251 matches
-
mari, a înscris o dată importantă în istoria culturii religioase și în dezvoltarea limbii române literare. Lucrare specifică oratoriei de amvon, cultivată în epocă în scopul instruirii religios-dogmatice și moralizator-didactice, ea oferă, în cele șaptezeci și cinci de predici, un conținut omiletic, liturgic, hagiografic și literar-artistic. Cazaniile pleacă de la pericopele evanghelice ale slujbelor anului bisericesc pentru a dezvolta „învățături”, comentarii în spiritul textelor patristice, urmând sensul literal și mai ales pe cel parabolic - ce suscită creativitatea lui V. - al Scripturii. Partea a doua a
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290433_a_291762]
-
ale slujbelor anului bisericesc pentru a dezvolta „învățături”, comentarii în spiritul textelor patristice, urmând sensul literal și mai ales pe cel parabolic - ce suscită creativitatea lui V. - al Scripturii. Partea a doua a Cărții românești de învățătură... are un conținut hagiografic și panegiric destinat sărbătorilor sfinților Bisericii Ortodoxe, fiind un adaos independent al mitropolitului, prin care se va reînnoda tradiția vechilor sinaxare și mineie cu viitoarea operă a lui Dosoftei, Viața și petrecerea svinților (1682-1686). Textul Cazaniei evidențiază aportul filologului umanist
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290433_a_291762]
-
teologală și subtilitățile hermeneutice rămân în plan secund, preeminență au calitățile prozei artistice: claritatea narațiunii, bogăția imaginilor plastice și a ornamentelor stilistice (comparații, metafore), oralitatea și vigoarea frazei, elanul retoric, lirismul pasajelor poematice. Multe predici pun în circulație elemente legendare, hagiografice, apocrife, folclorice, provenind frecvent din Biblie sau din fondul popular balcanic. Teme universale - moartea ca „trecere”, călătoria în „lumea de dincolo” - sunt preluate de omiliile la înmormântarea, învierea, înălțarea și coborârea lui Iisus în iad. Iadul personificat se tânguie într-
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290433_a_291762]
-
populare conțin și predicile la Învierea lui Lazăr sau la Duminica Floriilor; motivul „amărâtă turturea” se întâlnește în cuvântarea la Întâmpinarea Domnului. V. știe să umanizeze lumea divină, apropiind-o de înțelegerea populară. În partea a doua a Cazaniei miraculosul hagiografic și extazul religios nimbează protagoniștii „jitiilor” - sfinții, ca instrumente pământene de luptă și jertfă în revelarea adevărului creștin. Biografii legendare și date istorice se îmbină în predicile ce povestesc viața lui Simion Stâlpnicul, faptele împăratului Constantin în apărarea creștinilor, prezența
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290433_a_291762]
-
această simplitate medievală, trăgându-și forța din culorile de anluminuri și din luminile unui vitraliu de biserică. Alegerea poveștii acestui sfânt puțin cunoscut merită privită mai atent. Viața Sfântului Iulian a apărut târziu printre numeroasele vieți de sfinți cu intenție hagiografică care contribuie, în Evul Mediu, la crearea unui legendar creștin. "Legenda Sfântului Iulian cel Primitor nu este foarte veche; ea nu face parte din această perioadă de înflorire a unor legende hagiografice unele stranii și bizare, altele realmente frumoase, prin
[Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
târziu printre numeroasele vieți de sfinți cu intenție hagiografică care contribuie, în Evul Mediu, la crearea unui legendar creștin. "Legenda Sfântului Iulian cel Primitor nu este foarte veche; ea nu face parte din această perioadă de înflorire a unor legende hagiografice unele stranii și bizare, altele realmente frumoase, prin care s-a manifestat în primele cinci sau șase secole ale Creștinismului, uluitoarea facultate "mitopoetică" a noii religii"336. Se pare că legenda a existat, totuși, înainte de secolul al XIII-lea. O
[Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
în cea mai bună parte de apele Dunării. Tot în acest perimetru au fost descoperite și ruinele unei bazilici creștine cu absida orientată spre nord-est, atașată zidurilor de incintă, cu trei navate și cu un nartex simplu. La Noviodunum, izvoarele hagiografice au identificat un număr mare de martiri (32 sau 36), indicându-ne astfel prezența unei comunități creștine consistente, cu organizare bisericească și lăcașuri de cult. Mărturiile arheologice evidențiază pătrunderea timpurie a creștinismului în a doua jumătate a primului secol, fapt
Elemente ale prezenţei paleocreştine în necropolele din Sciţia Minor (secolele IV-VI) by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100982_a_102274]
-
VI, indică zona centrală a necropolei paleocreștine callatiene. Mormântul de tip hipogeu de la Tomis are o cameră funerară la vest (6,15 m x 3,90 m x 2,90 m), decorată cu o pictură complicată (motive geometrice, vegetale și hagiografice). Este prevăzut la est cu un dromos (3,65 m x 1,46 m) cu o scară cu trepte din blocuri de calcar, a cărei boltă de cărămizi s-a fragmentat. Se remarcă prezența unor elemente paleocreștine evidente precum: orientarea
Elemente ale prezenţei paleocreştine în necropolele din Sciţia Minor (secolele IV-VI) by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100982_a_102274]
-
din blocuri de calcar, a cărei boltă de cărămizi s-a fragmentat. Se remarcă prezența unor elemente paleocreștine evidente precum: orientarea V-E a defuncților, obiectele de inventar (fragmente de amforă, de sticlă; un mic vas de argint etc.), motivele hagiografice, inscripțiile grecești simple sau cu monogramul lui Cristos pe o masă monolită de calcar cu două picioare, semnul crucii etc., prezența a 4 monede de bronz din secolul IV. 3. Descoperiri arheologice extra coemeteriale 3.1. Bazilici paleocreștine Din cele
Elemente ale prezenţei paleocreştine în necropolele din Sciţia Minor (secolele IV-VI) by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100982_a_102274]
-
etimologică multilingvă (nume care pot aparține la două sau mai multe limbi de origine), familia de identitate națională (indică un loc), familia toponimică, familia paronomastică (demonstrând capacitatea scriitorilor de a crea calambururi), familia istorică (nume care reflectă istoria trecută), familia hagiografică (numele sfinților și derivatele numelor lor). În prima etapă de studiu, se încearcă încadrarea oricărui tip de nume în una din aceste categorii. Următoarea parte a analizei descrie tehnicile utilizate pentru a numi persoane sau locuri: poliantroponimică (mijloc de a
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
Eliade "funcționează ritual ca stereotipii de lectură, eventual drept criteriu valoric, escamotându-se astfel și scăderile operei, care nu sunt puține, înfruntând, în momentul de față riscul de a intra sub regimul tabuizării, în exegeze animate de un cert elan hagiografic 49". În ceea ce privește ultima etapă a creației, critica literară a constatat o sinteză tot mai pregnantă a ideilor scriitorului, prezența acestora în opera literară fiind tot mai confiscantă: "Arta spectacolului este teoretizată în narațiuni cu un profund caracter eseistic, în care
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
soții, vreau să spun - văduve, divorțate..." care participă la ritual. Vama poștei este locul de trecere - vama este, prin definiție, un loc de trecere - după prima întoarcere de la țigănci. Sintagma "vămile văzduhului" sau "vămile cerești" despre care vorbesc textele patristice, hagiografice și liturgice reprezintă popasuri prin care trece sufletul mortului în călătoria spre cer și unde este cercetat pentru viața avută; fiecare vamă are în vedere un anumit tip de păcate, de patimi (vămile minciunii, clevetirii, judecării aproapelui, lăcomiei, leneviei, furtului
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
