1,563 matches
-
redempțiuni. Se murea poetic. Or, filmul lui Clark se situează la extrema opusă. E la fel de crud ca un ficat de porc agățat în vitrina unei măcelării. A nu se citi "ne-elaborat". A fost nevoie de mult efort regizoral pentru ca lungmetrajul să dea o impresie atât de violentă. De altfel, se filmează în stilul cinema vérité. Regizorul, debutant la cincizeci-și-doi de ani, vede acest film ca pe un semnal de alarmă. Filmul povestește viața unor adolescenți din timpul unei zile. Începutul
Proaspetele delicatese by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12076_a_13401]
-
umană ciuntită. Adolescenții hollywoodieni fac greșeli, dar au o morală clară care îi cenzurează; nu sunt niciodată vicioși fără motiv, au scuze. Tinerii hollywoodieni au mereu adulți în preajmă, adulți care adesea îi monitorizează într-un fel sau altul. În lungmetrajul de față, adolescenții sunt filmați izolați într-o lume a lor, cu care adulții nu au aproape nici un contact. Tinerii lui Clark sunt animalizați, nu fac decât rău, iar conștiința le e absentă, ceea ce nu se explică prin nimic (traume
Proaspetele delicatese by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12076_a_13401]
-
film intitulat Culoarea minciunii. Titlul original e The Human Stain, după romanul omonim de Philip Roth. Evident, nu pot suprima o înțepătură la adresa traducătorilor, care deformează în așa hal titlurile: ce or fi avut cu Pata umană? Nici al treilea lungmetraj despre care voi vorbi n-a scăpat de această năpastă: Dirty Pretty Things s-a tradus prin insipidul Viața în Londra. Dar ce să le faci... Oricum m-a entuziasmat ideea de a vedea un roman de Philip Roth ecranizat
Proaspetele delicatese by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12076_a_13401]
-
cea care țintește corectitudinea politică, în general un concept relativ plictisitor și oprimant pentru scriitori. În plus, mediul academic e cel ce exacerbează până la absurd corectitudinea politică. Filmul e neînchegat fără a fi un eșec. Dar dacă-l vedeți după lungmetrajul Viața în Londra, s-ar putea să vi se pară un eșec. Renumitul regizor britanic Stephen Frears revine cu o poveste despre traficul de organe și imigranții ilegali - lumea cinefilă pare fascinată de această temă, exploatată și de filmul decretat
Proaspetele delicatese by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12076_a_13401]
-
se pară un eșec. Renumitul regizor britanic Stephen Frears revine cu o poveste despre traficul de organe și imigranții ilegali - lumea cinefilă pare fascinată de această temă, exploatată și de filmul decretat cel mai bun de către Academia Europeană de Film. Lungmetrajul debordează de umor negru, suspens inteligent construit și comentariu politic/social subtil. Reușește să fie emoționant fără a trivializa și victimiza - cum era de așteptat - imigranții ilegali. Care sunt privați de orice statut, sunt cei ce nu există și de
Proaspetele delicatese by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12076_a_13401]
-
prima contradicție: multiculturalismul și corectitudinea politică nu se prea împacă cu istoria antică, deci premisa de realism e deja eșuată. Filmul nu vrea o demitizare a personajului, ci o elucidare a psihologiei lui. Problema e că, adâncindu-se în psihologie, lungmetrajul nu explică de ce Alexandru era "cel Mare". Doar ne alegem cu un fel de țânc plângăcios care - vorba unui comentator american - a cucerit lumea ca să fugă de mami. Mai mult, Stone pune accentul pe modelul eroic al lui Alexandru, Ahile
Alexandru and Aristotel by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12094_a_13419]
-
