că nu există nici un angajament al britanicilor pentru trimiterea unei forțe expediționare în Franța. Ministrerul de război estima în 1938 că regatul are sub arme 230.000 de soldați ai armatei regulate cu 183.000 de rezerviști, iar Armata teritorială numără 270.000 de oameni - un total de 683.000 de oameni
Corpul Expediționar Britanic (Al Doilea Război Mondial) () [Corola-website/Science/332226_a_333555]