147 matches
-
orienta cursul evenimentelor într-o anumită direcție. În teatrul antic, funcția de expozițiune era îndeplinită de "prolog", un discurs perceput ca exterior acțiunii scenice, cu rolul de a prezenta subiectul piesei. Pentru teatrul clasic francez din secolul al XVII-lea, expozițiunea (cunoscută sub numele de "protază") devine o convenție a timpului literar care trebuie respectată în mod absolut. Conformîndu-se principiului aristotelic de mimesis, acest teatru respiră sub egida regulii celor trei unități: de loc, de timp și de acțiune, elemente care
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
mod absolut. Conformîndu-se principiului aristotelic de mimesis, acest teatru respiră sub egida regulii celor trei unități: de loc, de timp și de acțiune, elemente care prind contur în mod clar în primele scene ale actului întîi. Pentru a stabili limitele expozițiunii, "este suficient să identificăm în fiecare piesă toate enunțurile care se referă la aspecte a căror cunoaștere devine indispensabilă pentru înțelegerea intrigii" (J. Scherer). Pentru a fi verosimilă, expozițiunea trebuie să fie succintă, dar și eficace, cuprinzînd indicii asupra motivațiilor
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
clar în primele scene ale actului întîi. Pentru a stabili limitele expozițiunii, "este suficient să identificăm în fiecare piesă toate enunțurile care se referă la aspecte a căror cunoaștere devine indispensabilă pentru înțelegerea intrigii" (J. Scherer). Pentru a fi verosimilă, expozițiunea trebuie să fie succintă, dar și eficace, cuprinzînd indicii asupra motivațiilor care animă personajele, pregătind discret nu doar criza care va constitui materia piesei, ci și continuarea și sfîrșitul subiectului operei dramatice. Astfel, piesa va începe in medias res, forma
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
fie succintă, dar și eficace, cuprinzînd indicii asupra motivațiilor care animă personajele, pregătind discret nu doar criza care va constitui materia piesei, ci și continuarea și sfîrșitul subiectului operei dramatice. Astfel, piesa va începe in medias res, forma îmbrăcată de expozițiune fiind cel mai adesea cea a unui dialog ținut de personajele principale sau de unul dintre personajele principale și confidentul acestuia. Secolul XX înregistrează o "disoluție", o "dedramatizare" a expozițiunii căreia nu i se mai atribuie o pondere spațială specifică
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
Astfel, piesa va începe in medias res, forma îmbrăcată de expozițiune fiind cel mai adesea cea a unui dialog ținut de personajele principale sau de unul dintre personajele principale și confidentul acestuia. Secolul XX înregistrează o "disoluție", o "dedramatizare" a expozițiunii căreia nu i se mai atribuie o pondere spațială specifică, ea existînd în mod dispersat, sub forma unor aluzii răspîndite pe tot parcursul textului. Din acest motiv, atunci cînd a n a l i z a d i s c
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
unor aluzii răspîndite pe tot parcursul textului. Din acest motiv, atunci cînd a n a l i z a d i s c u r s u l u i vizează operele dramatice, pot fi identificate elementele ce țin de expozițiune, indiferent de statutul lor, ținînd cont de rolul acestei secvențe de discurs în constituirea ansamblului. V. gen de discurs. FREYTAG 1857; PAVIS 2002; PIERRON 2002. NM F FAȚĂ. Noțiunea "față" este folosită în pragmatică și în lingvistica interacționistă pentru a
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
scopul deshis al acestor romane era schițarea unui tablou al realității. Pentru a realiza acest lucru erau necesare multe descrieri, în timp ce scurgerea timpului fabulei nu avea o atît de mare importanță. Secțiunile descriptive extinse și, într-o manieră mai redusă, expozițiunile argumentative nu reprezintă excepții în romanele acestei perioade. Pauza era un tempo acceptat. Și cînd astfel de descrieri duceau la întreruperi excesiv de lungi ale fabulei, prezența lor era justificată prin conectarea la viziunea unui spectator. Această ultimă soluție a fost
by MIEKE BAL [Corola-publishinghouse/Science/1018_a_2526]
-
să studiem elementele elocvenței sale, totuși nu este cu neputință să nu evidențiem măcar claritatea clasică a limbii și a stilului, care mai poate fi regăsită la Demostene, copia spontană, fără nici un artificiu retoric, de imagini și frumoase asemănări, măreția expozițiunii, mereu amplă, bogată, mereu nouă și cu toate acestea, mereu accesibilă și instructivă. Ioan știe să profite de orice ocazie și orice mișcare pentru a trage învățăminte de utilitate spirituală pentru ascultători. Caracteristica Sfântului Ioan este cu certitudine aceea a
Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) – Mare dascăl al lumii şi Ierarh. Studii academice comemorative by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/171_a_156]
-
sale, care erau expuneri calme, clare și familiare. În toate predicile, fără excepție, apelează la Scriptură pentru a-și susține afirmațiile. Obiceiul său era să ia Sfânta Scriptură, carte după carte, și astfel avem, în aceste predici, o mină de expozițiuni, de interpretări și nuanțe. El țintește către scopuri reale și realizabile și vrea rezultate imediate. În cuvântările sale pregătite cu multă atenție, izbucnea uneori, avea reacții bruște și dădea dovadă de o elocvență extraordinară<footnote John Heston Willey, op. cit., pp.
Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) – Mare dascăl al lumii şi Ierarh. Studii academice comemorative by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/171_a_156]
-
să studiem elementele elocvenței sale, totuși nu este cu neputință să nu evidențiem măcar claritatea clasică a limbii și a stilului, care mai poate fi regăsită la Demostene, copia spontană, fără nici un artificiu retoric, de imagini și frumoase asemănări, măreția expozițiunii, mereu amplă, bogată, mereu nouă și cu toate acestea, mereu accesibilă și instructivă. Ioan știe să profite de orice ocazie și orice mișcare pentru a trage învățăminte de utilitate spirituală pentru ascultători. Caracteristica Sfântului Ioan este cu certitudine aceea a
Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) – Mare dascăl al lumii şi Ierarh. Studii academice comemorative by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/171_a_157]
-
sale, care erau expuneri calme, clare și familiare. În toate predicile, fără excepție, apelează la Scriptură pentru a-și susține afirmațiile. Obiceiul său era să ia Sfânta Scriptură, carte după carte, și astfel avem, în aceste predici, o mină de expozițiuni, de interpretări și nuanțe. El țintește către scopuri reale și realizabile și vrea rezultate imediate. În cuvântările sale pregătite cu multă atenție, izbucnea uneori, avea reacții bruște și dădea dovadă de o elocvență extraordinară<footnote John Heston Willey, op. cit., pp.
Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) – Mare dascăl al lumii şi Ierarh. Studii academice comemorative by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/171_a_157]
-
Grădișteanu: Despre Machiavel; G. Sion: Păcală și Tândală; G. Negre: Vezuviul și erupțiunile sale; dr. Davila: Despre ambulanțe; A. Roques: Drama română; U. de Marsillac: Frumosul și frumusețea; Șt. C. Mihăilescu: Selecțiunea naturală; C. Stăncescu: Studiu asupra artelor plastice la Expozițiunea Universală din Viena; Dumitrescu Tasianu: Despre școalele de aplicațiune; A. Odobescu: Arta bizantină. 218 bucureștii de altădată sub raport financiar stagiunea a constituit un dezastru pentru Mihail Pascaly, căruia, în noiembrie 1873, îi murise și soția, actrița Matilda Pascaly. Dintre
Bucureştii de altădată Volumul I 1871-1877 by Constantin Bacalbaşa () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1327_a_2710]
-
Textul teatral: gen narativ sau dramatic? / 195 1.2. Povestirea în conversație (Școala femeilor II, 5) / 198 2. Abordarea monologului narativ clasic în dramaturgie / 202 2.1. Cele trei legi ale monologului narativ / 203 2.2. O povestire dintr-o expozițiune mai complexă: Vicleniile lui Scapin I, 2 / 205 2.3. Formele de inserare a monologului narativ / 212 3. Monologul narativ: povestire și/sau ornament? / 216 3.1. Câteva din aspectele artei oratorice în povestirile lui Rodrigue și ale lui Teramen
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
cuvinte, tipurile relativ stabile de enunțuri de bază pot genera infinite combinații și transformări din genurile "secundare". Astfel, structura elementară a secvenței narative se află la baza epopeii, a fabulei, a majorității romanelor, a textelor narative din teatrul clasic, cu expozițiune și deznodământ, dar și a reportajului și a faptului divers jurnalistic, a povestirii orale sau a anecdotei cotidiene. Capitolele ce urmează vor fi consacrate unei astfel de ipoteze asupra unităților minimale de compoziție textuală, forme fundamentale ale limbajului elementar, deplasând
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
bine întocmite, se cade dar ca nici să nu înceapă, nici să se sfârșească la întâmplare, și să țină seama de principiile arătate. (50b26) Această triadă va fi reluată, în mod sistematic, în epoca clasică, prin termenii de "introducere" sau "expozițiune", "nod" sau "desfășurare", "concluzie" sau "deznodământ". Definiția acțiunii unice ca tot unitar îi permite lui Aristotel să facă distincția dintre povestire și cronică sau anale: ...subiectele [...] trebuie să aibă aceeași alcătuire dramatică pe care o au subiectele tragediilor: să poarte
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
adică un obiect valorizat ("o prințesă"). În articolul său "Tematica" din 1925, B. Tomașevschi definea în acest mod prima macro-propoziție: Situația inițială necesită o introducere narativă. Povestirea împrejurărilor ce determină starea inițială a personajelor și raporturile dintre ele se numește expozițiune" (1965: 275). La aceasta el adaugă, cu un foarte fin spirit de observație, că expozițiunea-orientare nu are loc întotdeauna la începutul unei întâmplări. Povestirea poate foarte bine să înceapă ex abrupto: "Povestirea începe printr-o acțiune în curs de desfășurare
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
