87 matches
-
textul meu se umflă fără a fi cuiva de trebuință. (1987: 157: 158) Așa cum arată "principiul dialogic", structura narativă căreia îi alăturăm gramaticile povestirii nu este decât superficial omogenă: Enunțurile foarte dezvoltate și care reprezintă producția unui unic interlocutor [...] sunt monologice doar prin formă, însă prin structura lor semantică și stilistică, ele sunt, în esență, dialogice" (Bahtin tradus în Todorov 1981: 22). Cum se integrează principiul dialogic în structura povestirii? Este unul din punctele majore la care o naratologie lingvistică se
Textele. Tipuri și Prototipuri by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
refuz sau, altfel spus de percepția evaluativă a auditorului, pe scurt, în funcție de auditorul celor enunțate" (Todorov, 1981: 292). Naratologia modernă a avut nevoie de mult timp pentru a ține seama de astfel de ipoteze care dinamitează, într-un fel, unitatea monologică a povestirii. Din această perspectivă, W. Labov pune accentul pe un fapt pragmatic extrem de interesant: Există nenumărate maniere de a povesti o întâmplare, și putem spune o mulțime de lucruri sau nimic. Întâmplarea care nu spune nimic atrage cu sine
Textele. Tipuri și Prototipuri by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
reprezentând preambulul la acest capitol sau Voloșinov în următoarea frază: "Dialogul schimb de cuvinte este cea mai naturală formă de limbaj" (in Todorov, 1981: 292). Cea de-a doua obiecție care este și cea mai evidentă are legătură cu caracterul monologic al primelor patru forme de punere în text. Asumată de un număr de locutori (cel puțin doi), o secvență dialogală este prin definiție poligerată. Nu voi reține acest aspect din două motive. În primul rând se neglijează faptul că secvențele
Textele. Tipuri și Prototipuri by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
intervențiile se succed, păstrând totuși un caracter de autonomie, așa cum observă Voloșinov: Enunțurile foarte dezvoltate, cu toate că reprezintă producția unui interlocutor de exemplu: discursul unui orator, cursul unui profesor, monologul unui actor, reflecțiile unei singure persoane spuse cu glas tare sunt monologice doare prin forma lor exterioară, însă prin structura semantică și stilistică, ele sunt, în esență dialogice.( Citat din Todorov 1981: 292) Dialogul, ca formă textuală, nu este decât manifestarea cea mai spectaculoasă și cea mai elocventă a unui mecanism enunțiativ
Textele. Tipuri și Prototipuri by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
adevăr, formulele de adresare și de salut de încheiere care semnalează genul respectiv prin indicații ale reperelor spațio-temporale și prin identitatea co-enunțiatorilor corespund întru totul secvențelor fatice, iar corpul scrisorii, secvențelor tranzacționale. Singura diferență constă, bineînțeles, în caracterul nu neapărat monologic, ci cel monogerat al acestei interacțiuni, fără intervenția directă a celuilalt. Însă aceasta nu înseamnă că scriptorul nu poate introduce un dialogism profund, anticipând întrebările interlocutorului, de exemplu, imitând posibilele momente de întrerupere, introducând un simulacru de relație intersubiectivă. O
Textele. Tipuri și Prototipuri by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
din argument. Scopul aici este de a demonstra cum textul, discursul sau instituția sunt coerente și consistente cu ele însele. Încearcă, pe scurt, să arate cum se constituie identitatea unui text, discurs, sau instituție. În loc să se mulțumească cu prima citire, monologică, cea de-a doua o destabilizează, punând accent pe acele puncte de instabilitate din text, discurs, sau instituție. Ea demască tensiunile interne și modul cum ele sunt acoperite (incomplet) sau excluse. Textul, discursul sau instituția nu sunt niciodată stabile în
Teorii Ale Relațiilor Internaționale by Scott Burchill, Richard Devetak, Jacqui True [Corola-publishinghouse/Science/1081_a_2589]
-
Nietzsche? El îl vedea, cum am mai atras atenția, pe omul creștin un bicisnic, lipsit de dinamism, de voința de putere, moleșit în milă. Părintele Stăniloae, dimpotrivă, accentuează dinamismul energiilor divine lucrătoare în om, căci omul este ființă dialogică, nu monologică, așa cum apare supraomul, un geniu izolat în singularitatea lui superbă, imagine la care, altminteri, postmodernii s-au văzut nevoiți să renunțe. Omul este ființa aruncată în timp. Aceasta-i condiția lui de la păcat încoace. Temporalitatea este dimensiunea esențială a condiției
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
orbeție a instinctului. Pașii copilului către mamă și ai omului către Dumnezeu nu se fac de la sine, ci prin iubire, prin har, prin Duhul care coboară. De aceea, mișcarea spre eternitate e dialogică, pe când cea către moarte, către nimic, e monologică, disperare. Părintele Stăniloae descrie eternitatea ca "plan", ceea ce presupune că sensul mișcării în timp adaugă, cum spuneam, dimensiunea spațiului, străbaterea lui însemnând dispariția depărtării și atingerea categoriei aproapelui, sesizată de Edgar Papu în universul eminescian. Din dimensiunea timpului se trece
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
