KorAP: Find »[drukola/base=inaparent & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 2 3 4 ...9 >

221 matches

Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759

de la imaginile articulate verbal înspre prefigurările potențelor seminale (de la imaginar la imaginal) și, în aval, la imaginile poetice propriu-zise. La acest nivel, nu putem vorbi nici de manifestare, nici de reprezentare, căci nimic nu ni se pune în față. Imaginea inaparentă (a inaparentului însuși) este ascunsă în forma pe care o arată, dar aici semnificabilul dă deja ceva de văzut și de înțeles. Paradoxul e următorul: forma acestei infra-imagini este un mediu diafan prin care se vede ca și cum nu ar conține

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
o prezență ascunsă în transparență, învăluită în lumina care o dezvăluie. Imaginea e vălul transparent; dar ea însăși este învăluită de semnele discursive în care apare. Astfel că, pe de o parte, ea arată imposibilitatea apariției, constituindu-se ca posibilul inaparent al unui semnificabil originar. Pe de altă parte, ceea ce arată și face vizibil spune ceva, semnifică indirect, într-un mod ascuns. Înseamnă că ceea ce ea ne spune se dă înțelegerii, este un conținut inteligibil, necesitând o abordare interpretativă. În același

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
Loc predilect al diafanului situat la dubla încrucișare a vederii și a vizibilului, a apariției și a constituirii imaginii. În acest positum al oricărei percepții, posibilul imperceptibil face posibilă percepția însăși, iar tot ce apare e acoperit în adâncul ascunsului, inaparent percepției sensibile, nevăzut întrucât nu dă încă nimic de văzut. Se deschide însă intuiției eidetice în formele trecerii și transparenței, în imaginile absenței și ale luminii prin care se vede. Ceea ce nu apare percepției face perceptibil, nu se dă spre

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
formele trecerii și transparenței, în imaginile absenței și ale luminii prin care se vede. Ceea ce nu apare percepției face perceptibil, nu se dă spre vedere dar face vederea posibilă, fiind el însuși posibilul vederii. Aspect ce pune un raport invizibil, inaparent, cu ființa realului, derealizată, de-ființată, fluidizată până la forma pură a ființării, acolo unde inaparența este trans-aparență. Inaparentul nu are relație cu ființa și cu prezența, ci cu absența sau chiar cu nimicul revelat apofatic și a cărui epifanie are

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
fluidizată până la forma pură a ființării, acolo unde inaparența este trans-aparență. Inaparentul nu are relație cu ființa și cu prezența, ci cu absența sau chiar cu nimicul revelat apofatic și a cărui epifanie are loc în trupul poetal al imaginii. Inaparent din care decurge de altfel și apofatismul unui demers care nu o poate circumscrie afirmativ, ci înaintând prin negații și interogații. Forma luminoasă pe care o îmbracă semnificabilul nu este forma poemului creat, rezultat al unei lucrări. De aceea, nu

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
poemului pornim, fără a zăbovi însă în locul pe care îl configurează rețeaua sa de semnificații, la nivelul imaginilor integrate în vasta pânză a spațiului imaginar. Acest ceva ascuns nu se află în structura poemului vizibil ci în non-manifestarea unui semnificabil inaparent a cărui lumină face cu putință procesul creației, aducând rostirea ascunsă a ființării poetale la rostitul actual al ființei poetice. Imaginea poetală nu e una de primă instanță, nu se impune ca prezență evidentă la suprafața textului, nu intră în

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
real al perspectivei deschise de posibilul însuși al luminării, interspațiu al manifestării, distanța care unește și strălucește. E mai mult decât structura de palimpsest, unde imaginea acoperită răzbate prin interstițiile imaginii suprapuse; în structura diafană imaginea fondului de spațiu rămâne inaparentă, în timp ce imaginea poetică de suprafață e adusă în zona optică a unei alte vizibilități, adâncită și luminată din interior. Nu ea este "obiectul" intuiției, ci distanța creată de intervalul acestei medieri, forma care devine vizibilă prin transparența invizibilului. Intenționalitatea interpretării

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
acesta este nedeterminatul pur, transcendent oricărui subiect sau orizont de prezență. Darul său neașteptat este revelarea imprevizibilului, a ceea ce nu apare și totuși se dă, trece absent prin lumina înțelegerii. E vorba însă de o auto- donație a absolutului ca inaparent intuit în transcendența sa, ca urmă ștearsă, luminând în echivocitatea înțelesului. Nu este aceasta tocmai imaginea transparentă care - înainte de a se dizolva în textura lingvistică a unor complexe figurative - deschide perspectiva subînțelesului, a unui prag nevăzut în care totul abia

