KorAP: Find »[drukola/base=extracarpatic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 2 3 4 ...8 >

195 matches

Corola-blog/BlogPost/372557_a_373886

lector de limba și literatura idiș la Institutul de Studii Iudaice ”Moșe Carmilly”, Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, iar cartea se bazează pe teza ei de doctorat, susținută la aceeași universitate. De fapt, mă gândisem la istoria presei idiș din România extracarpatică, respectiv din Vechiul Regat, de mai înainte. Unele lucrări mai vechi pe această temă, ai căror autori erau Nathan Mark, Vladimir Wolf Tamburu și Ițhak Korn, cercetători din generația mai veche, puneau această problemă, dar în mod general, referirile fiind

IDIŞUL ÎN ROMÂNIA DE ALTĂDATĂ de LUCIAN ZEEV HERŞCOVICI în ediţia nr. 1888 din 02 martie 2016 [Corola-blog/BlogPost/372557_a_373886]
Corola-publishinghouse/Science/100962_a_102254

încă de la primul volum asupra rostului, locului și obiectivelor propriului studiu, conceput ca o „continuare a efortului de sinteză” (ilustrat prin lucrarea colectivă din 1980), cumulat însă cu necesare abordări analitice, impuse de complexitatea fenomenelor istorice traversate de societatea românească extracarpatică sub regimul politic, atât de controversat, turco-fanariot. Iar principalele concluzii la care a ajuns, după un epuizant travaliu documentar și adâncă chibzuință în judecarea faptelor istorice, implicit în formularea observațiilor, însuși le rezumă astfel: „Se poate spune că, în secolul

SCRIERI ISTORICE ALESE by Leonid BOICU (2011) [Corola-publishinghouse/Science/100962_a_102254]
Încheierea cu succes a revoluției maghiare era însă condiționată de împrejurări binecunoscute. Căci n-a fost numai o revoluție maghiară, în acel Imperiu Habsburgic multinațional, ci mai multe: a slavilor, a italienilor, a românilor, strâns legată de revoluția din teritoriile extracarpatice. Cauza generală, pentru care popoarele se ridicaseră cu arma în mână, impunea unirea tuturor forțelor lor. Nu intră în obiectul studiului nostru și ar fi superflu să ne oprim pe larg asupra acestei mari și complexe probleme. Pentru a înlesni

SCRIERI ISTORICE ALESE by Leonid BOICU (2011) [Corola-publishinghouse/Science/100962_a_102254]
au fost prin țeara noastră că poporul e gata să se ridice”. Întemeindu-se pe aceste constatări, N. Bălcescu, Cezar Bolliac și alți emigrați români s-au străduit să convingă pe Bem și unguri să extindă operațiile militare în regiunile extracarpatice. Ideea a pornit, neîndoielnic, de la români. O spune, de pildă, George Barițiu, la aceeași concluzie ajungând și istoricii noștri, între care, într-un studiu special, Gh. Duzinchevici. Spre a-l câștiga pe Bem pentru această idee, N. Bălcescu s-a

SCRIERI ISTORICE ALESE by Leonid BOICU (2011) [Corola-publishinghouse/Science/100962_a_102254]
Kossuth, Bem ș.a. de a extinde flacăra revoluției în răsăritul continentului spre a lovi în rezervele forțelor intervenționiste. Problema este numai dacă cursul angajărilor militare în Transilvania și Ungaria ar fi îngăduit un sprijin prompt și decisiv militar în regiunile extracarpatice. Ce-i drept, Kossuth îi spusese lui N. Bălcescu, cum am văzut, să-l ia pe Avram Iancu și pe români în Țara Românească, după care Bem l-ar fi urmat. Dacă Bem i-ar fi urmat, rămâne o chestiune

