453 matches
-
Cinstirea Maicii Domnului trebuie să aibă un corespondent real În viața noastră, noi fiind chemați să-L Întrupăm duhovnicește pe Mântuitorul, În sufletul nostru. Tot Sfântul Simeon menționează că Maica Domnului L-a născut trupește pe Hristos, În chip de negrăit și fără bărbat. Iar sfinții toți Îl au ca unii ce L-au zămislit pe El după har și după dar. Și „Încetând ea să zămislească și să nască, Ful ei a născut și naște În fiecare zi pe cei
Maica Domnului În Filocalie by Liviu Petcu () [Corola-journal/Journalistic/156_a_194]
-
comunică cuvântul”<footnote Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, notă explicativă, nr. 36, În Filocalia rom., vol. VI, p. 145 footnote>. După ce Cuvântul lui Dumnezeu S-a Întrupat din fecioara Maria și S-a născut din ea trupește În chip de negrăit și mai presus de cuvânt, fiindcă nu se mai poate Întrupa sau naște trupește iarăși din fiecare din noi, ne Împărtășește spre mâncare trupul Său preacurat, pe care l-a luat din trupul neprihănit al preacuratei Născătoarei de Dumnezeu. Și
Maica Domnului În Filocalie by Liviu Petcu () [Corola-journal/Journalistic/156_a_194]
-
ci după ipostas<footnote Teoclit Dionisiatul, op. cit., p. 8 footnote>. Sfântul Simeon Noul Teolog menționează că Maica Domnului „a fost mamă a Lui (a lui Hristos) În chip propriu, ca una ce L-a născut... pe Acesta, În chip de negrăit și fără bărbat, trupește... Din Maica Lui preacurată a Împrumutat trupul Său preacurat, dăruindu-i În schimb dumnezeirea — schimb minunat și nou... și precum Fiul ei și Dumnezeu s-a făcut Hristos și Dumnezeul nostru, dar a fost și fratele
Maica Domnului În Filocalie by Liviu Petcu () [Corola-journal/Journalistic/156_a_194]
-
Dumnezeu, unită cu El printr-o nuntă mistică, ea prin Învoire de bunăvoie, făcând posibilă Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Trupul luat prin ea, Hristos l-a făcut ca templu sfânt pentru Sine Însuși. În continuare, Sfântul Simeon ne vorbește despre negrăita coborâre a lui Hristos la noi, arătându ne nouă pildă de smerenie: „Vezi ce bunătate și coborâre de negrăit? Vezi ce covârșitoare iubire de oameni? Vezi mărimea iubirii și bunătății? Învață de aici, tu, cel ce ți Închipui lucruri mari
Maica Domnului În Filocalie by Liviu Petcu () [Corola-journal/Journalistic/156_a_194]
-
Trupul luat prin ea, Hristos l-a făcut ca templu sfânt pentru Sine Însuși. În continuare, Sfântul Simeon ne vorbește despre negrăita coborâre a lui Hristos la noi, arătându ne nouă pildă de smerenie: „Vezi ce bunătate și coborâre de negrăit? Vezi ce covârșitoare iubire de oameni? Vezi mărimea iubirii și bunătății? Învață de aici, tu, cel ce ți Închipui lucruri mari de spre tine, să te smerești și să fii modest, și niciodată să nu te Înalți asupra cuiva, chiar dacă
Maica Domnului În Filocalie by Liviu Petcu () [Corola-journal/Journalistic/156_a_194]
-
poruncile și îndreptările Domnului. În ochii lor, nimic nu prețuia așa de mult ca ascultarea de Hristos, spre Care și-au îndreptat necontenit privirile minții și pe Care L-au iubit fără măsură. În relația cu aproapele, se bucurau cu negrăită bucurie de chipurile creștinilor luminate de raza Dumnezeirii, iar în momentele în care aceștia așteptau unele sfaturi în materie de doctrină sau purtare, Părinții, care și-au întărit puterea sfatului prin autoritatea vieții lor proprii, pentru ca vorbele să nu 110
