489 matches
-
sînt tot mai evidente, dar ele nu se pot manifesta altfel decît în cercuri extrem de restrînse și aproape în conspirativitate. Însă mutațiile care au loc în conștiința și în mentalitatea artiștilor tineri indică limpede faptul că romantismul și jocul cu idealitatea s-au erodat, că autonomia esteticului a devenit insuficientă și că în orizontul mare al creației spiritul profetic al unei prezențe cvasisacerdotale este pe cale de a fi înlocuit cu proiectul higienic al unui agent sanitar. P.S. Un fenomen care confirmă
Tradimensione la Roma by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/16339_a_17664]
-
străină, excomunicînd tot ceea ce ar putea fi pleonastic în transmiterea unui semnal, Corneliu Vasilescu visează, la capătulul unui traseu pe jumătate imprecativ, pe jumătate incantatoriu, o lume reconstruită alchimic, adică realizată prin transmutația substanței în energie și a concretului în idealitate. Fără a fi un artist de factură intelectuală, un conceptual așezat într-un orizont al ideilor premergător actului artistic, ci, dimpotrivă, un vitalist afectuos și, de multe ori, chiar pudic, prin logica interioară a gestului său el se se dezvăluie
Tandrețea gestului eroic by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/16598_a_17923]
-
ca mod paradoxal al nostalgiei originilor. De fapt Miron Kiropol e un dizgrațiat care gustă ceea ce Rimbaud numea "voluptățile damnațiunii, cu specificarea că damnațiunea nu e, în poezie, o stare pură, o negație absolută, ci un amestec de satanism și idealitate, de neagră satisfacție și căință, de dureroasă provocare și de așteptare expiatoare. Credința bardului nostru e una crepusculară, încercată de îndoială, impregnată de anxietate. Revelația și nonrevelația își dispută întîietatea, însă nici una nu are puterea trebuitoare pentru a o suprima
Un homo duplex by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/11903_a_13228]
-
de-o cruzime descriptivă cvasisistematică. La antipodul sentimentalismului și al idealizării, autorul consemnează cu un condei aparent frigid, chiar ostentativ antiemoțional, structurile fizice ale realului, adesea cele anatomice. Iese astfel în relief într-un chip mai acuzat discrepanța dintre posibila idealitate a lucrurilor și realitatea lor ternă, dezarmantă: "gura ca o stomă/ corp cu oase de lavă revărsat peste materia inflamabilă". Sau: "mici suprafețe de retină se înghesuie una într-alta/ sub dictaturi clar-obscure". Sau: "șerpi strivindu-și testiculele de luna
Expresionism and avangardă by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/11951_a_13276]
-
evident mai bună și mai dreaptă. Mircea Opriță, în studiul pe această temă (Discursul utopic, Editura Cartea Românească, București, 2000), remarca, pe bună dreptate că "din dorința schimbării răului în bine vine puterea utopiei, iar din proiecția acestui proces în idealitate decurg marile ei slăbiciuni". Însă tocmai amestecul acesta transformă, se pare, discursul utopic într-un subiect de cercetare pasionant și practic inepuizabil, din moment ce, la capătul celor peste trei sute de pagini, multe din chestiunile atinse de autor rămîn încă deschise (de
Critica și experiența cotidiană by Catrinel Popa () [Corola-journal/Journalistic/16029_a_17354]
-
de pildă, poeți ai tradiției fără a fi tradiționaliști). Registrul neguros, oracular sau metaforizant abia pâlpâie în câteva poeme selectate din primele două volume. Într-un alt timp, într-o altă vârstă poetică (în loc de prefață) este emblematic pentru écart-ul între idealitate și contingent, între ce ar fi poezia și ce înseamnă transpunerea sa în act. Într-un stil simplu, narativizant, tranzitiv, auster, cu ascuțișuri cristalin dureroase, poemul vorbește despre scurgerea poeziei în agonia și în moartea „ei“: „Nici fir de poezie