SCRIERI ISTORICE ALESE by Leonid BOICU (2011) [Corola-publishinghouse/Science/100962_a_102254]
Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

a secolului al III-lea. Urmele descoperite, cum ar fi ceramică, urne funerare, aparțin dacilor liberi din Muntenia. În partea de mijloc și în sud-estul Transilvaniei se constată o îmbinare a patru elemente de cultură: dacică locală, romană provincială, daco-carpică extracarpatică și gotică. Pe baza urmelor descoperite, se poate afirma cu certitudine prezența dacilor liberi și a carpilor în fosta provincie romană, în a doua jumătate a secolului al III-lea și în secolul al IV-lea. Dacii liberi și carpii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în această epocă, în unele comunități sătești, mai puține, se perpetuau practicile păgâne de înmormântare, de origine veche getică. Elementele descrise mai sus evidențiază trăsăturile locale, romanice, ale civilizației din nordul Dunării. Caracterul predominant romanic al civilizației autohtone din regiunile extracarpatice, în secolele V-VII e. n., este o consecință a amplului și complexului proces de romanizare, care a cuprins treptat dar ireversibil întregul teritoriu carpato-dunărean, locuit de geți, deși regiunile extra-carpatice, Muntenia, Moldova, Basarabia nu au făcut efectiv parte din Dacia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
spiritual: coexistența unor credințe, practici și rituri de tradiții diferite, păgânismul getic, germanic, iranian (scitic), dar și creștinismul. Realitatea istorică menționată, etnică, religioasă, culturală complexă ne ajută la înțelegerea permanențelor, discontinuităților și elementelor noi din evoluția fenomenelor religioase, în spațiul extracarpatic, precum și premisele caracterului popular al creștinismului românesc. Aflat în afara Imperiului, locuit de o populație eterogenă sub aspect etnic, lingvistic și cultural, teritoriul de la sud și est de Carpați trebuie să fi fost, în secolul al IV-lea, un bastion al

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au supraviețuit în această epocă târzie. Izvoarele literare nu oferă informații bogate despre credințele păgâne ale societății multietnice de la sud și est de Carpați, doar descoperirile arheologice oferă date mai semnificative. Mulți dintre locuitorii alogeni și poate autohtoni ai spațiului extracarpatic, care erau incinerați, dar și înhumați, erau însoțiți de ofrande animale și vegetale. Obiectele aflate în morminte au o semnificație cultuală și reprezintă o importantă sursă pentru cunoașterea superstițiilor și cutumelor din secolul al IV-lea, la sud și est

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Carpați, se înfățișa sub forma unor credințe, superstiții, rituri, practici de origini și tradiții diverse. Creștinismul în ascensiune a trebuit să disloce nu un sistem religios coerent, unificator, ci un ansamblu de mentalități, marginale, ale credinței. Progresul creștinismului în spațiul extracarpatic se izbește de tăcerea izvoarelor, multe informații scrise, dar puține date arheologice, iar izvoarele scrise sunt contradictorii, de aceea istoria creștinismului, în Moldova și Muntenia, în secolul al IV-lea, este dificil de reconstituit. Răspândirea creștinismului la sud și est

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și Muntenia, în secolul al IV-lea, este dificil de reconstituit. Răspândirea creștinismului la sud și est, în rândul populației autohtone și alogene, a fost rezultatul unor factori (influențe), realități locale interne și condiționări externe. Începutul religiei creștine în spațiul extracarpatic s-a plasat în sudul Moldovei, încorporată în Moesia Inferior până la sfârșitul secolului al III-lea.27 Creștinismul pătrundea, în secolul al IV-lea, și în teritoriile necucerite de Imperiu, dar factorul decisiv al progresului noii credințe, la sud și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Inocențiu I, fiind apoi canonizat. Sf. Niceta a fost un apărător al ortodoxiei, cf. deciziilor primelor două concilii (sinoade) ecumenice și un teolog cunoscut al vremii sale.31 Biserica din Gothia Episcopul Ulfila Pe parcursul secolului al IV-lea, în teritoriile extracarpatice, au existat mai multe nuclee ortodoxe în interiorul triburilor de vizigoți, aflate sub ascultarea unor episcopii-unul dintre ele se afla în teritoriile lui Athanarich, în Moldova, pe cele două maluri ale Prutului. Regii vizigoți din Muntenia au luat măsuri severe