eroic al lui Alexandru, Ahile. Ceea ce e istoric acurat, mulți afirmând că setea de cucerire a macedoneanului era motivată de imitarea eroului tessalian. Dar Stone vrea să dea și o aură de tragedie, care te face să te întrebi dacă lungmetrajul nu intenționează cumva să fie un Reader's Digest al culturii elenice. Poate că, la capitolul scenariu, Stone ar fi trebuit să-l asculte pe profesorul lui Alexandru, Aristotel... El menționează faptul că datoria poetului e de a povesti nu
Alexandru and Aristotel by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12094_a_13419]
-
de sclavi. Dimpotrivă, deosebit de tot restul personajelor care-l înconjoară într-o etapă sau alta a dezvoltării sale, Alexandru nu discriminează pe nimeni, vede oamenii egali în drepturi și are o atitudine anticolonialistă: el luptă pentru a elibera popoarele. Cum lungmetrajul nu explică de sub dominația cui vrea el să elibereze pe cine, rămâi cu impresia că Macedonul este un fel de campion al corectitudinii politice care vrea să izbăvească oamenii de prejudecăți, impunându-le mentalitatea lui iluminată prin forța armelor. În pofida
Alexandru and Aristotel by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12094_a_13419]
-
de week-end. Filmul lui Lucian Pintilie e pe poziția nouăzeci, iar documentarul lui Thomas Ciulei e unul dintre codașii topului: între premierele din 2004, ocupă penultimul loc. Lăsând la o parte aceste considerații, mă voi mulțumi să comentez câteva dintre lungmetrajele câștigătoare. Medalia de aur revine filmului Patimile lui Hristos. Ceea ce e surprinzător, nu știam că suntem o nație atât de religioasă. Pentru că acesta e un film făcut de un habotnic pentru uzul bigoților: mesajul e unul simplu și "bătut în
Cele mai vizionate filme din 2004 by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12116_a_13441]
-
și "bătut în cuie", dacă mi se permite un joc de cuvinte. Transportă violența Vechiului Testament în cel Nou. Hristos a suferit pentru păcatele noastre, iar filmul arată doar această suferință, nimic mai mult. "Arată" nu e un termen adecvat, lungmetrajul te lovește în plexul solar, e într-atât de violent că te determină să te simți martir la rândul tău. Criticii de film au comentat deja că pelicula își terorizează spectatorii sau că te pedepsește - prin această violență - pentru păcate
Cele mai vizionate filme din 2004 by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12116_a_13441]
-
cât acel cineva suferă pentru păcatele întregii lumi. Dar acest film îl divorțează oarecum pe Hristos de predicile lui; arată suferința într-o proporție covârșitoare față de crezul pentru care suferă. Iar acest fapt are două consecințe; prima ar fi că lungmetrajul e greu de digerat pentru cei nefamiliarizați cu creștinismul, care văd un om torturat și nu înțeleg de ce îndură aceste chinuri. A doua e mai general aplicabilă: mă identific cu Hristos, dar nu cu o bucată de carne-n sânge
Cele mai vizionate filme din 2004 by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12116_a_13441]
-
propriului fecior! Nici măcar nu era mort, cum afirmă Priam în film, ci i-a supraviețuit lui Ahile și a domnit cu o pauză, fiind apoi reînscăunat de Neoptolemus, fiul lui Ahile. Celebri mirmidoni ai lui Ahile, menționați de altfel în lungmetraj, sunt un popor tessalian. Pe deasupra, eroul este arătat în reședința lui din Phtia, dar aceasta e plasată mai general în Grecia, în loc să se precizeze că era capitala Tessaliei! Pe lângă încurcătura de nume și țări, Troia are și alte avantaje: ignoră
Cele mai vizionate filme din 2004 by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12116_a_13441]
-
au ieșit din joc, un titlu alternativ pentru film ar putea fi "amurgul zeilor". Hector manifestă acest tip de scepticism, dar nici Ahile (Brad Pitt) nu e prea departe. Iar idealul lor de glorie e mai degrabă medieval decât aheu. Lungmetrajul aduce și o umanizare excesivă a personajelor inițiale: Elena se simte vinovată pentru război și vrea să se predea, Priam îl îndeamnă pe Paris să lupte din dragoste, în timp ce restul luptă pentru putere și glorie, iar Ahile enunță maxime o dată