Povestirea poate foarte bine să înceapă ex abrupto: "Povestirea începe printr-o acțiune în curs de desfășurare și doar prin cele ce urmează autorul ne face cunoscută starea inițială a eroului. În acest caz, avem de-a face cu o expozițiune întârziată" (id.). Specificul povestirii lui Andersen nu apare decât în propoziția [c]. Proprietatea obiectului de valoare ("veritabil") apare aici drept o Complicație-Pn2 așa cum subliniază dealtfel conectorul argumentativ DAR. Plecând de la această a doua macro-propoziție pe care o numește nod Tomașevschi
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
insistând asupra modalității de inserție a povestirii în dialog. Voi propune, de asemenea, o reinterpretare a textelor lui Jacques Schérer din Dramaturgia clasică în Franța (La Dramaturgie classique en France) care se înscrie în acest demers teoretic și istoric, analizând expozițiunea și deznodământul unor binecunoscute monologuri narative 35. 3. Teatrul și narațiunea 3.3. Textul teatral: gen narativ sau dramatic? Încă din Antichitate, și cu precădere, în epoca clasicismului s-a făcut clar distincția între diegeză și mimesis. Acesta din urmă
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
-se împotriva unor excese de forme teatrale, prezente încă înainte de Frondă 37 au considerat necesar să codifice aceste relații. A. Kibedi Varga descrie natura dialogală a textului de teatru: Aceasta presupune prezența a numeroase elemente non dramatice care apar în expozițiune, adică informațiile care au legătură cu evenimentele anterioare acțiunii și pe care autorul le povestește cuiva, în general; evenimentele propriu-zise, reprezentate pe scenă, se reduc, în ceea mai mare parte, la minimum: tot ceea ce unui narator i-ar plăcea să
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
nu este admisă nici de cel care povestește și nici de cel care ascultă (personaj sau spectator). Anumite momente sau pasaje din text pot fi considerate momente cheie pentru motivația narativă: Partea de început a unei piese, cu povestirea din expozițiune, prezintă situația, personajele, relațiile dintre ele, modul în care se țese intriga; astfel aceasta se supune legii informației (atât a spectatorului cât și a personajelor auditor). El trebuie, în plus, să fie motivat, nu doar printr-o disproporție între, ceea ce
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
naratorul și auditorul nu trebuie să fie nici indiferenți, nici prea implicați în povestire. Trebuie să adăugăm la aceasta că legea motivației exclude genul de povestire adresată exclusiv publicului, care ar întrerupe firul acțiunii. 4.4. O povestire dintr-o expozițiune mai complexă: Vicleniile lui Scapin I, 2 O exclamație, în partea de introducere, marchează sosirea în scenă a povestitorului: Scapin (1) Ce s-a întâmplat, nobile Octave? Ce-i tevatura asta? Nu sînteți în apele dumneavoastră. Octave (1) Ah, bietul
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
pe două planuri: dacă ne plasăm și preluăm punctul de vedere al lui Scapin, legea informației nu este respectată ("Știu asta"), dar din punctul de vedere al spectatorului, aportul informațional este vizibil, respectând în același timp planul unei povestiri din cadrul expozițiunii: Octave (9) Știi, Scapin, că acum două luni domnul Géronte și tata au pornit într-o călătorie pe mare, fiind tovarăși de negoț. Scapin (10) Știu. Octave (10) Și că Léandre și cu mine am fost lăsați de tații noștri
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
de vorbă cu el însuși, se frămîntă, judecă, cumpănește, se hotărăște. Rezolvarea-Pn4'' este, de fapt, sub-înțeleasă: Sylvestre, conform contractului economiei în discurs, își încheie narațiunea prin enunțarea directă a Situației finale-Pn5'' din cea de-a doua secvență a povestirii din expozițiune: Sylvestre (1 urmare): De trei zile, iată-l însurat cu ea. Scapin: (21) M-am lămurit. Subliniem, pe de o parte, contrastul dintre cele două secvențe asumate de către cei doi naratori diferiți (doi naratori a căror implicație psihologică în evenimente
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
Tarent. Octave: Unde pui sărăcia în care se zbate ființa iubită și neputința mea să-i vin în ajutor. Apare din partea lui Scapin o reacție de evaluare a situației (Evaluare-Pn3), care vine să închidă ceea ce putem considera o povestire din cadrul expozițiunii: Scapin Asta-i tot? Iată-vă dați peste cap pentru o nimic toată. Și pentru asta vă pierdeți firea? Scapin urmărește, printr-o anticipare a Rezolvării-Pn4 care reprezintă bineînțeles, întregul resort dramatic al piesei și care face trimitere la cererea
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
acesteia este redusă la minimum" (1988: 84). Putem astfel, după modelul schemei propuse mai sus, să măsurăm acest "minimum": din punct de vedere strict narativ, restul piesei nu cuprinde decât Rezolvarea-Pn4 și Situația finală-Pn5 a povestirii inserante, pe când povestirea din expozițiune reprezintă o mare parte a povestirii propriu-zise. 4.5. Formele de inserare a monologului narativ Pentru a atrage atenția auditoriului, povestirea din teatru trebuie să respecte nu numai cele trei legi despre care am vorbit, ci, în plus, să uzeze
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]