Nostalgia Euridicei by Gabriela Gheorghișor () [Corola-journal/Journalistic/2731_a_4056]
-
o deschidere violentă, răzbunătoare, a spațiului vieții interioare înspre efervescența vieții obiective, o răbufnire a proiectului într-o iluzie de grandioasă realizare. Cu simțămîntul înfrigurat al unei eliberări, se produce asumarea unei constrîngeri extreme, descinse de-a dreptul din spectrul idealității. Se poate face lesne o paralelă cu comportarea unui coleg de generație, Cioran, care, în același răstimp, a atins o temperatură a spiritului greu de suportat, în registrul unui analog elan transfigurator, legat de-o eschatologie etnică. Bunele intenții se
Noica între extreme (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/8513_a_9838]
-
bine structurată decît elanurile ei, constructive și ele, indiscutabil, putea s-o împingă la dezordine și absurdități.(...) Aripile ei planau atît de sus, încît nu stinghereau sedimentările politice, lă-sînd dedesubt să se decanteze intrigăriile în viața lor scurtă și fără idealitate. Cu o singură excepție: afacerea Elena Văcărescu". Sau figura excentricului conte Robert de Montesquiou, estet fanatic, rudă prin alianță a Elenei Bibescu, asemănător în multe privințe cu Oscar Wilde, model al lui J.-K. Huysmans pentru Jean Floressas des Esseintes
O carte somptuoasă (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/8400_a_9725]
-
cu certă vocație muzicală. Remus Tașcău, un om de o aleasă modestie, verticalitate morală, demnitate și intransigență, dar și de o desăvârșită exigență profesională (aidoma marelui Vidu, astăzi pe nedrept uitat sau ignorat), trăia într-o lume de o înaltă idealitate. A fost omul generos care a dorit să ofere, nu să primească, dăruindu-se, ardent, cu preaplinul sensibilității și talentului său. Moștenirea sa este încărcată de cele mai prețioase sclipiri ale artei adevărate. Cu greu se va încumeta cineva s-
Remus Tașcău și momentele de grație ale muzicii corale lugojene by Constantin-Tufan Stan () [Corola-journal/Journalistic/84060_a_85385]
-
de crailîc și al unui alt timp care nu se află în cărțile de istorie. Amintirea configureaza un tablou de gen cu polonezele care vindeau creme pe plajă, cu suedezele care făceau nudism, cu petrecerile zvăpăiate, un timp marcat de idealitatea restituirii nostalgice cu dulcea pasăre a tinereții ciripind cîntece de inimă albastră. Încetul cu încetul jovialitatea se evaporă și lasă să se vadă spectrul eșecului. Nici Penescu, nici Iordache nu au reușit, povestea lor de "succes" este de fapt un
Ubi sunt valurile de altădată? by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/8018_a_9343]
-
cu bunăstarea ei. Dimpotrivă, i-a ascuțit sentimentul inadaptării funciare la spiritul locului, de aici impresia că doctorul s-a încapsulat în nostalgia unui ideal românesc, trăsătură care definește de altminteri orice om de dreapta. Patria e în fond o idealitate, un spectru din care jumătate e tînjire și jumătate mîndrie, conturul spectrului fiind dat de oamenii de excepție, pe care îi întîlnim. De aceea nu e nimic paradoxal în a spune că țara ți-o simți abia după ce te-ai
Conștiința ultragiată by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/4226_a_5551]
-
de excepție, pe care îi întîlnim. De aceea nu e nimic paradoxal în a spune că țara ți-o simți abia după ce te-ai mutat în alta. Cele două volume de conferințe vorbesc tocmai despre oamenii de excepție care alcătuiesc idealitatea lui Mihai Neagu. Cu excepția lui Hahnemann, asupra căruia autorul se apleacă în virtutea contrarierii pe care i-a inspirat-o figura geniului, celelalte nume evocate sînt autohtone. Se adeverește constatarea de la începutul cronicii, că un spirit, în măsura în care e profund, își clădește
Conștiința ultragiată by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/4226_a_5551]
-
