KorAP: Find »[drukola/base=flexiona & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 2 3 4 5 >

113 matches

Corola-publishinghouse/Science/85017_a_85803

uneori și trei) silabe identice, dintre care una reprezintă desinența de plural, iar alta, articolul de plural (vezi: rân-du-ne-le-le, tur-tu-re-le-le, la-le-le-le). (c) Poate fi adus în discuție și tipul de accentuare de la singular (pe vocala finală), care, exceptând această clasă flexionară, este rar în română, fiind reprezentat de unele neologisme, pătrunse însă în clasa neutrului (vezi: alibi - alibiuri, atu - atuuri, bolero** - bolerouri 30, chimono** - chimonouri, clou [pron. clu] - clou-uri, embargo - embargouri, file - fileuri, forfait [pron. forfe] - forfaituri, fado - fadouri, gabro

[Corola-publishinghouse/Science/85017_a_85803]
stand-by-uri, *sticksuri, *story-uri, *summituri, *talk-show-uri, *tie-breakuri, time-outuri, *T-shirturi, upgrade-uri*, *videouri, weekenduri, westernuri, work-shopuri* etc.). Vezi și recentul reboundurilor, Liiceanu, U.I., 261, sau altele din terminologia modei: basicuri, fake-uri (apud Stoichițoiu-Ichim 2007, 2008 - sub tipar). Toate cercetările recente privind acomodarea flexionară a împrumuturilor englezești și franțuzești subliniază aceeași preferință pentru tiparul neutru în -uri, care, cu mici excepții, este selectat indiferent de trăsăturile fonetice ale finalei radicalului, de condiționări stilistice sau de altă natură 31. Tiparul în -uri este general, în

[Corola-publishinghouse/Science/85017_a_85803]
Dragomirescu 2005a și Stoichițoiu-Ichim 2007, 2008 - sub tipar). Mult mai mai puțin numeroase substantive primesc pe -e și în afara condiției fonetice stabilite (*bancomate, *constructe, *fișete, *fotomodele, *gazoducte, *oleoducte, *parteneriate, *perfuzoare, *serclaje, *sterilete). Pentru unele din ultima categorie, în adaptarea lor flexionară a intervenit atracția exercitată de forme existente în limbă (gazoducte, oleoducte, după modelul lui conducte; perfuzoare, după modelul formațiilor neutre în -or; fotomodele, deși animat 40, s-a acomodat după forma bazei modele etc.). - Unele modificări de normă în direcția

[Corola-publishinghouse/Science/85017_a_85803]
2.4. Pentru toate clasele de gen, crește ponderea substantivelor invariabile Invariabilitatea are grade diferite, după cum privește întreaga flexiune (număr, caz) sau numai flexiunea cazuală și după cum substantivul acceptă sau nu atașarea enclitică a articolului, atașare care rezolvă parțial variația flexionară, reducând considerabil contextele de invariabilitate. În limba actuală, crește inventarul tuturor situațiilor de substantive invariabile și al tuturor utilizărilor invariabile. 2.4.1. Crește clasa invariabilelor parțiale Invariabilele parțiale sunt substantive care acceptă atașarea enclitică (afixală) a articolului, ceea ce limitează

[Corola-publishinghouse/Science/85017_a_85803]
Corola-publishinghouse/Science/1974_a_3299

că cele mai uzuale cuvinte sunt cele foarte scurte. Astfel, verbul auxiliar être („a fi”) este deseori monosilabic în forma sa conjugată est („e”) și nu putem găsi un cuvânt mai scurt decât verbul avoir („a avea”), în forma sa flexionară cea mai frecventă a („are”), as („ai”). De asemenea, printre cuvintele cele mai frecvente se numără elementele de legătură, care sunt foarte scurte (le, de, il, et sau faimosul impersonal on, detestat de profesorii de literatură). Acest fenomen, pe care

