264 matches
-
află în afara centrului sacru al lumii, acest „spațiu” incluzând locuri, credințe, obiceiuri, persoane, ființe, obiecte. Din păcate, chiar modul în care este definit și caracterizat sacrul de către Mircea Eliade poate induce în eroare, prin apelul la termeni ca „teofanie” sau „hierofanie”, consacrați în teologia creștină: „Simbolismul cuprins în expresia «Poarta Cerurilor» este deosebit de bogat și de complex: teofania consacră un loc prin simplul fapt că-l face «deschis» către înalt, adică asigură comunicarea lui cu Cerul, punct paradoxal de trecere de la
SACRU ŞI SFÂNT, O DIFERENŢĂ IGNORATĂ de ALEXANDRU MĂRCHIDAN în ediţia nr. 2231 din 08 februarie 2017 [Corola-blog/BlogPost/376589_a_377918]
-
faptelor, așa cum Hegel afirmă că „în Natură lucrurile se repetă la nesfârșit [...]. Dar această repetiție are un sens [...]. Ea singură conferă realitate. Sacralitatea unui anumit spațiu este dată de mitul cosmogonic. Spațiul prezintă urme ale întâmplărilor de la origini, acestea sunt hierofaniile („manifestări ale sacrului“). În Sacru și profan, Mircea Eliade afirmă că „spațiul nu este omogen, ci prezintă rupturi și spărturi; unele porțiuni de spațiu sunt calitativ diferite de celelalte [iar] Timpul nu este nici omogen și nici continuu pentru omul
Maria Ungureanu by Fantasticul în opera lui Mircea Eliade – Monografie () [Corola-publishinghouse/Science/1606_a_2947]
-
în romantism construcție fizică, mentală, sau fizico-mentală), pe de altă parte, sînt imitarea gestului cosmogonic, prin care spațiul profan e transformat în spațiu transcendent. La Blake și în romantism în general spațiul verbului decăzut este transformat în templu verbal, în "hierofanie" lingvistică, prin care se încearcă să se resacralizeze limbajul omenesc, rezultatul fiind, în cazurile reușite, nașterea spațiului transimanent al logosului teandric, un bun exemplu în acest sens fiind Blake, cel puțin în unele părți ale operei, dar și alți romantici
by William Blake [Corola-publishinghouse/Science/1122_a_2630]
-
funcții interne ale arhetipului, anume funcția evoluționară, creațională. Arhetipurile, arheomorfismele sînt astfel legate de ideea de exemplu (model)109. Justiția umană este clădita pe un astfel de model celest (tao, artha, themis, rîța, etc., toate înseamnă lege). Legea este o hierofanie primordială, un arheomorfism, revelația în illo tempore a normelor existenței, astfel încît a respecta legea înseamnă a trăi conform arhetipurilor 110. Durand a subliniat faptul că Rîța la indieni, tao la chinezi și moiră la greci sînt întruchipări ce pregătesc
by William Blake [Corola-publishinghouse/Science/1122_a_2630]
-
este forma inițială, deoarece prin el se exprimă „reprezentările colective” sau „ideologia” societății (vezi analiza din I. Strensky, 1987, pp. 149-150): Mircea Eliade, punând la Începuturile fenomenului religios, pe de o parte, aspirația omului către sacru și, pe de alta, „hierofania”, adică Întruparea și revelarea sacralității În fenomene ale lumii Înconjurătoare, va ipostazia mitul ca formă originară: „Mitul nu e tardiv decât În formulări. Dar conținutul său este arhaic și se referă la sacramente, adică la acte care presupun o realitate
Introducere în antropologia culturală. Mitul și ritul by Mihai Coman () [Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
marcat de un simplu obiect natural (stâncă, izvor, trunchi de copac) sau de un construct uman (de la altarul primitiv săpat În piatră, până la impunătoare monumente de arhitectură). Acest loc sacru este, În termenii lui Mircea Eliade, dovada și recipientul unei hierofanii: el Încorporează puteri ieșite din comun, deoarece aici o divinitate și-a revelat prezența și puterea. Dintr-o perspectivă mai nuanțată, A. Dupront (1987, p. 380) consideră că aceste puteri sunt dobândite și dovedite prin: a) hierofanii (arătarea Într-un
Introducere în antropologia culturală. Mitul și ritul by Mihai Coman () [Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