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
structura textuală. Dacă putem vorbi de o preeminență a ființării asupra ființei, aceasta în virtutea distanței pe care ea o deschide în sânul posibilului. Distanță în care comprehensiunea ființei se spune în felul în care semnifică și se arată, ca dezvăluire inaparentă, învăluită în propria non-manifestare, în trecerea invizibilă prin distanța străbătută. Aspect ce caracterizează de altfel natura imaginii poetale pe care intuiția abia o surprinde în fulguranța ivirii și a devenirii, în efemera sa ființare de dinaintea intrării în orizontul ființei. Ea

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
referim nu se deschide însă în corpul poetic decât pentru că în prealabil face disponibilă forma unei posibilități textuale, trup poetal pre-textual și pre-tematic, al rostirii de dinaintea rostitului și al lui a semnifica înaintea lui a fi. Formă în care "lucrul" inaparent se instalează în vizibil, ca lucrare ce spune și dă de văzut, arată imaginea imprezentabilă a unei prefaceri. Semnificabilul se in-formează, iar forma sa coincide cu imaginea pe care o arată. Punerea-în-imagine nu e altceva decât ridicarea inaparentului la vizibilitate

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
constantele sferei de manifestare ce dau măsura acestui fond inevident, pulsiunilor sale imaginale, în pofida fluctuației diacronice a imaginii exterioare? Vom încerca să răspundem la aceste întrebări, și la altele care se vor adăuga pe parcurs, făcând vizibile astfel de fenomene inaparente, în modul în care ele se dau ca structuri diafane în cuprinsul revelator al poemului. Având un caracter eminamente aplicativ (cu două-trei excepții care dau prioritate excursurilor teoretice), volumul de față este rezervat preponderent interpretării textelor poetice. Avem în vedere

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
doar unul singur. Se deschide astfel în fața cititorului o panoramă a poeticului văzut din perspectiva inedită a variatelor ipostaze ale imaginii, de la primele creații poetice ale lui Lucian Blaga până la ultimul volum semnat de Claudiu Komartin. Partea I Perspective ale inaparentului Interpretări Lucian Blaga și misterul deschis al originarului Minunea prin care se vede Ce se dă în ascunderea celor ce nu apar în culorile lumii, nu ajung la manifestarea lor în ființa limbajului? Întrezărim și aici donația inversă a inaparentului

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
marea noapte 26, căci arătarea ei face posibilă o altă arătare spre care ea duce - transmite - vederea 27. "Lutul diafan" e noul trup de lumină, "un senin veșmânt" prin limpezimea căruia se poate vedea minunea unei iviri deja posibile, ființarea inaparentă a neascunderii diafane: "Ca-n ape făr prunduri, fabuloase, reci/ arzând se văd minuni - prin lutul purpuriu 28". Ce rămâne în vedere Imaginea transparentă e deschisul inaparentului sau, altfel spus, vălul străveziu în care inaparentul se dezvăluie și prin care

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
ființării; un nonmanifestabil real pe care intuiția revelatoare îl sesizează drept semn deja rostitor, vestitor al unei lumini prin care se vede. Ascunderea revelatului nu închide perspectiva, căci aceasta abia de aici se deschide, din punctul obscur al unui început inaparent, din imaginea care nu trimite la vreun fapt al creației, ci este însuși conturul luminos al increatului. Când Ion Barbu vorbește despre "lumina imanentă" sau "obscură" pe care poezia trebuie să o reveleze în altă zonă decât în cea a

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
de către un subiect - care cu cât apare mai pregnant, dă contur mai apăsat aparenței făcute să dispară -, ci perspectiva răsturnată, interiorizată, a imaginii translucide, cea prin care - fără să se pună în vedere - lucrurile se văd dinspre posibila lor ființare inaparentă. "Dar, pentru a exprima aceste moduri ale naturii increate, limba uzuală apare prea organizată", ea trebuie sărăcită, simplificată "până la un sistem redus de funcțiuni ale discursului"10. Funcția inaugurală nu aparține deja-rostitului, ci dincolo de el - sub el și înaintea lui

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
lumi spre care năzuiesc ființările. Împreună, ele alcătuiesc "imaginea senină" (s. n.) a unei distanțe transparente, forma luminoasă a diafanului. Diafanul nu arată ceva decât în transparența inaparentului; el oferă vederii ceea ce în esență nu se arată, făcând vizibil ceea ce este inaparent în ființare. În cazul poemelor barbiene: increatul ce iese din ascundere ca potență a creativității. Ieșire sub forma unei necurmate unduiri a cărei imagine e dubla reflectare a ascunderii și neascunderii, a mișcării spre ființă și a rămânerii în ființarea

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
în amurgul limbajului, căci "punerea în abis a cuvântului în acel fără-de-fund al tăcerii"19 nu numai că eclipsează subiectivitatea (pretenția unui subiect fondator), dar - tocmai prin ex-fondarea oricărui fondat - desfundă posibilitatea întâlnirii cu altul inaugural, cu natura unui increat inaparent, cu adevărat refondator: nimicul și tăcerea, natura - alta decât cultura - sălbatică, virgină, cuvântul frânt de anarhia sensului. Răzbătător prin palimpsestul faldurilor suprapuse, prin fisura cuvântului răsfrânt, traversat în tăcere, inaparentul se revelează el însuși în imaginea increatului nevăzut, epifanie a