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au fost adunate de regina Gaatha, creștină dreptcredincioasă. Prin urmare, prezența unor comunități creștine ortodoxe, în spațiul nord-dunărean, în secolul al IV-lea, este o realitate. După ce vizigoții au părăsit nordul Dunării (Muntenia), sub presiunea hunilor, bisericile creștine din spațiul extracarpatic, alcătuite în special din populație autohtonă, și-au continuat existența și legăturile cu Imperiul. Dintre creștinii nord-dunăreni, cel mai cunoscut era Ulfila, episcop arian al goților; el conducea Biserica ariană din "Gothia" de pe malul stâng, în 341-348-ulterior, el părăsește Dacia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
luminile credinței", a întemeiat mănăstiri cu reguli clare și a făcut mulți prozeliți printre latinofoni. Urmașii săi au fost Uranios din Mesopotamia și Silvanus, dar numărul adepților a scăzut și ei s-au refugiat în Imperiu.32 Creștinismul din teritoriile extracarpatice, în secolul al IV-lea, însemna coexistența dintre grupuri creștine cu învățături diverse, ceea ce a avut consecințe însemnate pentru începuturile creștinismului popular românesc. În aceste teritorii s-au aflat și urme arheologice, dar acestea sunt puține și nesemnificative. Specificul vieții

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
persistența unor comunități creștine, după impactul hunic, pe de altă parte. Acest fenomen al trecerii de la păgânism la creștinism, desfășurat mai intens din a doua jumătate a secolului al V-lea (după 454), este cu atât mai evident în spațiul extracarpatic, unde majoritatea vestigiilor creștine sunt locale. Atenuarea și înlocuirea multora dintre vechile credințe de către creștinism în teritoriile din nordul Dunării, trebuie să fi fost facilitată de faptul că, după cucerirea romană (106), universul religios al locuitorilor Daciei nu mai era

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
conducătoare hunică era destul de pestriță sub aspect etnic. 20 În absența unor știri mai amănunțite cu privire la situația etnică și formele de viață ale populației din teritoriile stăpânite de huni, mai ales din regiunile aflate în nordul Dunării, Dacia romană și extracarpatică -descoperirile arheologice dobândesc o importanță aparte. Însă este dificil de stabilit componenta etnică a descoperirilor, a purtătorilor culturii (civilizației) respective. Civilizația hunică poate fi cunoscută exclusiv pe baza cercetării mormintelor acesteiahunii practicau inhumația, iar bunurile, armele și podoabele erau arse