și recipientul unei hierofanii: el Încorporează puteri ieșite din comun, deoarece aici o divinitate și-a revelat prezența și puterea. Dintr-o perspectivă mai nuanțată, A. Dupront (1987, p. 380) consideră că aceste puteri sunt dobândite și dovedite prin: a) hierofanii (arătarea Într-un anumit loc și materializarea divinității Într-un anumit obiect); b) escatologii (revelații ale lumii de dincolo); c) evenimente istorice extraordinare; d) decizii ale puterii politice (manipularea, pentru obținerea de capital simbolic, a monumentelor, cimitirelor, instituțiilor Puterii). Spre deosebire de
Introducere în antropologia culturală. Mitul și ritul by Mihai Coman () [Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
ansamblu de rituri pentru aflarea răspunsului, un grup de specialiști care să traducă manifestarea divină și un loc, considerat favorabil pentru asemenea acțiuni. Altfel spus, oracolele reproduc structura și funcționarea centrului sacru din sistemul pelerinajelor. Oracolul reprezintă o anticameră a hierofaniei și a minunii produse de divinitate. Miracolul constă În apariția divinității și În intervenția ei (de obicei, Împotriva legilor firii sau societății - vindecări ale unor boli incurabile, readucerea din moarte, desemnarea unei persoane ca „un ales” al divinității, revelarea unor
Introducere în antropologia culturală. Mitul și ritul by Mihai Coman () [Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
mit: „Mire mort, mire pierdut/ Plop cu frunze tremurate/ Plai și câmpuri nearate/ Iarăși ziuă s-a făcut.” „Plângerea” sa este de fapt o „mirungere” (în înțeles voiculescian) cu ideea de îndumnezeire. Ca și în eposul popular, C. transpune o hierofanie, o nuntire cosmică, o trasmigrare, prin revelație creștină. Același înțeles creștin al judecății de apoi identifică semnificația asumării mesajului cu parabola biblică a lui Saul: „Zorile crapă cu silă,/ toate la judecată se strâng.// Mironosițele femei dau buzna spre staul
CUSA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286608_a_287937]
-
Romanele, denumite ulterior poeme, desfășoară narativ, dar și pe un principiu al asociației de imagini, fantasme, evenimente cu tipare de mit, lăsând să se întrevadă natura miraculoasă a existenței, întrepătrunderea dintre fantastic și real. Obscur, pierdut în, nerecunoscute de ceilalți, hierofanii, miracolul nu se refuză eroilor lui A. Cum realul e simplă fațadă, dincolo de care joacă altceva, cum observația fixează conținuturi ce scapă conștiinței (prin oniric, halucinații, nevroze), proza rupe cu tradiția realistă, purtând, în chiar acest efort, însemnele modernității. Romanele
ARGHEZI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285438_a_286767]
-
etc.). Acest fenomen de „specializare” a zeilor cerului sau de suplinire a acestora cu zeii fertilizatori ai furtunii și ploii a fost explicat de Mircea Eliade prin „natura pasivă a divinităților cerului și tendința lor de a face loc altor hierofanii care sunt mai concrete, mai personale, mai direct implicate în viața de zi cu zi a omului” (34, p. 82). Dei otiosi sunt schimbați cu dei pluviosi. Aceștia din urmă preiau de la cei dintâi - odată cu arma fulgerului - și o bună
Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/848_a_1763]
-
Ionescu, APF, 1990, 2; Liviu Malița, Exilul ca destin apocrif, APF, 1990, 5-7; Ion Vlad, „Jurnalul” poetului exilat, TR, 1990, 23; Dan Ciachir, Dumnezeu și marea, JL, 1990, 35; Nicolae Manolescu, Simptomatologia exilului, RL, 1990, 45; Cornel Ungureanu, Iluminare și hierofanie, O, 1990, 46; Cicerone Poghirc, „Les Clefs du crépuscule”, „Lupta”, 1991, 157; Cornel Mihai Ionescu, Hermeneutică și nostalgie, VR, 1991, 2; Alex. Ștefănescu, Transplant, RL, 1991, 8; Ioan Holban, Cum se poate înlocui Țara pierdută?, CRC, 1991, 26; Florin Manolescu
HORIA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287448_a_288777]