dominantă a epocii. Oricâtă deosebire ar fi între pictura bizantină și cea occidentală corespunzătoare și una și cealaltă se colorează de lumina revelației supranaturale. Obiectul acestei picturi e omul, îngerul, și creatura toată văzută în cerul spiritual. Umanitatea biblică și hagiografică, prinsă în vastele configurații ale compoziției, urcă de pe pământ spre cer, absorbită în marea taină a lumii de dincolo de lume. Pictura bisericească e istorie convertită și transfigurată în veșnicie. Omul ocupă în ea un loc imens fiindcă el e obiectul
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
numerotându-i-se versetele și ține loc de Biblie cu răspunsuri la toate chestiunile ce se ivesc. Un institut de leninologie a fost creat pentru a-l interpreta. Milioane și milioane de imagini îi alcătuiesc iconografia, iar cărțile și broșurile hagiografice sunt nenumărate. S-a creat, continuă Suvarin, „un mit al infailibilității lui Lenin, iar cultul lui e un delir colectiv în care fariseismul se amestecă cu elanul natural”. Exploatându-se astfel misticismul nativ al poporului rus, adorarea lui Lenin a
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
cu neamurile cu care au venit în contact, slavi, bulgari și avari, fără a-și părăsi legea creștină și obiceiurile părintești . Unul din descendenții acestor prizonieri, Mauros, „știa limba noastră (greaca) și limba romanilor, slavilor și bulgarilor”, după cum relatează lucrarea hagiografică „Miracolele Sfântului Dumitru”, în cartea a doua, scrisă între anii 680-685, și a fost folosit ca translator de Cuber, șeful conglomeratului etnic nord-dunărean, cu care atacă pe avari și apoi asediază Thessalonicul . Acesta Mauros trebuie să fi învățat limba romanilor
Momente din Istoria României Orientale by Ion Cernat () [Corola-publishinghouse/Science/91880_a_92359]
-
alte limbi), ceea ce înseamnă că evoluția a avut loc în latină, fie înainte de fragmentarea dialectală a acesteia, fie mai târziu, concomitent, în diversele sale variante teritoriale: *aboculis "orb" (atestat cu acest sens, în forma nesudată ab oculis, într-un text hagiografic din secolele V-VI, v. CNRTL; > fr. aveugle, dial. aveule, prov. avugle, it. înv. avocolo ~ avogol(lo) ~ avuocolo ~ vocolo "idem") < [orbus] ab oculis "lipsit de ochi, privat de vedere" (CNRTL; v. mai jos, s.v. orbus,-a,-um); admissarius "cal de
Condensarea lexico-semantică by Emil Suciu [Corola-publishinghouse/Science/925_a_2433]
-
a reprezentării"; mai mult, "individualismul constituie o altă caracteristică fundamentală a omului bizantin"23. Iată de ce sfântul și cavalerul de pildă, creați în evul mediu timpuriu ca un legatum al unei străvechi distincții dintre sacerdoțiu și imperiu 24, populează literatura hagiografică, prind consistență în epopeea Dighenis Akritas, ca să prolifereze în forme mai mult sau mai puțin degradate în imaginarul modern din sud-est, incluzând aici și folclorul. Deja în epopeea amintită cavalerul apare în mai puțin de patru ipostaze tipologice, anume, "akritul
[Corola-publishinghouse/Science/85095_a_85882]
-
deține această funcție. Comportamentul său exemplar că guvernator este evidențiat maiestuos în cele trei biografii ale lui Manetti din secolul al XV-lea, dintre care două au fost scrise de Vespasiano da Bisticci și una de Naldo Naldi 17. Calitatea hagiografica a acestor biografii este astăzi ușor iritanta, dar realizările lui Manetti au fost considerabile. Descendent al unei familii de negustori bogați, el era expert în latină, greacă și ebraica. După cum sublinia Arthur Field, Manetti a făcut incursiuni substanțiale în filosofia
by WILLIAM J. CONNELL [Corola-publishinghouse/Science/989_a_2497]
-
