KorAP: Find »[drukola/base=flexionar & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 2 3 4 ...23 >

567 matches

Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748

de jos fiind plasată chineză. Fratele său, August Wilhelm von Schlegel, separă tipul izolant de tipul aglutinant considerînd, în 1818, că există trei mari clase de limbi: cele fără structura gramaticala (numite izolante), limbile care folosesc afixe (aglutinante) și limbile flexionare. Wilhelm von Humboldt, de fapt primul care folosește denumirea de limbi aglutinante, va adăuga și tipul incorporant 86, descoperit în urmă analizei unor limbi "exotice". Schlegel a nuanțat apoi noțiunea de limbă flexionara, pentru că a observat că unele limbi indo-europene

[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
limbile care folosesc afixe (aglutinante) și limbile flexionare. Wilhelm von Humboldt, de fapt primul care folosește denumirea de limbi aglutinante, va adăuga și tipul incorporant 86, descoperit în urmă analizei unor limbi "exotice". Schlegel a nuanțat apoi noțiunea de limbă flexionara, pentru că a observat că unele limbi indo-europene moderne, precum franceză sau engleză, și-au redus flexiunea propriu-zisă, în locul ei utilizînd o serie de morfeme libere precum auxiliarele, articolele, prepozițiile etc. Prin urmare, el împarte limbile flexionare în sintetice (limbi cu

[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
apoi noțiunea de limbă flexionara, pentru că a observat că unele limbi indo-europene moderne, precum franceză sau engleză, și-au redus flexiunea propriu-zisă, în locul ei utilizînd o serie de morfeme libere precum auxiliarele, articolele, prepozițiile etc. Prin urmare, el împarte limbile flexionare în sintetice (limbi cu flexiune bogată, ca sanscrita, greacă veche, latină etc.) și analitice (limbi care utilizează și morfemele libere, ca franceză, engleză, germană etc.). În sfîrșit, a fost introdus și un al patrulea tip, numit incorporant, specific limbilor amerindiene

[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
introdus și un al patrulea tip, numit incorporant, specific limbilor amerindiene și care constă în adăugarea la un lexem a unui mare număr de afixe (prefixe și sufixe morfologice și lexicale). August Schleicher lămurește în 1861 și distincția aglutinant vs. flexionar. Limbile aglutinante utilizează afixe care exprimă categorii gramaticale clar delimitate, afixe adăugate unui radical care aproape că nu cunoaște fenomenul de alternanta fonetica. Dimpotrivă, limbile flexionare folosesc afixe care exprimă categorii amalgamate, iar în radical pot apărea alternante fonetice cu

[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
și sufixe morfologice și lexicale). August Schleicher lămurește în 1861 și distincția aglutinant vs. flexionar. Limbile aglutinante utilizează afixe care exprimă categorii gramaticale clar delimitate, afixe adăugate unui radical care aproape că nu cunoaște fenomenul de alternanta fonetica. Dimpotrivă, limbile flexionare folosesc afixe care exprimă categorii amalgamate, iar în radical pot apărea alternante fonetice cu valoare morfologica. Așadar, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se conturase deja o clasificare ce rămîne valabilă, în linii mari, pînă astăzi: 1

[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
afixe care exprimă categorii amalgamate, iar în radical pot apărea alternante fonetice cu valoare morfologica. Așadar, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se conturase deja o clasificare ce rămîne valabilă, în linii mari, pînă astăzi: 1) limbi flexionare a. analitice b. sintetice 2) limbi izolante 3) limbi aglutinante (aici intra și limbile incorporante, numite și polisintetice). O primă schimbare majoră în tipologia lingvistică apare abia o dată cu Edward Sapir în 1921. Lingvistul american propune înlocuirea termenului flexionar prin termenul