-
Frazarea narațiunilor este laconică, într-un lexic dezinhibat, cu ironice alăturări de expresii crude și neologisme, sugerând nesfârșita tranziție, tragedia și totodată „comedia cea de obște” a societății românești de azi. SCRIERI: Poeme, Iași, 1980; Credință și frig, București, 1990; Hierofanie, Iași, 1991; Amintirile verbului, Iași, 1992; Cameră cu magnolii, pref. Emil Iordache, Iași, 1995; Lampa lui Aladin, Iași, 1997. Referințe bibliografice: Val Condurache, O dramă în limbaj, RL, 1990, 51-52; Vasile Spiridon, „Hierofanie”, RL, 1992, 7; Constantin Hușanu, „Hierofanie”, „Moldova
STEFANACHI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289901_a_291230]
-
Iași, 1980; Credință și frig, București, 1990; Hierofanie, Iași, 1991; Amintirile verbului, Iași, 1992; Cameră cu magnolii, pref. Emil Iordache, Iași, 1995; Lampa lui Aladin, Iași, 1997. Referințe bibliografice: Val Condurache, O dramă în limbaj, RL, 1990, 51-52; Vasile Spiridon, „Hierofanie”, RL, 1992, 7; Constantin Hușanu, „Hierofanie”, „Moldova”, 1992, 2; Liviu Leonte, Altă față a poetului, CRC, 1997, 3; Mircea A. Diaconu, Instantanee critice, 1998, 200-205. S. D.
STEFANACHI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289901_a_291230]
-
1990; Hierofanie, Iași, 1991; Amintirile verbului, Iași, 1992; Cameră cu magnolii, pref. Emil Iordache, Iași, 1995; Lampa lui Aladin, Iași, 1997. Referințe bibliografice: Val Condurache, O dramă în limbaj, RL, 1990, 51-52; Vasile Spiridon, „Hierofanie”, RL, 1992, 7; Constantin Hușanu, „Hierofanie”, „Moldova”, 1992, 2; Liviu Leonte, Altă față a poetului, CRC, 1997, 3; Mircea A. Diaconu, Instantanee critice, 1998, 200-205. S. D.
STEFANACHI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289901_a_291230]
-
din Întreaga proză fantastică, pentru că reunește câteva dintre premisele și tehnicile majore ale elaborării ei: existența fantasticului (a „puterilor miraculoase”) ca „instrument de cunoaștere”, necesitatea, dificultatea și exemplaritatea inițierii, camuflarea sacrului În profan (până la contopire) și aluzivul dans dialectic al hierofaniilor pe care le Întâmpină sau le pregătesc personajele care o populează. Privită cu ingenuitate (câteodată intolerabilă pentru un examen serios), puntea plurală dintre opera științifică și literatura fantastică pare puțin populată de coincidențe, ca și de contrasensuri. Dimpotrivă, privită cu
[Corola-publishinghouse/Science/2270_a_3595]
-
le-a considerat și le considera Încă (Încerc să o spun În termenii săi) veritabile creații religioase ale lumii moderne, În pofida Încercărilor lumii academice de a simplifica deopotrivă funcția și cronologia creațiilor religioase, care, dată fiind tocmai dialectica sacrului, sensul hierofaniilor indistinct presărate În orice univers simbolic și imposibil de destituit, căci aparțin unui „element din structura conștiinței”, sunt deopotrivă actuale și importante. Mai târziu, și nu mai puțin explicit, exact acesta va fi sensul major al povestirii (funcția majoră a
[Corola-publishinghouse/Science/2270_a_3595]
-
o remarcabilă abilitate tehnică imaginea și prestigiul bardului care întreține cu aspră loialitate lumina în candela suferinței erotice. În Orfeon (1980) apar clasicitățile, Hera și Zeus, Venera și Amor, simbolurile trag spre zonele sacrului, în câmpul de semne se ivesc hierofaniile, retorica se complică. Poemul titular este conceput ca un oratoriu liric, cu personaje-mituri (Henoch, Măturătorul, Tsicla, Corul, Corificul) și indicații solemn-patetice de regie: „zidurile plâng orologii oarbe”, „norii târăsc sigiliul marelui eros”. Și Costache Conachi folosea acest fel de colocviu
ZILIERU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290737_a_292066]
-
