522 matches
-
în ianuarie 1948, și retipărit apoi în volumașul Critica criticii. Autorul, frate bun întru proletcultism și acțiune demolatoare cu Sorin Toma, demonstrează fuga profesorului de materialismul dialectic și istoric și "căderea în idealismul retrograd", folosind "metoda metafizică". Adept al "estetismului maiorescian", fostul director al ziarelor Tribuna poporului, Lumea, Națiunea, toate servind noul regim, ar fi avut o concepție filosofică și estetică "dăunătoare". Cu atâtea păcate ideologice, el nu mai era demn să fie profesor la Facultatea de Litere din București, de unde
Literatura română și comunismul (II) by Al. Săndulescu () [Corola-journal/Imaginative/10314_a_11639]
-
bombei șobuzuluiț ca un satelit etc. " Despre toate acestea Panu le vorbește, într-o seară, colegilor săi de la Junimea. În fine, după breviarul romantic al Lunii eminesciene, după pedagogica Lună humuleșteană, după schimbătoarea Lună a lui Slavici, după moderna Lună maioresciană și științifica Lună a lui Panu, Caragiale nu putea veni decât cu o Lună satirică. În puțin parodicele lui poezii imită Luni ale barzilor cândva la modă. Poemul Crucea și semiluna, o parodie după Bolintineanu, debutează în forță cu cea
Luna de pe cer by Ioana Pârvulescu () [Corola-journal/Imaginative/11213_a_12538]
-
cusăturile societății și la pliurile psihologiei umane. Obscenitate, da (,nerușinare în politică, nerușinare în publicistică, nerușinare în moravuri, în comportamentul public, în discurs, în modul de a (nu) gândi", vituperează autorul într-o Notă introductivă, pe linia retorică a indignării maioresciene În contra direcției de astăzi în cultura română), însă numirea și circumscrierea ei nu prezintă decât arareori acreală justițiară, aroganță etică, inflexibilitate judecătoare. Lăsând altora modelul profetului național, neobosit în a penaliza rătăcirile de la drumul drept, Andrei Pleșu privește mult mai
Colecționarul by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/10573_a_11898]
-
de a se analiza, de a-și fixa datele vieții afective, intelectuale și publice, de a se judeca în amănunt și recapitulativ, la fiecare sfârșit de an, de a judeca și pe alții în notații sobre și cu acea incisivitate maioresciană, atât de caracteristică, mai târziu în discursuri și critice, totul cu metodă și disciplină riguroasăť". Romanele ciclului Bizu completează confesiunea. Memorii-le arată că Lovinescu își posedă și își înțelege personalitatea până în cele mai mici detalii. "Este oare întâmplător faptul
E. Lovinescu - 125 - Bovarismul ideologic by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/10619_a_11944]
-
și totodată subminate de limbaj. Prin crevasele acestuia le întrezărim condiția lamentabilă de caricaturi, fantoșe lipsite de un conținut propriu și stârnind astfel râsul. Criticul răsucește la o sută optzeci de grade interpretarea. Pe urmele lui Călinescu, care considera teoria maioresciană a formelor fără fond "principial, falsă", el arată că unele dintre personaje ascund, sub gesticulația comună și logosul rizibil, profunzimi surprinzătoare. Problema lor e forma, nu fondul. "Ambalajul" strident, cu mare și bine exploatat potențial comic, îi trădează în alt
O scrisoare fetiș by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/10072_a_11397]
-
chiar îi stînjeneam subordonarea pentru care a optat, prin firea mea insubordonabilă. Să reprezinte gestul d-sale, cu generoasele preludii mai sus menționate, de demitere a subsemnatului, așa cum a avut loc, o manifestare a "direcției noi", pe care, în cheie maioresciana, a proclamat-o la Contemporanul - ideea europeană? Să fie oare, vai, singura manifestare tangibilă, pînă azi, a acestei "direcții noi"? Poate că dl. președinte al Academiei Române s-ar mulțumi și cu atît...