nerealizat ("proiect neîncheiat"), pe când pseudotransmodernismul zerzanian întrevede viitorul printr-o întoarcere în precivilizație, utopică recuperare a unui presupus stat edenic nepervertit de civilizația cuvântului. Ideologul american caracterizează esența modernității ca fiind dialogică, pe când el crede într-un holism de tip monologic, preistoric, nu postistoric ("o singură viziune"). Antimodernismul lui Zerzan implică "negația tuturor simbolurilor, a limbilor și culturilor", într-o eshatologie hiperfundamentalistă, care a și fost apropiată de cea a talibanilor, care, însă, n-au părăsit lumea simbolurilor și a cuvântului
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cu un ochi (sufletul) îndreptat spre trecut și cu altul (spiritul), îndreptat spre viitor, din tensiunea cărora rezultă "sinteza" transmodernistă a omului complet. Teoreticienii transmodernismului occidental cred că e nevoie de o depășire a oricărei logici, deoarece orice logică este monologică, pe când ființa transmodernă e dialogică. Disocierea este vădit exagerată, fiindcă există logici care transcend monologicul, precum "logica lui Hermes" (Noica) sau logica lui Ștefan Lupașcu. E drept că Descartes a trebuit să introducă în fața logicii îndoiala metodică, dar Descartes încă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
tensiunea cărora rezultă "sinteza" transmodernistă a omului complet. Teoreticienii transmodernismului occidental cred că e nevoie de o depășire a oricărei logici, deoarece orice logică este monologică, pe când ființa transmodernă e dialogică. Disocierea este vădit exagerată, fiindcă există logici care transcend monologicul, precum "logica lui Hermes" (Noica) sau logica lui Ștefan Lupașcu. E drept că Descartes a trebuit să introducă în fața logicii îndoiala metodică, dar Descartes încă nu avea cum ieși din logica aristotelică. Relativismul cunoașterii științifice moderne se naște din dialog
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
individuală a limbii. În Dicționarul general de științe - științe ale limbii, discursul este definit ca „secvență continuă de propoziții sau fraze, structurată și coerentă; termenul desemnează generic cele mai diverse forme de utilizare a limbii: scrise și orale, dialogice și monologice” (Bidu- Vrânceanu, 1997:174). 1.3. Manifestări ale limbajului natural 1.3.1. Limbajul constituie și exprimă gândirea Limbajul și gândirea au fost și sunt considerate două fenomene strâns legate și interdependente. Întâlnim însă, în ce privește raporturile dintre cele două fenomene
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
interacțiunile 25, 53). 9. CONCLUZII Relațiile dintre norma literară și uzul spontan sunt mai complexe decât opozițiile simplificatoare literar/nonliterar, corect/greșit: sistemul limbii literare, confundându-se, până la un punct, cu norma literară însăși, are caracter static, rezultat din actualizarea monologică a unor locuții în texte (de obicei, scrise), cu grad ridicat de planificare; dimpotrivă, sistemul limbii vorbite, spontane, puțin planificate, are caracter dinamic, deoarece rezultă prin actualizarea dialogică a unor ilocuții ancorate contextual. Diferențele care apar între prescripțiile normative și
[Corola-publishinghouse/Science/85005_a_85791]
-
include cunoștințele, credințele, arta, morala, legile, cutumele și toate celelalte dispoziții și deprinderi dobândite de către om ca membru al unei societăți” (Herskovits, 1967, p. 5). În plus, există două lecturi posibile: una care cuprinde abordarea relațiilor interculturale Într-o concepție monologică, cea a societăților moderne cu tendințe universaliste, și alta care o Înscrie Într-o perspectivă plurilogică (sau, cum se spune mai des, dialogică), afirmând existența nu a unui univers, ci a mai multor pluriversuri (Esteva și Prakash, 1998). În spatele acestei
Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale by Gilles Ferreol () [Corola-publishinghouse/Science/1934_a_3259]
-
n a l i z e i d i s c u r s u l u i, enunțurile sînt segmentabile în unități ce corespund fiecare (cel puțin) unui act de vorbire (care poate fi și o intervenție, o secvență monologică a dialogului). Ca unitate a discursului, actul de vorbire are, după J. Moeschler, trei proprietăți de bază: 1) este unitate segmentală minimală, 2) are o funcție interactivă (fiind antrenat într-o relație principal-subordonat) și 3) își poate transfera potențialul ilocuționar
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
joacă un rol fundamental în funcționarea enunțurilor, în producerea și interpretarea lor: contextul oferă cheia pentru interpretarea unor ambiguități, pentru decriptarea unor subînțelesuri sau valori indirecte, pentru activarea sau inhibarea unor caracteristici de sens, pentru intervenția în procesele de înlănțuire monologică și dialogică. Nu trebuie să concluzionăm, totuși, că discursul poate fi interpretat numai dacă receptorul are acces la totalitatea informațiilor contextuale, căci pe de o parte, aceste informații nu sînt în egală măsură relevante / pertinente, iar, pe de altă parte
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
