126 matches
-
revenirea dreptei conservatoare, care a crescut de la 140 de deputați la 208, cu o revenire deosebită a bonapartiștilor, de la 76 de deputați la 104, ceea ce l-a transformat în cel mai mare grup parlamentar al opoziției în noua legislatură. Numărul legitimiștilor a urcat de la 24 la 44. Pe de altă parte, orléaniștii apropiați parlamentarismului au fost marii perdanți, coborând de la 40 la 11 mandate: „dreapta parlamentară”, care a acceptat în 1875 compromisul instaurării republicii, a fost înfrântă. Mac Mahon a încercat
Criza politică de la 16 mai 1877 () [Corola-website/Science/321862_a_323191]
-
revolta. Crocco, deținut în închisoarea din Cerignola, a fost ajutat să evadeze înainte de a fi transferat în detențiune grea în Brindisi de către o familie importantă , Fortunato, rude cu meridionalistul Giustino. Iritat de promisiunile încălcate ale liberalilor a devenit șeful insurecției legitimiste împotriva Statului italian unificat, fiind ajutat cu oameni, bani și arme. Crocco, deși nu a fost un susținător al Casei de Bourbon, era dispus să facă orice pentru a-și răscumpăra trecutul.. A decis să treacă de partea lui Francesco
Carmine Crocco () [Corola-website/Science/330338_a_331667]
-
împotriva nobililor care au aderat la noul guvern. Crocco, văzând în Borjes un expert de război, a acceptat alianța, dar relația lor nu a fost armonioasă. Între timp ajunge din Potenza francezul Augustin De Langlais care se prezintă drept agent legitimist al Casei de Bourbon. De Langlais, personaj ambiguu despre care Borjes spunea în jurnalul său : "se preface general și se comportă ca un imbecil", participă la multe raiduri alături de Crocco și a fost coordinatorul principal al mișcărilor trupelor. După ce a
Carmine Crocco () [Corola-website/Science/330338_a_331667]
-
din partea clerului, a traversat munții și pădurile, încercând mereu să evite orașele, și a ajuns cu unii dintre oamenii săi, în Statul Papal în 24 august 1864 să se întâlnească în Roma cu Pius IX, care a militat pentru cauza legitimistă. De fapt, hoțul a fost prins a doua zi de jandarmeria papei în Veroli, și a fost închis apoi în Roma. Toate aceste lucruri au stârnit în el o dezamăgire amară față de Papă, mai ales pentru că pe lângă faptul că a
Carmine Crocco () [Corola-website/Science/330338_a_331667]
-
ct timp a fost arestat împreună cu ceilalți doi fii ai săi Antoine Philippe, Duce de Montpensier și Louis Charles, Conte de Beaujolais. Între timp, Louis-Filip a fost forțat să trăiască în umbra, evitând atât revoluționarii pro-republicani cât și centrele emigranților legitimiști francezi. S-a mutat în Elveția sub nume fals și s-a întâlnit cu contesa de Genlis și sora sa, Adélaïde la Schaffhausen. De acolo au plecat la Zürich, unde autoritățile elvețiene au declarat că pentru a a-l menține
Ludovic-Filip al Franței () [Corola-website/Science/311364_a_312693]
-
și familia lui, inclusiv nepotul său au plecat în exil în Marea Britanie. Tânărul ex-rege, Ducele de Bordeaux, care în exil, a luat titlul de "conte de Chambord", mai târziu a devenit pretendent la tronul Franței și a fost susținut de legitimiști. Printr-o ordonanță pe care a semnat-o la 13 august 1830, noul rege a definit maniera în care copiii săi și sora sa iubită vor continua să poarte numele "d'Orléans" și stema Orléans declarând că fiul său cel
Ludovic-Filip al Franței () [Corola-website/Science/311364_a_312693]
-
cele ale soției lui au fost aduse în Franța și îngropate la "Chapelle royale de Dreux", necropola familiei Orléans pe care mama lui a construit-o în 1816 și care a fost mărită și înfrumusețată după moartea ei. Cicnirile dintre legitimiști și orleaniști din 1830 și 1848 legate de monarhul de drept au fost reluate în anii 1870. După căderea celui de-al doilea imperiu, Adunarea Națională dominată de monarhiști a oferit tronul pretendentului legitimist, Henri, conte de Chambord sub numele