Despărtirea de Breban by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/17779_a_19104]
-
daca nu imposibil, să se accepte un verdict ultim asupra cazurilor litigioase - opțiunea profesorului Niculescu, de a actualiza sau chiar de a lansa ipoteze - controversate dar plauzibile -, pentru care nu poate fi acuzat de interese partizane, ci doar de convingerea (maioresciana) că fără sănătoase dispute de idei, viața științifică a unei țări nu are cum supraviețui. Un exemplu aparent mărunt mi se pare semnificativ pentru provocarea adresată tradiționalelor precauții autohtone: autorul explicitează (p. 229) presupunerea (a cărei circulație era în cultura
Limbă, istorie, cultură by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/17865_a_19190]
-
sînt, mai degrabă, contestatare (Al. Dobrescu, M. Ungheanu). Actualitatea lui n-a mai fost simțită cu adevărat vie și necesară din anii '40, cînd E. Lovinescu și o parte din criticii situați de el în cea de a treia generație maioresciană l-au invocat ca pe o minte luminată, în stare să-i sprijine în propria bătălie contra obscurantismelor la modă. Readucerea lui Maiorescu în librării și programe didactice, după articolul lui Liviu Rusu din 1963, a reprezentat, desigur, o nobilă
Maiorescu, astăzi by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/17291_a_18616]
-
fi energic conotată ideologic în generația '30, cînd Mircea Eliade, de pildă, redescoperea vigoarea primară și magică a unui Hasdeu, cînd iraționalismul își reintra în drepturi și cînd pînă și G. Călinescu, singur printre marii critici ai momentului, condamna "formalismul" maiorescian. Patru sau cinci decenii mai tîrziu, după tezele din 1971, aceeași, în linii generale, va fi tema refuzului, cu precizarea că nu se putea da pe față iraționalismul, mascat de un naționalism de școală nouă, comunistă. între timp, în anii
Maiorescu, astăzi by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/17291_a_18616]
-
pot adăuga cele de natură ideologică pe care le-a avut în vedere E. Lovinescu. Apelul la ordine și la rațiune a redevenit actual în confuzia de astăzi a valorilor artistice, morale și ideologice. Dacă ne întoarcem la esența concepției maioresciene asupra artei, observăm că ea a jucat, la rîndul ei, un rol cu mult mai însemnat decît au fost dispuși să creadă chiar susținătorii ei din secolul XX. În lipsa ei vădită de sofisticare, în simplismul ei cîteodată, concepția aceasta are
Maiorescu, astăzi by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/17291_a_18616]
-
și al revoluțiilor de care gîndirea secolului XX a fost intoxicată. Proletcultismul anilor '50 avea în junimism un adversar mult mai redutabil, și nu doar literar, decît era capabil să-și dea seama. După cum, logica limpede și nenegociabilă a spiritului maiorescian se cuvine invocată cu tărie astăzi, cînd domnește confuzia valorilor și a criteriilor, în artă, în politică, în mentalități.
Maiorescu, astăzi by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/17291_a_18616]
-
părea că voiește să țină o lecție model, după ce într-o lecție anterioară a expus elevilor care sunt principalele reguli ale bunei elocuțiuni". Portretul e mai amplu și întreg, dar am extras din el doar cîteva linii lămuritoare. Prelegerea aceasta maioresciană a rămas, în memoria eroului romanului, pentru că a avut ca obiect expunerea operei lui John Stuart Mill. Dar, după obiceiul marelui dascăl, începea întotdeauna cu expunerea biografiei filosofului "tălmăcit". Și, la acest capitol, a stăruit asupra prieteniei filosofului englez, timp
La răspîntie de veacuri by Z. Ornea () [Corola-journal/Journalistic/17299_a_18624]
-
