172 matches
-
corpus extins de fenomene, obiecte și relații care ar putea fi numite cu cuvântul "artă". Relativitatea oricărui demers presupune o abordare extensivă și comprehensivă, de pe poziția activării unor habitusuri concurențiale, cu consecințe solipsiste sau tautologice, a conceptului indecidabil, deschis și indeterminat de "artă". Orice încercare de a spune ceva despre artă sfârșește, teoretic, în precizarea nominalistă că "arta este un nume" pentru ceea ce am putea desemna epistemologic ori în virtutea unei judecăți de gust. Dincolo de acest verdict teoretic există însă și o
Condiţia critică: studiile vizuale în critica culturală, critica de artă şi arta critică by Cătălin Gheorghe [Corola-publishinghouse/Science/926_a_2434]
-
la obiectualitate ar crea condițiile unei experiențe teatraliste care ar duce la negarea artei prin crearea unei situații de includere a spectatorului în opera de artă. Prezența scenică, situațională, a artei literaliste presupune complicitatea particulară a spectatorului care realizează raportul indeterminat, deschis, față de operă. Ca urmare, conflictul dintre "teatral" (literal) și "pictural" (iluzionist) ar fi o chestiune de experiență, convingere și sensibilitate, mai curând decât una de program. Într-una dintre discuțiile asupra culturii contemporane inițiate de DIA Art Foundation din
Condiţia critică: studiile vizuale în critica culturală, critica de artă şi arta critică by Cătălin Gheorghe [Corola-publishinghouse/Science/926_a_2434]
-
realizarea eliptică mi-e, Mi-e să nu zică ceva) sau Îmi pare bine, îmi pare rău. Interesantă este raportarea la emoție prin intermediul altui agent declanșator (Mă enervează înseamnă „El face ca eu să mă enervez”) sau la un agent indeterminat (Mi-e frică înseamnă „Există starea de frică la care mă raportez”). Transferarea răspunderii pentru declanșarea emoției unui agent extern este explicită în structuri de tipul Turcii au adus cu ei multă jale în Țara Românească sau Mă faci să
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
ficțiunii ca artă", fapt care sugerează cât de fină este granița dintre proza ficțională tradițională și jurnalismul literar narativ. Al doilea este "imperfecțiunea vieții" care se implementează "la întâmplare", poziție care o reia pe cea a lui Garland cu privire la lumea indeterminată. Ambele comentarii, a lui Garland și cel din Scribner's sunt în mod special remarcabile și prin aceea că anticipează pozițiile postmodernismului cu privire la narațiune în general și asupra jurnalismului literar narativ în particular, și asta înainte de ascensiunea literaturii moderniste și
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
contactului cu realitatea (39). Romanul în definiția lui Bakhtin este o "întrebare veșnică" ca rezultat al contactului "cu realitatea inconcluzivă a prezentului de zi cu zi". Realitatea contemporană a lui Bakhtin "era inconcluzivă și fluidă" pentru că sublinia reflectarea unui prezent indeterminat (Garland) și o lume fenomenologică așa cum o înțelege Nietzsche. Deci este remarcabil faptul că articolul din Scribner's anticipează poziția lui Bakhtin. Una din formele prozei bakhtiene care s-a dezvoltat, și care se află în opoziție cu structura romanului
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
și care se află în opoziție cu structura romanului tradițional, este "nuvela" sau "narațiunea" jurnalismului literar narativ, sau, ca să cităm alte câteva terminologii care au fost folosite la asemenea texte, nonficțiunea literară, sau reportajul documentar, sau noul jurnalism, ad infinitum, indeterminat și fluid, ca și forme schimbătoare care încearcă să reflecte realitatea. Caracterizarea jurnalismului literar narativ ca o parte a formei "romanești" este riscantă întrucât crește riscul de a o plasa și înțelege ca pe o altă formă de ficțiune 56
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