Ludovic-Filip al Franței () [Corola-website/Science/311364_a_312693]
-
înfrumusețată după moartea ei. Cicnirile dintre legitimiști și orleaniști din 1830 și 1848 legate de monarhul de drept au fost reluate în anii 1870. După căderea celui de-al doilea imperiu, Adunarea Națională dominată de monarhiști a oferit tronul pretendentului legitimist, Henri, conte de Chambord sub numele de "Henric al V-lea". Cum el nu avea copii, moștenitorul lui ar fi fost (exceptând legitimiștii extremi) nepotul lui Ludovic Filip, Prințul Filip, Conte de Paris. Astfel, la moartea contelui de Chambord, Casa
Ludovic-Filip al Franței () [Corola-website/Science/311364_a_312693]
-
1870. După căderea celui de-al doilea imperiu, Adunarea Națională dominată de monarhiști a oferit tronul pretendentului legitimist, Henri, conte de Chambord sub numele de "Henric al V-lea". Cum el nu avea copii, moștenitorul lui ar fi fost (exceptând legitimiștii extremi) nepotul lui Ludovic Filip, Prințul Filip, Conte de Paris. Astfel, la moartea contelui de Chambord, Casa de Bourbon s-ar fi unit cu Casa de Orléans. Totuși, contele de Chambord a refuzat tronul până când steagul tricolor al Revoluției nu
Ludovic-Filip al Franței () [Corola-website/Science/311364_a_312693]
-
sub contele de Paris după căderea regimului de la Vichy însă acest lucru nu s-a întâmplat. Majoritatea monarhiști francezi privesc pe descendenții nepotului lui Ludovic Filip care deținea titlul de conte de Paris, ca pretendenții de drept ai tronului; alții, legitimiștii, consideră că Don Luis-Alfonso de Borbón, Duce de Anjou (numit de susținători "Ludovic al XX-lea") ar fi pretendentul de drept. El este descendentul pe linie masculină a lui Filip, Duce de Anjou, al doilea nepot al Regelui-Soare, Ludovic al
Ludovic-Filip al Franței () [Corola-website/Science/311364_a_312693]
-
de Segovia. Cu toate acestea, în 1941, la moartea tatălui său, el a devenit moștenitorul de sex masculin senior legitim al Casei de Capet și s-a autoproclamat moștenitorul legitim al tronului francez și șef al Casei de Bourbon. Susținătorii legitimiști francezi îi spuneau Henric al VI-lea (din 1957 el a semnat toate documentele cu numele "Jacques Henri"). A fost al 1.153 cavaler al Ordinului Lânii de Aur în 1921. Jaime s-a căsătorit la Romă la 4 martie
Infantele Jaime, Duce de Segovia () [Corola-website/Science/322165_a_323494]
-
Spania). La 3 august 1949, la Innsbruck, Don Jaime s-a recăsătorit civil cu cântăreața divorțata Charlotte Luise Auguste Tiedemann (1919-1979), fiica lui Otto Eugen Tiedemann și a soție lui, Luise Klein. Totuși, în ochii Bisericii Româno Catolice și a legitimiștilor francezi, Emmanuella de Dampierre Ruspoli a rămas întotdeauna soția lui. Din a doua căsătorie nu au rezultat copii. Prima lui soție s-a recăsătorit la 21 noiembrie 1949 cu Antonio Sozzani (1918-2007); nu au avut copii. La 6 decembrie 1949
Infantele Jaime, Duce de Segovia () [Corola-website/Science/322165_a_323494]
-
din Portugalia le-a furnizat suport logistic. Forțele lor se adunaseră în „Ejército Nacional” sau „Armata Națională”. Participanții activi în război acopereau toată gama de poziții politice și ideologii ale vremii. Tabăra naționalistă cuprindea și pe carliști și pe monarhiști legitimiști, naționaliștii spanioli, falangiștii, catolicii, și majoritatea conservatorilor și liberalilor monarhiști. De partea republicanilor se aflau socialiștii și liberalii, precum și comuniștii și anarhiștii. Naționaliștii catalani și basci nu au ales o singură tabără. Naționaliștii catalani de stânga erau de partea republicanilor