scuturând coama. Arabella se topea de râs. Și râdea și el, și se bălăcea într-o tuse penibilă, din care ieșea congestionat ca o sfeclă, gâfâind, ștergându-și sudoarea cu batista lui unsuroasă. Grotesc înseamnă, ca și pentru Baudelaire, ciocnirea idealității cu diabolicul. Doar că, în cazul poetului român, ceea ce s-ar fi vrut sublim eșuează în macabru. "Bufoneria transcendentală" (Fr. Schlegel) este o luare în derâdere a râsului: Eu am râs de el o singură dată. Și atunci în circumstanțe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
de lumea comună, aflându-se într-un spațiu dincolo de imanent ("nu are nici o stea") și dincolo de transcendent ("nu are nici un înger"); nici în moarte nu se află lumea sa ("dincolo de groapă imperiu n' ai o lume"), iar visul său de idealitate se află dincolo de aceste trei nivele ontologice (Povestea magului călător în stele, titlu mai adecvat Lume și geniu). Astfel, geniul e "o lume e în lume". Într-o însemnare Eminescu notează: În planul eternității sunt o greșală (punct fără destin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
pentru a-și contracara criza existențială, conștiința transmundană a omului a trebuit să găsească o soluție care nu putea fi decât imaginară: crearea unei alte versiuni a realității, a condiției ontice impuse. Așa s-au născut miturile, s-au născut idealitățile, reflexe ale mirării și ale întrebărilor. Astfel, conștiința umană este conștiință creatoare, este conștiință poietică. Conștiința singurătății unită cu cea a imperfecțiunii lumii unde se află ostracizat, "aruncat", temperate de încântarea de a fi oaspete al luminii, o singură dată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
lirica eminesciană este armonizantă, reflectând comuniunea universală, alteori ea este disonantă sau chiar antagonică, relevând latura inarmonică a lucrurilor, a lumii. Așa se naște "tristețea metafizică" din poezia eminesciană de iubire, conștiința dureroasă a denivelării potențialului spiritual între realitate și idealitate, dintre necesitatea internă hyperionică și inerția telurică, refractară spiritualității. Acest gen de ritmică antitetică apare cu osebire în Pe lângă plopii fără soț.... Ce e amorul ?, Adio, S-a dus amorul. "În cele patru poeme sus este vorba de o ritmicitate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
mă simt / Nemuritor și rece"), a ideilor ("Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii"), a cuvintelor ("Spăși-voi visul de lumină"). Ne este indusă în felul acesta o bucurie superioară iscată de sentimentul armonizării cu spațiul eteric al idealităților, al valorilor eterne, al absolutului. Poezia lui Eminescu este un spațiu al imaculării, un orizont serafic analog spațiilor poetice ale lui Hölderlin, analog Largo-ului din Simfonia IX a lui Beethoven, analog surâsului îngerilor lui Leonardo da Vinci. "Sfânt, senin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
din viziunea lui Giordano Bruno, au loc: în muzica lui Bach, Mozart, Beethoven, Schubert; în căutarea nemuririi de către Ghilgameș; în tragismul iubirii din Tristan și Isolda; conflictul universal dintre bine și rău din teatrul lui Shakespeare sau tablourile lui Rembrandt; idealitatea etică din Don Quijote; moartea transfiguratoare ca nuntă cu natura în Miorița; conflictul dintre aparență și mister în pictura lui Leonardo da Vinci; goana penelului după lumina fără umbră din pânzele lui Vermeer și Van Gogh; eroismul dureros supraomenesc în Prometeu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