pentru că, ajungând aici, există din nou riscul de suspendare a romanului în "imaginea îndepărtată a trecutului perfect" și de negare a ceea ce-l distinge de celelalte structuri, și anume, că este un fluid care vine în contact cu un univers indeterminat, sau "prezentul inconcluziv". Cu toate acestea, nu-i o întâmplare că exemplele timpurii din ziarele englezești erau de fapt numite "nuvele". În 1640 un editor și tipograf al unui ziar scria în foaia sa: "Este bine cunoscut faptul că nuvelele
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
romanul a fost împins (presat) într-un soi de servitute față de literatura esențializată, negându-i-se intenția epistemologică primară mult mai robustă și liberă în manifestarea forțelor voliționale. Bakhtin se apropie de adevăr în afirmația despre fluidul romanului și natura indeterminată. Pentru că Bakhtin nu menționează în mod special jurnalismul literar narativ, alți critici o fac, luând poziții critice identice sau asemănătoare cu cele ale lui Bakhtin, mai înainte ca opera sa să găsească o largă audiență în Vest. Mas'ud Zavarzadeh
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
realității, desfide status quo-ul dictat de un sistem critic închis, sau ceea ce Bakhtin caracterizează ca fiind "imaginea îndepărtată a trecutului absolut". În eforturile sale de documentare, jurnalismul literar narativ are curajul să afirme lumea fenomenologică care este în chip fundamental indeterminată și, făcând asta, nu o mai reînscrie într-o credință criptoteologică. Asemenea ambiții narative pot speria, ba chiar îngrozi, ceea ce face istorica inițiativă în jurnalismul literar narativ să devină un act de curaj față în față cu critica criptoteologică esențializată
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
degradat la nivelul realității contemporane care este inconcluziv și fluid". Bakhtin și Zavarzadeh, împreună cu Garland și anonimul autor din Scribner's, se găsesc pe o poziție care confirmă, implicit sau explicit, importanța rolului subiectivității pentru a percepe și concepe lumea indeterminată. Dacă jurnalismul trebuie să fie adevărat în transcrierea interpretării lumii, atunci și mijloacele sale trebuie să aibă ca scop și sens adevărul. Dezvoltarea stitlului factual și obiectiv al jurnalismului a dus la o criză epistemologică a subiectivității, fie că era
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
care în efortul său de obiectivizare încerca să nege sau să neutralizeze subiectivitatea. Comentariile lui Garland relevă un naturalism care și-a propus pentru sine însuși, în cele din urmă, un scop imposibil de atins, nu numai pentru că lumea este indeterminată dar chiar și pentru că subiectivitatea sau amintirile impresioniste despre lume trebuie să fie în alegerea lor subiectivă indeterminate. Așa cum nota Donald Pizer, "în Crumbling Idols Garland folosește termenii de impresionism și de veritism interșanjabil" (Realism and Naturalism 93). Deci adevărul
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
naturalism care și-a propus pentru sine însuși, în cele din urmă, un scop imposibil de atins, nu numai pentru că lumea este indeterminată dar chiar și pentru că subiectivitatea sau amintirile impresioniste despre lume trebuie să fie în alegerea lor subiectivă indeterminate. Așa cum nota Donald Pizer, "în Crumbling Idols Garland folosește termenii de impresionism și de veritism interșanjabil" (Realism and Naturalism 93). Deci adevărul veritismului este legat de subiectivitatea impresiei. În articolul din Scribner's rolul subiectivității este reflectat în "alegerea aleatorie
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
o "analiză estetică" cu mijloacele discursului Noii Critici, referindu-se spre exemplu la "viziunea poetică" (3-4). Totuși, în mod ciudat, Schuster nu invocă o mică teorie postmodernă atunci când aplică definiția lui Mihail Bakhtin asupra romanului "prezentului inconcluziv" - sau a romanului indeterminat - la opera lui Selzer (23, 26-27). Într-un puternic contrast față de Schuster se află Dennis Rygiel, care sprijină analiza stilistică sau observațiile asupra convențiilor stilistice ca mijloace pentru analiza a ceea ce ea denumește de preferință "literatura nonficțională" (Stylistics 29). Printre