Războiul Civil Spaniol () [Corola-website/Science/304865_a_306194]
-
fost considerați contrarevoluționari. Printre exemplele de contrarevoluții franceze se numără Războiul din Vendée și alianțele monarhiste care au înăbușit Revoluțiile de la 1848. Mișcarea ligitimiștii monarhiști francezi a supraviețuit până în zilele noastre, deși ocupă o poziție marhinală pe scena politică franceză. Legitimiștii au fost mai activi în timpul „"Revoluției naționale"” regizată de Regimul de la Vichy. René Rémond a considerat că Regimul de la Vichy nu a fost unul fascist, ci unul contrarevoluționar. Prin mottoul său: "Travail, Famille, Patrie" („Muncă, Familie, Patrie”), Regimul de la Vichy
Contrarevoluționar () [Corola-website/Science/318157_a_319486]
-
împotriva încercării lui Napoleon Bonaparte de a-i mobiliza în anul 1815. Mișcarea carliștilor, care a supraviețuit până în zilele noastre începând cu izbucnirea Războaielor Carliste în 1833, este cel mai vechi grup contrarevoluționar din Spania. Carliștii susțin punctul de vedere legitimist al succesiunii regale și autonomia regională în cadrul monarhiei tradiționale și catolice. Războiul Civil Spaniol poate fi considerat o contrarevoluție. Sprijnitorii carlismului, a monarhiei și naționalismului (Falangele Spaniole) și-au unit forțele în 1936 împotriva Republicii Spaniole. Falangiștii considerau Constituția spaniolă
Contrarevoluționar () [Corola-website/Science/318157_a_319486]
-
spiritul Constituției, ce este strâmbat, și pentru a garanta pe cât se poate mai mult libertatea alegerilor. Noi, inițiatorii și propagatorii acelor libertăți de a căror dezvoltare ne bucurăm astăzi, n-avem nimic de căutat înapoi. În țara noastră nu există legitimiști, nici orleaniști, sau imperialiști sau clericali; nu avem o nobleță, nici privilegiuri de reconstituit. De asemenea, nu avem republică de răsturnat, nici monarhie de restabilit. Posedăm din fericire o Constituțiune și o dinastie la care ținem. Aceea ce nu voim
Opere 10 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295588_a_296917]
-
În legătură cu templierii, de Maistre zicea că ordinul Templului a fost creat din avariție și că avariția Îl distrusese, asta-i tot. Acest savoiard nu putea uita că ordinul fusese distrus cu consimțământul papei. Niciodată nu trebuie să te Încrezi În legitimiștii catolici, oricât de arzătoare ar fi vocația lor hermetică. Și răspunsul privitor la Superiorii Necunoscuți era rizibil: ei nu există, iar dovada e aceea că nu-i cunoaștem. I s-a obiectat, desigur, că nu-i cunoaștem, altfel n-ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
ei sunt adevărat popor; sunt oameni a căror inteligență au fost și puternică și vergină, de au absorbit cu toată setea ideile nimicirii. Țandăra nu sare departe de trunchi. Tatăl, pentru motive reversibile, renunță la republica universală și devine monarhist legitimist; fiii vor face ca prezidentul republicei Ploieștilor care, din cap al împărăției Fefeleiului, a devenit azi om cu leafă. Dar nu este tot astfel cu oamenii de cari vorbim mai sus. Mintea acestora nu se poate vindeca prin îmbunătățirea sorții
Opere 12 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295590_a_296919]
-
Înainte, când vă jucați de-a republica, calea-vale! Serurie publica pe-atunci Parisul în America, iar teoria "om și om" era foarte favorabilă republicei compuse din orice ființe cu care-a umplut Dumnezeu lumea. {EminescuOpXII 286} Azi sînteți monarhiști, regaliști, legitimiști? Apoi se schimbă treaba. Monarhianu se întemeiază decât pe elemente istorice, nu pe venetici și parveniți. Nu căutați cu lumânarea printre conservatori numiri cari pot fi de origine străină, dar se află în cronicele noastre în veacul al Xvi-lea
Opere 12 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295590_a_296919]