pentru el, o formă, prima, de eminescianism, cum, la fel, Blaga, Arghezi, Nichita Stănescu. E timpul să ne întrebăm, odată cu Liviu Antonesei, dacă nu cumva întreaga cultură se supune acestui ciclu "fatal" și dacă nu cumva "grila" lovinesciană a generațiilor maioresciene în critica literară se repetă într-o "grilă" eminesciană în poezia noastră. Celălalt studiu, solid, bine argumentat, privește "timpul popular", plecînd de la un fapt aparent lipsit de însemnătate, anume reformarea, în 1924, a calendarului. Argumentele lui Liviu Antonesei vin dinspre
Ultimul criterionist by Ioan Holban () [Corola-journal/Journalistic/17301_a_18626]
-
Aici el rezolvă totul: face expoziții, este prezent în viața culturală, întreține o comunicare constantă cu publicul. Numai că acest totul este inacceptabil de puțin. A sacrifica o pereche de boi pentru o pungă, poate fi hazliu acolo, în lumea maioresciană a ficțiunii ideale, dar este o adevărată dramă, o formă de asasinat cultural, în lumea aceasta cu oameni vii, ale căror nevoi determinate nu pot primi doar răspunsuri parțiale și nici nu pot fi amăgite la nesfîrșit. Echivalarea pungii din
După zece ani (III) by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/17338_a_18663]
-
mare importanță. De acum încolo și pentru totdeauna, jurnalul lui Rebreanu va rămîne așa, desfigurat, cum a fost, de mîini iresponsabile. Degeaba afirmă dl Niculae Gheran că același tratament l-a suportat și jurnalul lui Maiorescu. Nu-i adevărat. Jurnalul maiorescian a fost revăzut de autor, ștergînd unele pasaje cu negru intens sau tăind cu foarfecă părți de pagina. Livia Maiorescu, care a păstrat la ea în Polonia, din 1919 pînă în 1940, toate caietele jurnalului, n-a tăiat nimic, lăsînd
Jurnalul lui Rebreanu by Z. Ornea () [Corola-journal/Journalistic/17893_a_19218]
-
probeze ironic ineficacitatea perspectivei cu pricina. Și acum să revin la întrebarea mea inițială. Singurul răspuns care mi-a venit în minte ține de păcatul originar al criticii noastre: În critică românească, la început n-a fost cuvîntul, ci ideile maioresciene. Se știe că primul nostru critic a fost filosof și logician. Critică lui era metalingvistica. Deși a făcut unele observații referitoare la limba (batjocorea sarcastic diminutivele romanticilor), critică lui a rămas ideologică, abstractă, sprijinită pe cîteva concepte clare (autonomia esteticului
Critica verbală by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/17942_a_19267]
-
cîteva concepte clare (autonomia esteticului, între ele) de natură teoretică. Maiorescu n-avea plăcerea textului. Așadar, nici a verbalității. Frigiditatea această pare a se fi transmis criticilor următori, clasați de Lovinescu, o jumătate de secol mai tîrziu, în trei generații maioresciene. Le-am putea adăuga o a patra, după al doilea război mondial. Cu toate deosebirile dintre ei, maiorescienii noștri critici au avut, cu toții, pregătire filosofica sau literară, nu lingvistică. Nici Caracostea, care s-a ocupat de expresivitate, nu era lingvist
Critica verbală by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/17942_a_19267]
-
verbalității. Frigiditatea această pare a se fi transmis criticilor următori, clasați de Lovinescu, o jumătate de secol mai tîrziu, în trei generații maioresciene. Le-am putea adăuga o a patra, după al doilea război mondial. Cu toate deosebirile dintre ei, maiorescienii noștri critici au avut, cu toții, pregătire filosofica sau literară, nu lingvistică. Nici Caracostea, care s-a ocupat de expresivitate, nu era lingvist. Iar Ovid Densusianu, deși era, inaugurează în istoriile noastre literare (cu Literatura română modernă din 1921) critică de
Critica verbală by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/17942_a_19267]
-
și estetismul lui Vladimir Streinu sau impresionismul lui Perpessicius. Nici macar cei mai subtili critici contemporani de poezie (Negoitescu, Cistelecan, Grigurcu) nu scriu critică verbală, desi ei înșiși ne ispitesc, uneori, tocmai prin verbalitatea exuberanta ori senzuala a comentariului propriu. Ideile maioresciene apasă, un secol aproape după ieșirea ctitorului din scenă, pește conștiința verbală a urmașilor că o lespede de neînlăturat.