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Aurelian a retras întreaga populație a Daciei, în 275, nu mai pot fi astăzi susținute, fiind contrazise de realitatea istorică. Nordul Dunării (Dacia) nu a devenit o țară pustie (terra deserta), culoar de perindare a migratorilor, deoarece în regiunea intrași extracarpatică au dăinuit numeroase așezări rurale anonime. Elemente de continuitate s-au păstrat, în secolul al IV-lea, chiar și în unele așezări urbane din Dacia și Sciția (Dobrogea), deși orașele au decăzut și cu timpul s-au ruinat cu totul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
al XIII-lea a fost influențată de consecințele impactului ultimului val de migratori, care sfârșește cu invazia mongolă din 1241, și de extinderea dominației regatului ungar în Transilvania. Pătrunderea nomazilor de stepă a avut consecințe agravante, mai ales asupra teritoriilor extracarpatice, iar românii intracarpatici au fost încadrați în instituțiile și structurile administrației feudale ungare. Această complexă situație politică a avut consecințe majore pentru societatea românească, care a fost divizată sub raport politic-teritorial în două: spațiul extracarpatic ce va evolua spre constituirea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
agravante, mai ales asupra teritoriilor extracarpatice, iar românii intracarpatici au fost încadrați în instituțiile și structurile administrației feudale ungare. Această complexă situație politică a avut consecințe majore pentru societatea românească, care a fost divizată sub raport politic-teritorial în două: spațiul extracarpatic ce va evolua spre constituirea de state românești libere și spațiul intra-carpatic, încadrat în regatul feudal ungar. Colectivitățile medievale, obștile sătești, în imensa lor majoritate libere și viguroase, altele aservite sau abia întemeiate, până la mijlocul secolului al XIII-lea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Milcovia, localizarea sa este incertă, undeva în apropierea Țării Bârsei, în nord-estul Munteniei și sud-vestul Moldovei. A fost o înjghebare politică și ecleziastică distrusă de invazia tătară din 1241. Regalitatea ungară și papalitatea urmăreau extinderea prezenței lor în teritoriile românești extracarpatice, adică în ceea ce se numea "Cumania". În 1222, posesiunile cavalerilor se extind dincolo de munți, probabil la cotul Carpaților. În felul acesta, coroana ungară își extindea influența (dominația) în Țara Severinului, ținut strategic stâpânit de ducele Glad din Banat, în secolul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
crusta" istoriei și, în felul acesta, în secolul al XIII-lea, fenomenul românesc iese la lumină în toată amploarea sa. Să reamintim momentul din prima jumătate a acestui secol, când papa și regele au conlucrat în speranța că această "Cumanie" extracarpatică (situată, deopotrivă, la sud și est de munți) va intra în stăpânirea efectivă a coroanei ungare. Unul din cele mai importante documente din perioada menționată este scrisoarea papei Grigore IX către viitorul rege Bela, din 14 noiembrie 1234, în care

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Din această scrisoare, datată 1234, document major al istoriei noastre medievale, răzbate o lume românească vie, autentică, organizată politic și bisericesc, în jurul arcului carpatic, dar nu numai acolo. Papa se arată îngrijorat de fragilitatea episcopatului catolic cuman, împlântat pe teritoriul extracarpatic, ce părea un pământ al nimănui. De mare însemnătate se dovedește faptul că această societate românească era organizată sub aspect politic și ecleziastic. Indirect, acei "pseudo-episcopi" (ortodocși) îi anunța, ca existență istorică reală, pe exponenții politici ai acesteia, alături de care

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
asupra Adrianopolului, an ce marchează și prima atestare a cumanilor în sudul Dunării, unde izvoarele bizantine vorbesc despre "comanoi". Deducem din sursele bizantine că ei se aflau deja, în a doua jumătate a secolului al XI-lea (1075), în regiunile extracarpatice, din est și sud. Era probabil o infiltrare a lor în această zonă, ei fiind puțin numeroși acum, de aceea acționau în compania pecenegilor. În același timp, alte triburi cumane erau implicate în conflictele interne din Rusia, unde își aveau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
instigați de cnejii ruși, deci nu-și aveau sălașele în Bugeac sau Bărăgan. Mai mult, deducem din împrejurările acestea că marile expediții cumane de la sfârșitul secolului al XI-lea, orientate spre Bizanț sau Ungaria, și care treceau prin regiunile românești extracarpatice, aveau ca punct de plecare nu spațiul nord-dunărean, ci teritoriile estice rusești. În această perioadă, a doua jumătate a secolului al XI-lea, în fâșia de câmpie din sudul Moldovei și estul Munteniei (Bugeac și Bărăgan), locuită de o populație

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
s-au retras în nord. Aceste invazii repetate, însoțite de jafuri, denotă întărirea grupurilor cumane aflate în nordul Dunării. În urma acestor atacuri, trupele bizantine ajung să fie conduse de ei, dovadă forța nomazilor turci. Forțele militare ale cumanilor din teritoriile extracarpatice erau sporite și prin cooperarea forțelor locale ale autohtonilor Lazăr, menționat mai sus, ar putea fi o căpetenie românească. Pe de altă parte, năvălirile cumane, de la mijlocul secolului al XII-lea, n-au avut amploarea celor de la sfârșitul celui de-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]