-
cu mai multă discreție și respectând libertatea agenților lor. Imperiul reclama zelul lor numai în împrejurări în cari n-ar fi fost prudent de-a-i rezista. Dar încolo puțin îi păsa Imperiului de originea funcționarilor cari-l serveau, fie bonapartiști, legitimiști, orleaniști sau republicani. Ba Imperiul ținea chiar îndeosebi ca să fie servit de funcționari încercați de sub guvernele vechi. Și, când republicanii voiau să accepte funcții sub administrația imperială, șeful statului se fericea de aceasta. Guvernul republican e mult mai strâmt în
Opere 11 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295589_a_296918]
-
stabilește că atât diplomele de bacalaureat cât și gradele academice să se confere de cătră autoritățile scolastice ale statului său sub privigherea lor. Instrucția clericală din Franța nu putea fi mulțumită cu aceasta, din care cauză multe suplici din provințiile legitimiste cearcă a opri votarea acelor măsuri. Cu toate acestea legea se va vota și aceste petiții vor rămânea mai mult un protest decât o piedică. Altfel lumea politică e mișcată de schimbările din Orient. [23 mai 1876] {EminescuOpIX 114} GERMANIA
Opere 09 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295587_a_296916]
-
aceasta trebuie stabilit. În începutul dezvoltării lor ele au nevoie de un punct stabil împrejurul căruia să se cristalizeze lucrarea lor comună, statul lor, precum roiul are nevoie de o matcă. Dacă albinele ar avea jurnale, acestea ar fi foarte legitimiste. Când mersul liniștit și regulat al afacerilor este lovit în centrul, în regulatorul său, treaba nu poate merge bine. Și cu toate aceste noi românii de sute de ani n-am avut altă plăcere mai mare decât a ne răsturna
Opere 09 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295587_a_296916]
-
național în privința menținerii teritoriilor dezlipite de Ungaria, cu atât mai mult cu cât tratativele nu au fost făcute sub egida unei regulări a frontierei între România și Ungaria. Politicienii unguri care stau aproape de soluțiunea română trebuie să arate față de grupul legitimist oarecare cuceriri pe teren național, pentru a putea răzbate mai bine la populație. Ei puseră deci drept condiție pentru alegerea lui Ferdinand de Hohenzollern restituirea unor comitate [de] dincolo de Tisa. Revolta asupra acestei pretenții în cercurile române este atât de
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
cazul în care premierul Bethlen ar fi garantat alegerea lui Albrecht ca rege al Ungariei 123. Până la urmă, nici acest zvon nu s-a concretizat, în opinia ministrului României la Budapesta, Traian Stârcea, totul nefiind altceva decât o intrigă a legitimiștilor, „pentru a crea dificultăți contelui Bethlen în preajma alegerilor“124. Interesant este însă de remarcat faptul că principesa Ileana avea să se căsătorească totuși cu un Habsburg, arhiducele Anton, fiul lui Leopold Salvator, prinț de HabsburgToscana, și al lui Blanche de
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
societăți locale, incluse într-o comunitate națională față de care se simte diferită". Pe criteriul modalității de acțiune, autorul le împarte în trei categorii: în afara sistemului, tribuniciene și guvernamentale. Utilizând criteriul orientării ideologice, Seiler a construit o a doua diferențiere, între "legitimiste" (interesate în special de situația economică a unui grup social care nu s-a format în urma unui proces de construcție "stato-națională"), "naționalist-populiste" (reprezentante ale unor grupuri cu conștiințe autonomiste, non-etnice), "naționalitare" sau "regionaliste" (cu caracter etno-identitar evident, promovând proiecte naționaliste
by Sergiu Gherghina [Corola-publishinghouse/Science/1101_a_2609]