Tihan, Apropierea, 49-57; Zamfir, Cealaltă față, 176-186; Grigurcu, Eminescu-Labiș, 188-200; Marius Pop, V. Voiculescu în amintirea contemporanilor, București, 1989; Florescu, Itinerarii, 13-101; Negoițescu, Ist. lit., I, 301-305; Octavian Soviany, Din „preistoria” poeziei voiculesciene, RL, 1992, 13; Cornel Ungureanu, Abstracție și hierofanie, O, 1992, 16; Aurel Martin, Religie și ficțiune, RL, 1992, 29; Octavian Soviany, Vasile Voiculescu, prozator, CNT, 1993, 22; [Vasile Voiculescu], JL, 1993, 41-44 (semnează Nicolae Florescu, Andrei Voiculescu, Mihaela Constantinescu, Sandu Lăzărescu); Nicolae Manolescu, Vasile Voiculescu față cu Securitatea
VOICULESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290623_a_291952]
-
opoziție dintre sacru și profan. Manifestarea sacrului Omul își dă seama de existența sacrului pentru că acesta se manifestă, se înfățișează ca un lucru cu totul diferit de profan. Pentru a reda actul acestei manifestări a sacrului, am propus termenul de hierofanie, care ne este la îndemînă, cu atât mai mult cu cât nu are nevoie de lămuriri suplimentare: el nu exprimă decât ceea ce este cuprins în conținutul etimologic, adică ni se arată ceva sacru. S-ar putea spune că istoria religiilor
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
de lămuriri suplimentare: el nu exprimă decât ceea ce este cuprins în conținutul etimologic, adică ni se arată ceva sacru. S-ar putea spune că istoria religiilor, de la cele mai primitive până la cele mai elaborate, este alcătuită dintr-o acumulare de hierofanii, din manifestările realităților sacre. De la hierofania cea mai elementară, ca de pildă, manifestarea sacrului într-un lucru oarecare, o piatră ori un copac, până la hierofania supremă care este, pentru un creștin, întruparea lui Dumnezeu în Isus Cristos, nu există ruptură
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
decât ceea ce este cuprins în conținutul etimologic, adică ni se arată ceva sacru. S-ar putea spune că istoria religiilor, de la cele mai primitive până la cele mai elaborate, este alcătuită dintr-o acumulare de hierofanii, din manifestările realităților sacre. De la hierofania cea mai elementară, ca de pildă, manifestarea sacrului într-un lucru oarecare, o piatră ori un copac, până la hierofania supremă care este, pentru un creștin, întruparea lui Dumnezeu în Isus Cristos, nu există ruptură. Este mereu aceeași taină: manifestarea a
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
religiilor, de la cele mai primitive până la cele mai elaborate, este alcătuită dintr-o acumulare de hierofanii, din manifestările realităților sacre. De la hierofania cea mai elementară, ca de pildă, manifestarea sacrului într-un lucru oarecare, o piatră ori un copac, până la hierofania supremă care este, pentru un creștin, întruparea lui Dumnezeu în Isus Cristos, nu există ruptură. Este mereu aceeași taină: manifestarea a ceva care este "altfel", a unei realități care nu aparține lumii noastre, în lucruri care fac parte integrantă din
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
pietre ori în arbori. Or, așa cum vom vedea în cele ce urmează, nu este nicidecum vorba de o venerare a pietrei sau a copacului în ele însele. Piatra sacră, arborele sacru nu sânt adorate ca atare, ci pentru că sânt niște hierofanii, pentru că "arată" ceva care nu mai este piatră și nici arbore, ci sacru, ganz andere. S-a arătat în numeroase rânduri și se cuvine subliniat din nou faptul că orice hierofanie, chiar și cea mai elementară, reprezintă un paradox. Manifestând
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
nu sânt adorate ca atare, ci pentru că sânt niște hierofanii, pentru că "arată" ceva care nu mai este piatră și nici arbore, ci sacru, ganz andere. S-a arătat în numeroase rânduri și se cuvine subliniat din nou faptul că orice hierofanie, chiar și cea mai elementară, reprezintă un paradox. Manifestând sacrul, un obiect oarecare devine altceva, fără a înceta însă să fie el însuși, deoarece continuă să facă parte din mediul său cosmic. O piatră sacră este tot o piatră; în
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]