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
imaginea luminii este omniprezentă, chiar dacă în forme diverse ale manifestării sale. Ce dă de văzut această imagine a transparenței prin excelență și, mai ales, care sunt condițiile prederminante ale apariției sale iradiante în stofa poemului, acolo unde ea creează forma inaparentă a trupului poetal? Dar lumina nu e propriu-zis o imagine; ea face posibilă survenirea unei imagini, oferindu-i un câmp de vizibilitate. În cele mai multe cazuri, ea are densitatea materială a figurii ce definește corpul poetic al unui text: "E toamnă

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
peste lucruri se destramă, făcând să se întrevadă un adânc nebănuit, o altă lumină: "mișcă-n ape flăcări, ca paseri lungi de foc" (Priveliști, XIX)3. O imagine de trecere, tranzitând de la înfățișarea mundană a naturii reprezentate poetic înspre forma inaparentă a întrupării poetale 4. Aici reflectarea luminii soarelui la asfințit în apa mării ("un soare blond și luciu s-a înecat în mare") nu e doar oglindire într-un mediu în care manifestarea devine vizibilă (așa cum lumina trecută "prin poarta

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
plin de sâmburi și răcoare" (Alte priveliști, II)20. A vedea sufletul înseamnă a vedea cu sufletul; sufletul vede alte priveliști, cele din miezul ascuns al lucrurilor 21. "E-același suflet simplu în lucruri laolaltă" (Alte priveliști, IV)22, identitatea inaparentă care ține în armonie tot ce este și nu se arată decât fulgurant, în străfulgerări de urme și de treceri: "sufletul, cât o umbră crescută sub frunză" (Cântece simple: Mărior, III), "suflet cât o mireasmă proaspătă și gălbuie" (Cântece simple

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
aceleiași realități?"34 O mediere a adevărului, în ultimă instanță, care nu înseamnă ruptură între imanența lumii date și o imaginară transcendență a lumii artei - deși ea presupune o anumită dislocare - ci o continuitate transfiguratoare prin experiența artei 35. Priveliște inaparentă în care prin imaginea cerbilor și a pământului, a clopotului și a frunzei, a grâului și a serii răzbate o altă imagine care le strânge pe toate în aceeași lumină: tăcerea absolutului, liniștea pe care o aduce netimpul morții. Din

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
asigurată de această paradoxală relație - este cel dintre ceea ce luminează, oferindu-și totodată un posibil semnificabil și o formă aparițională, și ceea ce e luminat, adică înțelegerea albă în care lumina se manifestă. În ultimă instanță e intervalul imperceptibil între raza inaparentă a ceea ce începe să semnifice și lumina înțelegerii care o primește ca imagine transparentă. Interval care e o distanță în densitatea cuvântului, orizontul deschis în chiar literalitatea textului, în care transpare lumina revelatoare a invizibilului și a indicibilului. "Traversând corpul

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
unei prezențe, al unei parousii revelatoare. Răzbat prin limpezimea a ceea ce ele nu sunt, străbat transparența care le insolitează. Lumina urmează pretutindeni, căci ea e potența manifestantă a semnificabilului care ia trup, se formează comunicându-și prezența. Totuși, o prezență inaparentă, imprezentabilă ca atare în cuprinsul unui cogito. Lumina întrupată (lux incorporata) face însă posibilă proiecția unei imagini pe ecranul invizibilului tocmai în virtutea eclipsării sensibilului. Tot ce era ecranat prin irealizare, învăluit prin desensibilizare dobândește o nouă realitate, cealaltă realitate posibilă

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
unei imagini fără imagine: "glasul a dansat nevăzut în noapte,/ ca un nou cuvânt, ca o înviere,/ amețind stelele, tremurând tăcerile". Rostire imprezentabilă, dans al slăvirii cuvântului ce se naște - nu e aceasta imaginea invizibilă a zămislirii noului cuvânt, preludiul inaparent al unui chip de neprivit care își țese trupul în lumina poemului?22. În Ivoriu bunăoară, nu de o imaginară recluziune e vorba, de insularitatea unei conștiințe abandonate care își deplânge condiția. Dimpotrivă, ceea ce pare la prima vedere exil voluntar

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
iar imaginea aceasta, în negru și alb practic, nu are alt statut decât asemănarea și nu "realitatea" însăși în esența sa"3. Fiecare element al acestei antinomii face imagine prin sine însuși, dar imaginea adâncă e dată abia de semnificabilul inaparent, întrevăzut în înțelegerea intuitivă a luminii străbătătoare care, legând vizibilul de invizibil, luminează cuvântul însuși, potențându-i expresivitatea 4. Astfel încât "fiecare cuvânt are dublul său de imagine ca un dublu de lumină", cuvânt-imagine care "vede el însuși și face să

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]