schimb, pentru perioadele ulterioare și mai ales pentru evenimentele din vremea sa, Orosius oferă o interpretare mult mai interesantă, chiar dacă e vorba de o interpretare pur apologetică: împărații ce apără ortodoxia creștină, precum Grațian, Theodosius și Honorius, sînt prezentați aproape hagiografic. Istoria omenirii a fost determinată încă de la început de păcatul originar, observă Orosius, reluînd doctrina lui Augustin, și s-a desfășurat ca o succesiune de violențe și de opresiuni exercitate de un popor asupra altuia, inclusiv a celui roman; față de
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
să ocupe scaunul epsicopal de acolo, rămas vacant. Istoria persecuțiilor din provincia Africa, deși povestește evenimentele cu obiectivitatea specifică unei narațiuni istorice, este totuși o istorie sui generis, întrucît în ea găsim și semne, minuni, miracole, adică toate elementele literaturii hagiografice. Viziunea de ansamblu e îngustă, focalizată în întregime asupra raporturilor dintre Biserică și barbari, neexistînd vreun interes pentru raporturile dintre barbari și imperiu, care s-au concretizat de mai multe ori în acorduri și tratate. Limba folosită, deși are unele
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
putea să trezească într-un alt literat dorința de a-l imita. Procedînd astfel, Paulinus a continuat tradiția epopeii biblice, repovestind faptele unui sfînt și subliniind cu emfază oratorică minunile făcute de acesta. A alcătuit așadar un fel de epopee hagiografică, în intenția de a compune un text comparabil cu epopeea biblică; a inserat momente de reflecție și de elevație lirică. Primele trei cărți erau deja terminate cînd poetul a găsit un alt material biografic, cele două Dialoguri pe care Sulpicius
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
V-lea), Petru, supranumit „Hrisologul” („cuvînt de aur”) pentru elocința sa de către abatele Agnello din Ravenna, în secolul al IX-lea. Născut în Imola de azi, în Emilia, în jurul anului 405, a fost numit (în urma unui vis, spune o povestire hagiografică) de către papa Sixt al III-lea, prin anul 440, arhiepiscop de Ravenna. în această calitate, a dobîndit o faimă atît de mare, încît pînă și ereticul Eutihie, condamnat în 448 de dușmanii săi de la Constantinopol, a cerut, printr-un tratat
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
a fost atribuită lui Ferrando în primele ediții, dar în manuscris ne-a parvenit anonimă, motiv pentru care această atribuire a fost pusă recent la îndoială. A fost scrisă după 535, adică după moartea lui Fulgențiu, și aparține genului povestirilor hagiografice al căror protagonist este un episcop. Alegerea episoadelor narate e destul de interesantă din punctul de vedere al personalității protagonistului, cu atît mai mult cu cît lipsesc aproape cu desăvîrșire povestirile despre miracole. Dacă această biografie este autentică, Ferrando a fost
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
ale Părinților Italiei”, așa cum scrierea lui Teodoret era o culegere de „Vieți ale Părinților” Siriei. în luna iulie a anului 593, Grigorie i-a trimis o scrisoare lui Maximian, episcop de Siracuza, prin care îi cerea să-i procure povestiri hagiografice potrivite pentru cartea sa; compunerea operei datează așadar cam din acea perioadă. Scrierea este concepută ca o conversație între Grigorie și un tînăr discipol al său, diaconul Petru, care, înfățișat ca o persoană foarte neștiutoare, vorbește în numele ignoranților ce trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Vieți de sfinți locali, cum sînt Ilarie de Poitiers, Marcellus, Germanus și alții; cea mai importantă dintre ele este biografia protectoarei sale, Sfînta Radegonda, din care lipsește orice motivație personală, orice semn de recunoștință sau de afecțiune, deoarece predomină preocuparea hagiografică, fiind puse în lumină doar virtuțile sfintei și miracolele săvîrșite de ea. Opera datează din ultimii ani ai activității poetului, pentru că Radegonda a murit în 587. Printre operele în proză mai pot fi amintite și o Explicație a Rugăciunii domnești
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]