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
voalată a „totalitarismului sistemului semiotic”). De altfel, principala calitate a criticii practicate de P. constă în ingeniozitatea ipotezelor, întotdeauna polemice și provocatoare. O deficiență rezidă în insuficienta contextualizare a interpretării, ceea ce face ca unele concluzii să fie aplicabile unui număr indeterminat de conținuturi. Cele două trăsături se observă în relecturile poeților „clasici”, aflate în volumul Despre starea poeziei (2003). Convingătoare e, pe de o parte, lectura lui Tudor Arghezi ca poet de tip persuasiv, care „nu mai referă despre real, ci
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288855_a_290184]
-
se pot analiza doar anumite calități ale acesteia, ale lucrului reflectat. Mai mult, acestor calități ale obiectelor de a fi reflectate senzorial, Helmholtz le va da o interpretare kantiană, aflată la mijlocul drumului între o interpretarea cauzală și o alta lăsată indeterminată. Helmholtz nu și-a putut da seama ce pericol reprezintă pentru teoria sa ideea lui Müller, a "energiei specifice", cât de mult aceasta îl îndepărta de realizarea unui studiu al modalităților senzoriale din perspectiva științelor naturii. El s-a rezumat
by MIHAI -IOSIF MIHAI [Corola-publishinghouse/Science/970_a_2478]
-
derulat investigațiile a dovedit o înaltă productivitate și eficiență în separarea a ceea ce este fiziologic de psihologic în reactivitatea umană. Trăsătura distinctă a cercetărilor îndreptate spre studiul TR a fost aceea de a fi avut în obiectiv ceva îndoielnic, ceva indeterminat. Pe de altă parte, rigurozitatea înregistrării elimina orice alt dubiu în ceea ce privește răspunsul cuantificat, obiectivitatea măsurării. La precizarea acestui obiectiv de investigare s-a ajuns însă nu prin perfecționarea metodelor de măsurare, a scurtimii acestuia, ci prin evocarea diversității de factori
by MIHAI -IOSIF MIHAI [Corola-publishinghouse/Science/970_a_2478]
-
p. 286. 22 Ingarden eliberează opera muzicală de orice fel de stratificare întrucât existența sa nu poate fi dedusă, ea este înțeleasă ca un mediu. "Ingarden says that a musical work of art is not stratified. It is inherently so indeterminate as a medium that it cannot even project objects (or its appropriate objects are so few). Ingarden thus believes that program music is a borderline case of the musical work of art". Ian Verstegen, "Arnheim and Ingarden on the Ontology
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
pe dexteritatea sintetică) devine accesibil un strat spiritual supra-ordonat (care elaborează o filosofie a biografiei). "Organismul" numit personalitate poate fi interpretat în cheie filosofică prin intermediul reflexivității care îl articulează și îl explică în același timp. Suprastructurile unei vieți coboară în indeterminatul psihologic individual pentru a forma și, în același timp, sunt înrâurite în esența lor de către direcțiile majore imprimate de personalitatea deja constituită. La rândul ei, personalitatea își impune, deci, în ordine funcțională reperele. Fiecare parcurs vital are ca temă de
Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
-
în termeni de "entități" și "atribute" poate fi văzută ca extrem de dubioasă...Eu cred că problemele importante privesc relația Formelor... cu fenomenele, mai curând decât relația dintre (prezumtive) atribute și (prezumtive) entități"99. Dacă Forma aduce pecetea calitativului într-un indeterminat fenomenal, avem de-a face cu o justă inserție în datul spiritual, cu o proiecție legitimă. Relația "extremă" între atribute și entități pare extrasă din domeniul considerațiilor pur teoretice, lipsită adică de suflul viu al unei procesualități spirituale. Acolo unde
Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
-
practicate și s-a putut evolua în cunoașterea tainelor spiritului fără vreun obstacol legat de dificultățile experimentării directe. Știința reflexivității are astăzi mult de învățat de la aceste pilde și își poate apropria strategii de cercetare care au făcut carieră în indeterminatul intuiției de tip tradițional. A traduce în limbaj specializat experiența a veacuri de înțelepciune riguroasă, a comenta inspirat și țintit către scopuri metodologice textul încifrat și tainic al atleților spiritului, sunt demersuri la fel de științifice ca perfecționata calculare a distanțelor între
Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
-
felul său propriu de a-i trezi latența, punând-o în lucrare, conferindu-i o structură în devenire. "Căci irealul, hipo- sau hiperrealul, sau oricum l-am numi, trebuie să aibă o structură a sa, sau un mod determinat ori indeterminat al lipsei de structură, sau altceva asemănător, și relațiile sale de determinare ori de indeterminare trebuiesc intuite"14. Structura aceasta e chiar cea pe care sensul o "leagă", o încheagă în actul prin care deschide potențele; e vorba mai curând
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
de cel al științei în termeni care-l apropie încă o dată de Dilthey: "Aria unei probleme filozofice o constituie totdeauna, fie explicit, fie implicit, totul existenței (lumea), iar zarea interioară a unei probleme filozofice rămâne totdeauna într-un mare grad indeterminată; din contră, o problemă științifică are totdeauna o arie circumscrisă și o zare interioară complex determinată"9. Diferențele de "problematizare" din cele două domenii "le singularizează" și în privința soluțiilor și, implicit, a libertății de creație: în cazul filozofiei, indeterminarea sporită
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
rezidă în deosebirile dintre știință și filozofie în ceea ce privește "aria" investigației și "zarea interioară": practica științifică cercetează un domeniul strict delimitat și are "o zare interioară" bine determinată, pe când filozoful (teoreticianul în genere) vizează totalitatea existenței, iar "zarea lui interioară" rămâne "indeterminată" în mare măsură, ceea ce-i asigură o sporită libertate de creație. În fine, al treilea factor este atitudinea față de experiență și rezultă chiar din cele spuse anterior în legătură cu abordarea realității. Pregnanța exprimării lui Blaga ne îndeamnă să apelăm încă o dată
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
religiozitatea populară, acele forme teatrale de expresie religioasă guvernate de inte res. O religie capabilă de orice, inclusiv de acte incomprehensibile. Capăt de drum, imposibilitatea interpretării. Pe urmele autorului citat mai sus, putem accepta „pietatea” pelerinului ca acțiune, dar una indeterminată. Prioritatea este dată de semnificația religioasă, care nu coincide întotdeauna cu antropologia religiilor, ci mai degrabă cu noțiunea de „caritas” teologic (De Luca, 1995 : 130), o relație binevoitoare față de ființa umană. Iată de ce, în înțelegerea religiei populare și a pietismului
Nevoia de miracol: fenomenul pelerinajelor în România contemporană by Mirel Bănică () [Corola-publishinghouse/Memoirs/606_a_1365]
-
volumul cu titlu emblematic Soare în muguri, 1985). Starea definitorie a poetei este macedonskiana perihelie. Paralel, evocări învăluite de nostalgie dovedesc că registrul elegiac nu îi este străin. În momentele sale bune G. comunică, în cuvinte simple, sugestia inefabilului și indeterminatului ca în acest poem ungarettian: „Garoafe, / petalele cad ca niște silabe, / pe masă mai tremură / versul neterminat.” Adesea alunecă însă în aglomerări metaforice care sufocă sensul și barează calea emoției către cititor sau izbesc prin tiparul lor desuet: „pana azurului
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287273_a_288602]