[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
1) limbi flexionare a. analitice b. sintetice 2) limbi izolante 3) limbi aglutinante (aici intra și limbile incorporante, numite și polisintetice). O primă schimbare majoră în tipologia lingvistică apare abia o dată cu Edward Sapir în 1921. Lingvistul american propune înlocuirea termenului flexionar prin termenul fuzional și introduce o perspectivă conceptual-semantică, împărțind limbile în funcție de modul în care exprimă diverse tipuri de concepte. În plus, el observa că în clasificarea morfologica clasică nu acționează, de fapt, un singur parametru, ci doi parametri interdependenți: numărul

[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
clasificarea morfologica clasică nu acționează, de fapt, un singur parametru, ci doi parametri interdependenți: numărul de morfeme pe cuvînt și gradul de fuziune a morfemelor. În decursul evoluției lor limbile își schimbă tipul, pe traiectoria tip izolant → tip aglutinant → tip flexionar, acestea din urmă (că, de pildă, limbile indo-europene vechi) fiind considerate, în mod greșit, superioare altora. Această clasificare, avînd la bază tipul morfologic, a dominat întreg secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea. Clasificarea genealogica

[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
concrete, derivative, relațional-concrete și pur relaționale), patru tipuri de tehnici morfematice (limbi izolante, aglutinante, fuzionante și simbolizante) și trei tipuri structurale (limbi analitice, sintetice și polisintetice), cu diferite grade de amalgamare și relativizare. În funcție de parametrul gradului de sinteză al formațiilor flexionare el distinge: limbi analitice (care utilizează mai ales mărci gramaticale mobile, auxiliare și prepoziții), limbi sintetice (care folosesc prioritar afixe - sufixe gramaticale și desinențe -, legate de rădăcina cuvintelor) și limbi polisintetice, numite și incorporante (care încorporează într-un singur cuvînt

[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
izolante (limbi lipsite de morfologie, numite și monosilabice sau amorfe, în care fiecare cuvînt este echivalentul unui singur morfem), limbi aglutinante (limbi care utilizează afixe gramaticale cu poziție fixă în cuvînt și cu sens unic, analizabil separat), limbi fuzionante (limbi flexionare care utilizează și ele afixe gramaticale, dar un același afix are mai multe valori, fapt ce face dificilă segmentarea afixelor) și limbi simbolizante (limbi care, pe lîngă afixe, folosesc o serie de alternante fonetice, deplasări ale accentului sau reduplicarea rădăcinii

[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
urmare, existentă universaliilor lingvistice. La nivelul structurii de suprafață, tema și rema se exprimă prin diferite mijloace gramaticale. În lucrarea Ein "typologisches Konstrukt"141, Skalička postulează existența a cinci constructe tipologice, care pot fi dominante într-o limbă istorică: 1) flexionar că în latină sau cehă; 2) aglutinant că în maghiară sau japoneză; 3) izolant sau analitic că în franceză sau engleză; 4) polisintetic că în vietnameza și chineză; 5) cu flexiune internă că în arabă. După cum se poate observa, sensul

[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
treilea grup important este format din limbile (mai ales din Asia orientala, dar și din Africa) ce utilizează pentru segmentarea tema - remă mijloace morfologice (în majoritatea cazurilor particule polisintetice sau afixe aglutinante)142. De pildă, în limbile dominate de tipul flexionar apare o alternanta de rădăcini (eventual cu o singură desinența pentru o formă lexicala dată), ceea ce implică un amalgam de funcții ale desinențelor (acestea pot exprima, simultan, cazul, numărul și genul sau persoană, numărul, timpul și modul)143. Relativitatea importanței

[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
prin urmare, o deosebire esențială față de tipologia lingvistică tradițională, în care conceptul de tip lingvistic desemnează de obicei "un ansamblu coerent de procedee de structurare lingvistică, mai ales în planul expresiei"151 și care face să se vorbească despre limbi flexionare, aglutinante, izolante, incorporante etc. Dimpotrivă, așa cum am văzut deja, Coșeriu consideră tipul lingvistic drept "nivelul structural cel mai înalt care poate fi obiectiv constatat într-o limbă, mai precis nivelul tipurilor de funcții și de procedee, al principiilor manifestate prin