Critica verbală by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/17942_a_19267]
-
chiar dacă dl. M. Flonta consideră că e exagerată opinia păltinisenilor că Noica este filosoful prin excelență, cu prestigiul autorității supreme în toate ale filosofiei. De fapt, există, cum arătăm mai înainte, două culturi filosofice în lumea românească. Iar direcția scientist-rationalistă maioresciana cîștiga în dimensiune prin cartea postuma a lui Mircea Florian, Recesivitatea că structura a lumii, asezîndu-se pe același piedestal (dacă nu chiar mai sus) cu opera lui Blaga sau Nocia. Dar (voi reveni la lucrarea lui M. Florian) Recesivitatea nu
O pasionantă carte de filosofie by Z. Ornea () [Corola-journal/Journalistic/17950_a_19275]
-
în care dl. Lengyel a văzut miri și mirese "beți de nu mai puteau stă pe picioare", nu ne arata nici un fel de popor, ci voiește pur și simplu defăimarea românilor" (p. 127). Direcția nouă în Ardeal este o scriere maioresciana nu numai prin titlu, ci mai ales prin susținerea principiului fonetic în scrierea limbii române, desolidarizându-se de etimologismul învățatului blăjean Cipariu, pe care-l ascultase în anii de liceu. Septimiu Albini a fost mai ales un dascăl. Alcătuind o
Septimiu Albini by Ion Buzași () [Corola-journal/Journalistic/17984_a_19309]
-
precursorul sau, mai cu seamă din pricina capitolului despre Eminescu din Istorie, G. Călinescu n-a băgat de seamă că Aron Densusianu a legat, cu cincizeci de ani înaintea Principiilor de estetică, istoria de critică literară! E drept că toate generațiile maioresciene de critici, acelea care s-au succedat în prima parte a secolului XX, vor gîndi diferit: separînd conștiincios disciplinele cu pricina. Îl las la o parte pe M. Dragomirescu, perfect convins că istoria literară nu poate pretinde să fie o
Conceptul de istorie literară by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/18048_a_19373]
-
sa din 1871 consacrată realismului ca nouă formă de artă, după ce devenise membru proeminent al Cenaclului, forma publică a grupării literare intrate în istorie sub numele de „generația de la ‘70”. Caragiale debutează ca scriitor junimist, iar prezența lui în cenaclul maiorescian a stat la baza celebrității sale timpurii. Fără a rupe complet cu colegii săi din tinerețe (Antero de Quental, Oliveira Martins, Teófilo Braga), Eça se va detașa treptat de estetica și de politica Cenaclului, pe măsură ce reputația sa de mare prozator
Eça de Queirós și I.L. Caragiale by Mihai Zamfir () [Corola-journal/Journalistic/2501_a_3826]
-
emoția de poet în fața unor refaceri atît de radicale, mi-a spus textual: «Așa făceam și cu versurile lui Eminescu».”1 Mărturisirea tranșantă a criticului, scoasă la iveală în 1942, n-a fost nicicînd invocată ulterior în discuțiile privind editarea maioresciană a poeziilor lui Eminescu. Dar suspiciuni de același gen fuseseră formulate cu mult înainte, primul care a cutezat să le exprime, cu o duritate frizînd injustiția, fiind I.L. Caragiale: „mai tîrziu, pe cînd artistul era cu mintea bolnavă, s-așuț făcut
„Așa făceam și cu versurile lui Eminescu“ by Ștefan Cazimir () [Corola-journal/Journalistic/2526_a_3851]
-
scris ca Maiorescu, căruia i-au reușit mai toate în viață, să eșueze ca filolog.” 2 Rîndurile de mai jos nu-și propun să forțeze uși deschise. Este vorba doar de a ilustra, cu ajutorul a două exemple, resortul unor intervenții maioresciene, care se dezvăluie cu o claritate fără cusur. Mortua est! Versul 4, strofa 8 (ed. Maiorescu): „Pe fruntea ta mîndră cunună de laur”; „Convorbiri literare”, 1 martie 1871: „Pe fruntea ta pală cunună de laur”. Substituirea lui pală prin mîndră
„Așa făceam și cu versurile lui Eminescu“ by Ștefan Cazimir () [Corola-journal/Journalistic/2526_a_3851]