intelectualului ales sunt marii filozofi, în primul rând filozofii poeți, precum presocraticii, Platon, Nietzsche. De la ei învățăm ce suntem și ce am putea fi, ei ne deschid porțile metafizice către adevărurile vieții și ale lumii și ne induc elanul către idealități prin care ne depășim spre a atinge stări ontice superioare. "Ultimul filozof, afirmă Karl Jaspers, care ne arată drumul spre cea mai înaltă măreție a ființei este Nietzsche". Educația nietzscheană are loc prin inducerea sensibilității pentru valori, pentru transvaluarea vieții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Ideala creație de artă este un act sacru: o luare în posesiune iluminată a existenței, proiectată cosmic și în răspundere față de esența ei divină. Natura a născut filozofii pentru a-i afla identitatea și pe poeți pentru a-i afla idealitatea sfântă. Filozofia reușește rareori, poezia întotdeauna. Poezia ne deschide monada singurătății noastre și ne dă aripi pentru a ajunge la noi înșine: un poem ne dă elementele din care să construim propria noastră interioritate ireductibilă la oricare alta: o stare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Justiția poetică înalță omul spre inefabil, neantul spre existență, existența spre eternul reînceput. Fără poezie, viața este o planetă fără soare, o pasăre fără aripi, un limbaj interjecțional fără înțeles. Poezia este adevărata înțelepciune. Este înțelepciunea de a trăi în idealitatea care face să amuțească îndoielile, întrebările, tânguirile. Idealitatea frumosului și a sublimului constituie realele adevăruri ale vieții ale unei vieți superioare. Căci nu este adevărat decât ceea ce te face să vibrezi, să participi, să pătimești la înaltă temperatură spirituală. Poezia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
existență, existența spre eternul reînceput. Fără poezie, viața este o planetă fără soare, o pasăre fără aripi, un limbaj interjecțional fără înțeles. Poezia este adevărata înțelepciune. Este înțelepciunea de a trăi în idealitatea care face să amuțească îndoielile, întrebările, tânguirile. Idealitatea frumosului și a sublimului constituie realele adevăruri ale vieții ale unei vieți superioare. Căci nu este adevărat decât ceea ce te face să vibrezi, să participi, să pătimești la înaltă temperatură spirituală. Poezia este autentică în măsura în care poate deveni o normă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe". Nu aflăm această viziune în consonanță cu ridicarea la ceruri a lui Zamolxis ? Care este aici logica, necesitatea internă ? Dorul, această simțire specific românească însemnând aspirația de neistovit către o idealitate care se depărtează mereu și mereu dinaintea noastră, astfel că tensiunea sufletului, a spiritului nostru nu va sfârși niciodată. Este și viziunea poeziei metafizice a lui Giordano Bruno. Pentru că marile zboruri ale inimii și minții se întâlnesc pe creste: El
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
încântare. Deoarece cuvântul locuiește o absență, mai bine spus, un substitut convențional al esenței lucrurilor, este deci ambiguu în viața de fiecare zi, în poezie el vrea să devină o certitudine, prin urmare, o altă iluzie, cea a înfăptuirii unei idealități onto-axiologice. Ține de măiestria poetului de a-i anula cuvântului ambiguitatea din viața comună și de a-l certifica la un nivel cât mai înalt, în scopul de a ne convinge de această dublă performanță depășirea ambiguității reale și trăinicia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ontologice umane. Atunci ființarea va fi un poem absolut. Nu va mai exista nici ambiguitatea vieții duplicitară cu moartea, cu nimicul, nici ambiguitatea cuvintelor care repetă modelul aceleiași ambiguități, și nici metaforizarea cuvintelor în vederea unei a treia ambiguități, cea dintre idealitatea himerică a imaginarului uman și o realitate bolnavă de destrămare. Dintre arte, poezia folosește prin excelență ambiguita-tea. Diversele înțelesuri coexistente deschid perspective felurite interactive, care se pot valoriza intre ele. Chemată să genereze semnificații proteiforme, lecturi multiple, ambiguitatea solicită imaginația
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]