[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
etc. 4.3.2. Criterii morfologice Cea mai cunoscută clasificare morfologica împarte limbile în: - izolante (amorfe): cuvintele sînt invariabile - chineză - neizolante - aglutinante: adaugă la un cuvînt o serie de afixe detașabile, ce pot fi analizate și separat - maghiară, turcă, basca; - flexionare - sintetice: raporturile dintre cuvinte se exprimă prin morfeme care fuzionează - română; - analitice: raporturile sintagmatice se realizează cu ajutorul prepozițiilor, verbelor auxiliare etc. - franceză, engleza; - polisintetice (incorporante): considerate și subtip al limbilor izolante, realizează secvențe lingvistice unitare foarte lungi și complexe, care

[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
sau prin topica. Aglutinanta - turcice, mongolice, fino-ugrice, tunguso-manciuriene, samoiede, dravidiene, bantu, japoneză, gruzina, basca etc. Aglutinarea este un tip special de afixare, întîlnită în limbi precum cele uralo-altaice sau nigero-congoleze, spre deosebire de fuziunea specifică flexiunii. Limbile aglutinante se aseamănă cu cele flexionare prin faptul că un cuvînt ia forme diferite în funcție de diferite valori gramaticale, dar morfemele lexicale și gramaticale care se aglutinează exprimă categorii distincte. Iată cîteva exemple 168: - în turcă: ev = casă, ev-in = casă + genitiv (casei), ev-ler = casă + plural (case), ev-ler-im

[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
caselor mele) - în kazaha: ara = albina (N sg.), ara-ga (D sg.), ara-lar (N pl.), ara-lar-ga (D pl.) - în maghiară: kert = grădină, kert-ek = grădină + plural, kert-ben = grădină + locativ, kert-ek-ben = grădină + plural + locativ - în swahili: ki-su = singular + cuțit, vi-su = plural + cuțit Flexionara (fuzională): limbile indo-europene, afro-asiatice Tipul flexionar este caracterizat îndeosebi prin următoarele particularități: a) o unitate lexicala este poliforma în vorbire, variațiile formale datorîndu-se unor valori gramaticale diferite și fiind realizate prin afixare (prefixe, infixe, sufixe) sau prin alternante interne (alternante

[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
N sg.), ara-ga (D sg.), ara-lar (N pl.), ara-lar-ga (D pl.) - în maghiară: kert = grădină, kert-ek = grădină + plural, kert-ben = grădină + locativ, kert-ek-ben = grădină + plural + locativ - în swahili: ki-su = singular + cuțit, vi-su = plural + cuțit Flexionara (fuzională): limbile indo-europene, afro-asiatice Tipul flexionar este caracterizat îndeosebi prin următoarele particularități: a) o unitate lexicala este poliforma în vorbire, variațiile formale datorîndu-se unor valori gramaticale diferite și fiind realizate prin afixare (prefixe, infixe, sufixe) sau prin alternante interne (alternante vocalice sau consonantice); b) semnificantul morfemelor

[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
feminin), a numărului (singular), dar și a cazului (nominativ și acuzativ) și a determinării (articol hotărît). Gradul de flectivitate este diferit de la o limbă la alta, chiar dacă acestea fac parte din aceeași familie sau chiar din aceeași ramură: latină este flexionara în mai mare grad decît româna, română decît franceză; tipul flexionar este mai puternic în islandeza că în germană, dar mai puternic în germană decît în engleză etc. În general se considera că slăbirea dusă pînă la dispariție a flexiunii

[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
și a determinării (articol hotărît). Gradul de flectivitate este diferit de la o limbă la alta, chiar dacă acestea fac parte din aceeași familie sau chiar din aceeași ramură: latină este flexionara în mai mare grad decît româna, română decît franceză; tipul flexionar este mai puternic în islandeza că în germană, dar mai puternic în germană decît în engleză etc. În general se considera că slăbirea dusă pînă la dispariție a flexiunii (evidență, în cazul limbilor romanice, la franceză) marchează o trecere de la