[Corola-publishinghouse/Science/1974_a_3299]
Corola-publishinghouse/Science/85010_a_85796

exprimă flexionar cazul genitiv sau dativ al întregului grup nominal din care fac parte, fiind selectați și în contextele specifice altor cuantificatori sau în contextele în care (la nominativ-acuzativ) ar fi fost posibilă absența determinării. Criteriul morfologic - rolul de marcă flexionară a cazului - prevalează, astfel, în raport cu criteriul sintactic și/sau semantic, în selecția cuantificatorilor/determinanților (2.2.1-2.2.2, 2.3.1.2). Cuantificatorii pronominali cu formă de genitiv-dativ (fiecărui, oricărui, tuturor etc.) par a fi utilizați mai frecvent în

[Corola-publishinghouse/Science/85010_a_85796]
Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207

toate limbile comune s-a imaginat un început comun, o protolimbă. Această construcție se risipește dacă punem în locul ei continuitatea originii naturale a limbajului în formula silabică de limbă, a formulei silabice în cea aglutinantă și a acesteia în formula flexionară. 7) Limbile tracă și latină au adus în constituirea limbii române continuitatea globală a materialului lingvistic, continuitate care înscrie limba română în spațiul lingvistic est european prelatin, în spațiul lingvistic romanic și indoeuropean, în spațiul preindoeuropean euro-afro-asiatic. În consecință, limba

Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă (2011) [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
caracter științific. Mai întâi, toate limbile, indiferent de morfologia lor și de nivelul de cunoaștere și de cultură pe care îl vehiculează, au aceeași bază naturală care a generat cuvântul silabă. În al doilea rând, toate structurile morfologice din formula flexionară a limbii provin din construcții sintactice după principiul: nu există nimic în morfologie care să nu fi fost anterior în sintaxă. În al treilea rând, evoluția sintactică și morfologică a limbilor nu este condiționată de reguli fonetice și nu impune

Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă (2011) [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
sintaxă. În al treilea rând, evoluția sintactică și morfologică a limbilor nu este condiționată de reguli fonetice și nu impune segmentelor sonore regularități de alternanță fonetică. Există impresia că prezența în actualitate a trei formule de limbă - silabică, aglutinantă și flexionară - formule care nu există niciunde în stare pură, probează originea aparte a limbilor indoeuropene. Pentru a ne lămuri asupra acestei chestiuni trebuie să distingem între formulele morfologice de limbă și sistemul fonetic al limbilor. Sistemul de sunete - vocale, consoane, silabe

Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă (2011) [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
spre Himalaia și spre fluviul Indus; în vest a cuprins bazinul estic al Mediteranei, Peloponezul, sudul peninsulei italice și Sicilia, unde s-a dezvoltat civilizația greacă cu o limbă compusă din dialecte a căror trăsătură comună era structura morfematică și flexionară a cuvântului. În peninsula italică latina nu este o prelungire alterată a limbii grecești, ci o transformare a cuvântului autohton aglutinant în cuvânt morfematic și flexionar, bineînțeles sub influența culturii grecești. Necesitatea de a scoate în evidență estomparea și apoi

Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă (2011) [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
reală în toată bogăția variantelor sale. Coagulările statale au constituit și constituie mediul social care determină, zonal și în perioade istorice diferite, constituirea, pe baza dialectelor care au existat oricând și oriunde, a limbilor comune de factură silabică, aglutinantă sau flexionară, în funcție de formula structurală a dialectelor la vremea și locul respectiv. Perceperea limbii, ca naștere și evoluție, fără legătură cu viața socială a generat interpretări abuzive care blochează cunoașterea științifică a acestui fenomen. Astfel, Bréal atribuie omului antic o prodigioasă capacitate

Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă (2011) [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
pe care el începea să le folosească în comunicare, ci transpunerea înceată a impresionantei cantități de material silabic, confecționat în mod miraculos de om în zorii existenței sale, în formula aglutinantă din care un neam superior dotat a construit formula flexionară de limbă. Denaturarea începuturilor limbii este continuată prin punerea formulelor de limbă în dependență de rasele umane. Bréal aprecia că arienii sunt singurul neam de oameni care au avut capacitatea să transforme limba lor aglutinantă în limbă flexionară. Patria primitivă

Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă (2011) [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
construit formula flexionară de limbă. Denaturarea începuturilor limbii este continuată prin punerea formulelor de limbă în dependență de rasele umane. Bréal aprecia că arienii sunt singurul neam de oameni care au avut capacitatea să transforme limba lor aglutinantă în limbă flexionară. Patria primitivă a acestora era la est de linia imaginară care unește Marea Caspică cu Golful Persic. Acolo s-a constituit, din baza aglutinantă a zonei, limba i.-e. mamă „despre care, afirmă Bréal, nu avem nici o informație pozitivă, dar

Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă (2011) [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
nici o informație pozitivă, dar despre care se poate spune cu siguranță că a fost utilizată pe parcursul unei serii considerabile de secole înainte de a ajunge la dezvoltarea gramaticală pe care o reprezintă”. Limitarea zonală și rasială a constituirii prototipului de limbă flexionară întărește ideea de limbă mamă și afirmă constituirea spațiului lingvistic indoeuropean prin migrația dialectelor ariene. Astfel, arată Bréal, „au ieșit din limba mamă i.-e. sanscrita, zenda, greaca, latina, celtica, germanica și slava”. Dar tocmai derivarea acestor limbi dintr-o

Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă (2011) [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
materialul aglutinant comun în spațiul preindoeuropean. Gramatica fiecărei limbi i.-e. nu este moștenire alterată de la limba mamă, ci rezultatul uzului local al structurilor aglutinante. Trecerea firească de la formula silabică de limbă la cea aglutinantă și de la aceasta la cea flexionară poate fi influențată și de contactul dintre limbi, dar numai în sensul ascendent al evoluției și numai dacă limba aflată pe o treaptă inferioară ca structură nu a fost consacrată, prin opere orale și mai ales scrise, pentru a servi

Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă (2011) [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
îi slujesc ca instrument de gândire. Nu există legi fonetice sau de altă natură în constituirea limbilor. Singurul principiu, impus de logica lucrurilor, este evoluția structurală a limbii de la formula silabică la cea aglutinantă și de la cea aglutinantă la cea flexionară. La contactul dintre civilizații puternice exprimate prin formule diferite de limbă întoarcerea de la formula aglutinantă la cea silabică și de la cea flexionară la cea aglutinantă este imposibilă. Actualul peisaj etnolingvistic din jumătatea de est a Europei, de la Marea Tracică până la

Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă (2011) [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
lucrurilor, este evoluția structurală a limbii de la formula silabică la cea aglutinantă și de la cea aglutinantă la cea flexionară. La contactul dintre civilizații puternice exprimate prin formule diferite de limbă întoarcerea de la formula aglutinantă la cea silabică și de la cea flexionară la cea aglutinantă este imposibilă. Actualul peisaj etnolingvistic din jumătatea de est a Europei, de la Marea Tracică până la Marea Baltică, este relativ nou și unitar în profunzimea sa. Unitatea profundă a acestui spațiu, constatabilă la nivel lexical între română, albaneză, slavă

Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă (2011) [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
materialului autohton din estul Europei în spațiul italic, unde s-a constituit latina, și în spațiul euro asiatic pe care s-au constituit local celelalte limbi indoeuropene. Latina a adus în spațiul est european materialul continuu preindoeuropean, prelucrat în manieră flexionară, și a influențat constituirea limbii române și a celorlalte limbi din acest spațiu atât ca lexic cât și ca manieră flexionară, paradigmatică, de sintetizare a acestuia. În acest sens se poate vorbi de „împrumuturi” latine în lexicul limbii române, la

Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă (2011) [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
au constituit local celelalte limbi indoeuropene. Latina a adus în spațiul est european materialul continuu preindoeuropean, prelucrat în manieră flexionară, și a influențat constituirea limbii române și a celorlalte limbi din acest spațiu atât ca lexic cât și ca manieră flexionară, paradigmatică, de sintetizare a acestuia. În acest sens se poate vorbi de „împrumuturi” latine în lexicul limbii române, la fel cum se vorbește de împrumuturi grecești în latină și cum putem vorbi de împrumuturi lexicale autohtone (nu slave, albaneze, maghiare

Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă (2011) [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
limbilor indoeuropene ca rezultat al evoluției globale a limbii prin stadiile silabic și aglutinant, în afara cărora nu se justifică structura morfematică și paradigmatică a acestor limbi. În plus, locul devenirii zonale a fiecărei limbi i.-e. prin metamorfozarea paradigmatică și flexionară a substratului aglutinant este artificial luat de deteriorarea prin substrat și adstraturi a modelului, căruia i se atribuie capacitate de regenerare prin transformarea carențelor în virtuți. Petru Maior Petru Maior (1761-1821) este teoreticianul preocupărilor lingvistice ale Școlii ardelene, preocupări materializate

Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă (2011) [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
nu a fost predominator” în constituirea acestei limbi. Problema este însă că nu doar Hasdeu, întreaga lingvistică europeană nu era pregătită pentru a soluționa în această manieră constituirea vreunei limbi noi. Și astăzi se crede că albaneza exista ca limbă flexionară încă pe vremea lui Herodot, că slava de asemenea s-ar fi desprins ca limbă indoeuropeană din preindoeuropeana mamă și ar fi stat pitită vreo mie de ani undeva între Nipru și Vistula până să explodeze în secolul al VI

Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă (2011) [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
romani a acestui spațiu, urmată de integrarea lui administrativă în imperiu și de colonizarea lui cu populație latină. A avut loc în consecință simbioza traco-latină care a pus în contact două formule de limbă: limba aglutinantă a autohtonilor și limba flexionară a latinilor. Ambele limbi erau constituite pe continuitatea globală, mai mult sau mai puțin evidentă, sau chiar mascată, a materialului lingvistic, numai că în latină acest material era gramaticalizat și structurat paradigmatic, pe când în tracă elementele care alcătuiau cuvântul și

Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă (2011) [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
lingvistic în plan zonal, european și euro-afro-asiatic. Problema elementelor germanice are aceeași premisă falsă a originii comune a limbilor i.-e., în timp ce limbile germanice sunt și ele rezultatul specific al evoluției locale a materialului lingvistic prin formulele silabică, aglutinantă și flexionară de limbă. „Începând cu a doua jumătate a secolului al II-lea d. Hr., spune S. Pușcariu, apar în Dacia seminții germane. După marcomani, cu o sută de ani mai târziu, vin goții, cărora Aurelian le cedează provincia. De asemenea

Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă (2011) [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
genealogic al limbilor i.-e. cu două consecințe nefaste: 1) imaginarea unui punct de constituire a protolimbii i.-e. și de răspândire ulterioară a ramificațiilor acesteia; 2) anihilarea substratului preindoeuropean și, deci, a continuității materialului silabic și aglutinant în formula flexionară a limbilor așa zise i.-e. Consecințele teoriei arborelui genealogic implică spargerea unității comunicative a limbii în trei componente: fonetică, gramaticală și lexicală, cărora li se atribuie existență și evoluție independentă. Demascarea neogramaticii ca epocă perimată a gândirii istorice este

Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă (2011) [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
mai larg de cuprindere nu au putut zdruncina fundamentul neogramatic al gândirii istorice de vreme ce aceste încercări nu au în vedere originea naturală a limbajului uman, evoluția socială a limbii și continuitatea globală a materialului lingvistic prin formulele silabică, aglutinantă și flexionară de limbă. Prezentăm în acest sens două exemple. Nicolae Densusianu (1846-1911) este autorul unei lucrări voluminoase intitulate Dacia preistorică, în care ultimul capitol poartă titlul „Limba pelasgă”. Printre contradicțiile și inconsecvențele acestui capitol se conturează o schemă prin care autorul

Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă (2011) [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]