Cele mai vizionate filme din 2004 by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12116_a_13441]
-
trei cuvinte. S-a comentat deja că eroii homerici nu sunt personaje psihologic plauzibile, altfel n-ar mai fi eroi! Cam toți au un părinte divin, iar zeii și psihologia nu se prea împacă. Dar ca melodramă + film de acțiune, lungmetrajul e vizionabil. O singură dată. A patra poziție e ocupată de Ultimul samurai; de popularitatea sa, m-am convins: caseta există la închirieri video, dar tot timpul e împrumutată de cineva. Așa că mă voi limita la locul cinci din topul
Cele mai vizionate filme din 2004 by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12116_a_13441]
-
că pe 1 ianuarie, ora 2.00, nu se mai uită nimeni la televizor, dar cert e că au difuzat un film greu de digerat: Catifeaua albastră, filmul lui David Lynch din 1986. Pentru fanii regizorului, acesta ar putea părea lungmetrajul cel mai simplu, în coerența sa, și cel mai convențional (cu sfârșit fericit), din filmografia sa. Ceea ce nu înseamnă că filmul nu e complex, accesibil multor tipuri de interpretări. Acțiunea se petrece în idilicul orășel Lumberton. Tânărul Jeffrey (Kyle MacLachlan
Fetișul lui David Lynch by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12140_a_13465]
-
de la casele stas în care locuiesc personajele până la clișeele pe care le debitează. A doua e una extrem de vie și de mobilă, dar suprarealist de perversă. Nici una dintre aceste două lumi nu e realistă. Iar relațiile dintre personaje fac ca lungmetrajul să fie o deconstrucție a familiei tradiționale și a ierarhiei de putere pe care o presupune. Pentru a atinge acest scop, regizorul utilizează ingredientele melodramei, pentru că acesta e genul care se concentrează asupra familiei și valorilor morale. Punctul de pornire
Fetișul lui David Lynch by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12140_a_13465]
-
labilitatea psihică a personajului. Dar finalul filmului confirmă ipoteza feministă: Dorothy renunță la statutul ei de obiect al dorinței (și, implicit, la toți bărbații care o doreau) pentru a redeveni doar mamă. Ceea ce e interesant este că abia la sfârșitul lungmetrajului mama și fiul sunt arătați împreună; deși se întâlnesc o dată, Lynch nu lasă spectatorul să vadă scena, ci doar să audă doar cuvintele ei: Nu, nu, Donny, mama te iubește", ceea ce nu sugerează o relație filială tocmai reușită. Dorothy în
Fetișul lui David Lynch by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12140_a_13465]
-
Fata cu cercel de perlă, o excelentă noutate DVD și video. Imaginea de pe copertă îi prezintă pe protagoniști foarte aproape, într-o ipostază senzuală, de altfel inexistentă în film; explicația, tot de pe copertă, ne informează că "frumusețea inspiră obsesie". Vezi lungmetrajul și rămâi cu întrebarea pe buze: care obsesie?! Iar cireașa de pe tort apare în momentul când producătorul se hazardează să califice filmul drept thriller domestic, acesta fiind cvasi-vid la capitolul tensiune. Ba mai mult, are o "viteză" narativă garantată să
Vermeerul de pe micile ecrane by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12166_a_13491]
-
filmul drept thriller domestic, acesta fiind cvasi-vid la capitolul tensiune. Ba mai mult, are o "viteză" narativă garantată să adoarmă un spectator de blockbusteruri în maximum cinsprezece minute. Paradoxul e că deghizarea filmului reflectă schimbarea de statut a picturii omonime: lungmetrajul sugerează că tabloul, privit acum ca o operă de artă, trebuia inițial să servească unor scopuri relativ pornografice. Ca să clarific acest aspect care pare cel puțin bizar, mă văd nevoită să urmez firul poveștii: Griet (Scarlett Johansson) se angajează ca