[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
mai puternic în islandeza că în germană, dar mai puternic în germană decît în engleză etc. În general se considera că slăbirea dusă pînă la dispariție a flexiunii (evidență, în cazul limbilor romanice, la franceză) marchează o trecere de la tipul flexionar către tipul izolant. Limbile flexionare sintetice (limbile indo-europene vechi: sanscrita, greacă, latină, slavă comună etc.) exprimă raporturile gramaticale în interiorul cuvîntului, cu ajutorul unor morfeme care fuzionează (adică nu se adaugă în succesiune, ca în cazul limbilor aglutinante). Limbile flexionare analitice (majoritatea

[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
în germană, dar mai puternic în germană decît în engleză etc. În general se considera că slăbirea dusă pînă la dispariție a flexiunii (evidență, în cazul limbilor romanice, la franceză) marchează o trecere de la tipul flexionar către tipul izolant. Limbile flexionare sintetice (limbile indo-europene vechi: sanscrita, greacă, latină, slavă comună etc.) exprimă raporturile gramaticale în interiorul cuvîntului, cu ajutorul unor morfeme care fuzionează (adică nu se adaugă în succesiune, ca în cazul limbilor aglutinante). Limbile flexionare analitice (majoritatea limbilor indo-europene actuale) folosesc mijloace

[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
de la tipul flexionar către tipul izolant. Limbile flexionare sintetice (limbile indo-europene vechi: sanscrita, greacă, latină, slavă comună etc.) exprimă raporturile gramaticale în interiorul cuvîntului, cu ajutorul unor morfeme care fuzionează (adică nu se adaugă în succesiune, ca în cazul limbilor aglutinante). Limbile flexionare analitice (majoritatea limbilor indo-europene actuale) folosesc mijloace sintactice de exprimare a raporturilor gramaticale (așa-numitele instrumente gramaticale de tipul prepozițiilor, verbelor auxiliare etc.). După cum am mai arătat, nu există tipuri flexionare pure: clasificarea limbilor flexionare se face în funcție de preponderenta tipului

[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
adaugă în succesiune, ca în cazul limbilor aglutinante). Limbile flexionare analitice (majoritatea limbilor indo-europene actuale) folosesc mijloace sintactice de exprimare a raporturilor gramaticale (așa-numitele instrumente gramaticale de tipul prepozițiilor, verbelor auxiliare etc.). După cum am mai arătat, nu există tipuri flexionare pure: clasificarea limbilor flexionare se face în funcție de preponderenta tipului sintetic sau a celui analitic; de exemplu, limba română este mai sintetică decît alte limbi romanice. Limbile de tip polisintetic (de pildă, unele limbi amerindiene), numite și incorporante, folosesc secvențe lingvistice

[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
în cazul limbilor aglutinante). Limbile flexionare analitice (majoritatea limbilor indo-europene actuale) folosesc mijloace sintactice de exprimare a raporturilor gramaticale (așa-numitele instrumente gramaticale de tipul prepozițiilor, verbelor auxiliare etc.). După cum am mai arătat, nu există tipuri flexionare pure: clasificarea limbilor flexionare se face în funcție de preponderenta tipului sintetic sau a celui analitic; de exemplu, limba română este mai sintetică decît alte limbi romanice. Limbile de tip polisintetic (de pildă, unele limbi amerindiene), numite și incorporante, folosesc secvențe lingvistice unitare foarte lungi și

[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
incoativa 170) a procesului + "a mînca" = "am terminat de a începe să mănînc"171. Indicele de fuziune, combinat cu indicele de sinteză se utilizează pentru clasificarea unei limbi în funcție de ușurință cu care putem segmenta cuvintele în morfemele constitutive: în limbile flexionare (fuzionale) morfemele sînt uneori greu recognoscibile, în timp ce în limbile aglutinante cuvintele sînt simple concatenări de morfeme clar delimitate. Clasificările din perspectiva morfologica mai pot avea în vedere: sistemul de cazuri morfologice (da/nu), genul gramatical sau clasele nominale (da/nu

[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]