argumentativă a limbii și de valoarea argumentativă a enunțurilor. În acest context, deliberarea reprezintă o dezbatere vizînd luarea unei decizii, care ține de genul retoric interactiv. Există însă deliberare (de data aceasta interioară) și atunci cînd se structurează un discurs monologic prin care se inițiază o dezbatere, căci diferitele opțiuni și poziții, propuse succesiv, sînt raportate (în conștiință) la posibile întrebări cu replici sau împotriviri. Retorica figurilor distinge deliberarea (în care poziția locutorului este determinată strict, alte poziții fiind presupuse pentru
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
a-și preciza poziția). Pe de altă parte, dacă interlocutorul este participant la dezbatere, se realizează figurile de comunicare. Pentru a n a l i z a d i s c u r s u l u i, dialogic sau monologic, deliberarea este în primul rînd un mod de structurare, formală și de conținut, și, în al doilea rînd, un mod de comunicare, cu perspectiva unor reacții față de cele susținute. V. comunicare, gen retoric, polifonie, retorică. ARISTOTEL R.; DUCROT - SCHAEFFER 1995
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
schimb fiind apreciat ca un "fals dialog". Aceasta este însă o accepție restrînsă care se poate atribui termenului și nu are relevanță deosebită pentru analiza discursului. În cadrul dialogului, intervenția, intrarea în discuție a unuia dintre participanți (interlocutori), reprezintă o unitate monologică care este compusă din acte de vorbire. Prin urmare, dialogul este o unitate discursivă în interiorul căreia se proiectează structura comunicării. În cazul textului scris însă, dialogul desemnează formele de discurs unde nu există în mod efectiv un schimb și unde
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
unui destinatar, capabil să formuleze un drept la replică sau căruia i se refuză acest drept. De asemenea, se susține că este dialogic un enunț în care modalizarea subiectului enunțătorului nu se aplică conținutului propozițional (dictum), ca în cazul enunțului monologic, ci unei unități ce are deja statut de enunț, fiind obiectul unei modalizări realizate de un alt enunțător. Astfel, enunțul Verificarea de azi ar fi o etapă a examenului la această disciplină, are trăsătura de a fi dialogic, deoarece modalizarea
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
i s c u r s i v ă dialogismul. Din acest motiv, șirul de enunțuri ale unui emițător unic, care alcătuiesc discursul unui orator, monologul unui actor, cursul unui profesor, reflecțiile cu voce tare ale unui individ etc., este monologic numai prin forma lui exterioară, căci, prin structura lui semantică și stilistică, el este dialogic. Orientarea dialogică este astfel aplicabilă oricărui discurs, deoarece, îndreptîndu-se spre obiect, orice discurs se întîlnește inevitabil cu discursul altora (vorbitorul neaflîndu-se niciodată într-o situație
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
indiferent de tip, iar orice enunț, oricît de complet ar fi, nu reprezintă decît o fracțiune dintr-o comunicare verbală întreruptă, despre viața cotidiană, despre cunoaștere, politică, literatură etc. Din faptul că orice enunț este dialogic, nu rezultă că enunțul monologic este exclus sau că toate enunțurile cunosc dialogismul în aceeași măsură (căci romanul este forma cea mai intensă a dialogismului, dar poezia lirică reflectă contrariul, la fel este contrastul dintre științele umaniste în raport cu cele exacte sau cu dogmatismul, care se
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
în spatele cuvintelor, construcțiile sintactice, reformulările sau reluările reprezintă dialogismul manifest (fr. dialogisme montré), adică reprezentarea pe care un discurs o oferă prin el însuși în raport cu altele. În domeniul specific discursurilor de transmitere a cunoștințelor, se pot distinge manualele școlare, orientate monologic, dar construite dialogic, și lucrările de popularizare a științei, în care dialogismul se relevă în texte dominate de eterogenitate enunțiativă. Pentru descrierea discursurilor de transmitere a cunoștințelor au fost distinse două forme de dialogism manifest, cea care explicitează referința unor
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
intervențiile anterioare și de cele următoare, împreună cu care realizează organizarea conversației. Numărul intervențiilor este variabil iar dimensiunea este și ea variabilă (căci pot fi cuvinte izolate, propoziții sau fraze, construcții complexe sau chiar tăcere). Intervenția este cea mai extinsă unitate monologică a dialogului și se compune din unul sau din mai multe acte de vorbire; ea poate reprezenta o inițiativă (Ce mai faci?), o reacție (Mulțumesc, bine!) sau o evaluare (Astăzi arăți odihnită). Deși au multe trăsături comune, intervenția și luarea
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
formă lipsită de dialog de înlănțuirea unor luări de cuvînt ale unor locutori diferiți și alcătuită dintr-un monolog (un singur enunț produs de un singur locutor), ca în cazul unui articol de ziar sau al unei știri. V. dialogal, monologic. DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. RN MONOLOGIC. Se spune că un enunț este "monologic", dacă actul de modalizare se aplică unei spuneri, adică unei structuri predicative (alcătuită din verb și actanți) ce nu era modalizată. Astfel, enunțul Profesoara
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]