Vermeerul de pe micile ecrane by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12166_a_13491]
-
activități mundane, așa că se decide să încerce și ea. Dar să revin la paralela dintre tablouri și film, care nu se oprește la a compune un personaj după deducțiile extrase dintr-o pictură. În ceea ce-l privește pe intimistul olandez, lungmetrajul nu se mulțumește cu invocarea unei singure picturi, având în acest sens câteva subtilități care-i vor fermeca pe cei familiarizați cu opera lui Vermeer. Există o secvență în care Griet intră într-o cârciumă pentru a-și căuta iubitul
Vermeerul de pe micile ecrane by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12166_a_13491]
-
dar, după cum s-a remarcat deja, doar Bucătarul, hoțul, nevasta lui și iubitul ei al lui Greenaway au reușit s-o facă la fel de expert ca Fata cu cercel de perlă; în mare parte, aceasta se datorează faptului că cele două lungmetraje îl au ca designer de producție pe Ben van Os. A nu se ignora meritul cinematografiei lui Eduardo Serra, ea metamorfozând geometria tablourilor lui Vermeer în încadraturi numeroase și originale; el e responsabil și de asemănările de perspectivă. Dar asemănările
Vermeerul de pe micile ecrane by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12166_a_13491]
-
van Os. A nu se ignora meritul cinematografiei lui Eduardo Serra, ea metamorfozând geometria tablourilor lui Vermeer în încadraturi numeroase și originale; el e responsabil și de asemănările de perspectivă. Dar asemănările se opresc la nivelul celor dintre picturi și lungmetraj. Cu alte cuvinte, nu vă încredeți în ce spune filmul despre biografia lui Vermeer. Griet, soacra și patronul sunt toate personaje ficționale, iar lungmetrajul e o adaptare a romanului best-seller scris de Tracy Chevalier în 1999. Datele pe care le
Vermeerul de pe micile ecrane by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12166_a_13491]
-
responsabil și de asemănările de perspectivă. Dar asemănările se opresc la nivelul celor dintre picturi și lungmetraj. Cu alte cuvinte, nu vă încredeți în ce spune filmul despre biografia lui Vermeer. Griet, soacra și patronul sunt toate personaje ficționale, iar lungmetrajul e o adaptare a romanului best-seller scris de Tracy Chevalier în 1999. Datele pe care le avem despre viața pictorului sunt infime: se pare că familia lui origina în Anvers. Mai știm că a trăit în Delft, că a fost
Vermeerul de pe micile ecrane by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12166_a_13491]
-
filmul nu precizează), că a murit la patruzeci-și-trei de ani, lăsându-și familia numeroasă înglodată în datorii (în film apar aluzii la starea lor financiară precară). Iar atunci când criticii de artă se încumetă să facă presupuneri, acestea nu coincid cu lungmetrajul. De pildă, René Huyghe afirmă în cartea sa Puterile imaginii că, fără îndoială, Vermeer era claustrat în mediul domestic din cauza sănătății sale fragile. Or, pictorul interpretat de Colin Firth pare sănătos tun. Oricum, afirmația e discutabilă: dacă Vermeer preferă să
Vermeerul de pe micile ecrane by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12166_a_13491]
-
de lucruri pe care vrea să le facă înainte de a muri. Ceea ce reușește, de unde finalul "pozitiv" al filmului. Sfârșitul e fidel titlului, nu vezi moartea eroinei, ci doar cum ceilalți își continuă viețile. Viața mea fără mine nu e un lungmetraj în care camera să fie masculină. Dimpotrivă, modul de filmare încearcă să prindă mereu auto-reflecția personajului, modul în care Ann se privește. Iar protagonista nu e simplificată: nu e doar purul eroism al femeii care-i scutește pe cei dragi
Controversata feminitate by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12191_a_13516]