Părinţii Bisericii – Învăţătorii noştri. In: Nr. 1-2/2007 by Liviu Petcu () [Corola-journal/Journalistic/162_a_102]
-
în viața virtuoasă, atunci, potrivit înțeleptului Solomon (Pilde, 17, 6), chiar dacă am aduna la un loc toate comorile lumii, ele nu prețuiesc atât cât strădania virtuților lor144. Nu e cu putință, așadar, să se descopere prin puterea cuvântului ceea ce e negrăit 145. De aceea, amintirea lor s-a imortalizat în mod firesc în mințile și inimile credincioșilor Bisericii de pretutindeni. 141 Sf. Ignatie Teoforul, Epistole, Către smirneni, cap. VI, 1, în Scrierile Părinților apostolici..., p. 221. 142 Sf. Macarie Egipteanul, Cele
Părinţii Bisericii – Învăţătorii noştri. In: Nr. 1-2/2007 by Liviu Petcu () [Corola-journal/Journalistic/162_a_102]
-
ανάκρασις) acestuia cu Dumnezeu. Acestei etape îi corespunde „cea mai puternică dintre plăcerile ce se mișcă în om (adică pasiunea dragostei) pentru descrierea în chip de ghicitură a dogmelor: ca prin aceasta să învățăm că sufletul care privește spre strălucirea negrăită a frumuseții dumnezeiești trebuie să aibă atâta dragoste față de aceea, câtă dragoste are trupul față de ceea ce-i este înrudit și de aceeași fire, dar mutând pasiunea spre nepătimire; căci stingându-se toată simțirea omenească, mintea arde numai cu duhul din
Progresul perpetuu în Comentariul la Cântarea Cântărilor a Sfântului Grigorie de Nyssa. In: Anul XV, Nr. 2 by Liviu Petcu () [Corola-journal/Journalistic/169_a_92]
-
o paradigmă, pentru că nici el nu ne dă o pildă diferită; el care a fost favorizat de cele mai înalte vederi, „nu se laudă că ar fi priceput” , ci „se avântă mereu spre ceea ce este înaintea lui ... Și după auzirea negrăită a tainelor raiului, merge încă mai sus, și nu încetează să-și facă urcușul, necunoscând niciodată, din binele ajuns, hotarul dorinței” (In Canticum canticorum, 8, P. G. XLIV, col. 940D-941A).
Progresul perpetuu în Comentariul la Cântarea Cântărilor a Sfântului Grigorie de Nyssa. In: Anul XV, Nr. 2 by Liviu Petcu () [Corola-journal/Journalistic/169_a_92]
-
și Neam. Biserica este un dar, de aceea să fim fericiți că suntem chemați să fim Biserica lui Dumnezeu, să avem bucuria că aparținem Bisericii Lui. Ea este un dar frumos, în interiorul căreia noi trăim deodată, cu Iisus Hristos, frumusețea negrăită a tainei istoriei neamului nostru și a veșniciei lui. Prin urmare, să fim recunoscători pentru darul Domnului, pentru că „împreună cu Hristos” noi exprimăm experiența de a fi cu toți uniți în numele Lui, experiența de a fi Biserică, manifestată de poporul lui
CÂTEVA GÂNDURI, IMPRESII ŞI IDEI DESPRE CATEDRALA MÂNTUIRII NEAMULUI ROMÂNESC… de STELIAN GOMBOŞ în ediţia nr. 1937 din 20 aprilie 2016 [Corola-blog/BlogPost/381736_a_383065]
-
odihna și un ram îmbobocit? Îți amintești de steaua noastră, la care noi priveam tăcuți, de noaptea rece și albastră, de aștrii pâlpâind, abia iviți? Îți amintești magnolia-nflorită, de liliacul, ce cuvinte dulci ne susura, de-acea iubire tandră, negrăită, când visul meu cu-al tău, se împletea? Îți amintești castanii candelabre, ce-aleea noastră luminau în serile târzii, și-alăturea de noi, tăcute umbre, ne însoțeau până în toamnele arămii. Acum, doar eu îmi amintesc de-o primăvară, În care
ÎȚI AMINTEȘTI? de MARGARETA MERLUȘCĂ în ediţia nr. 2183 din 22 decembrie 2016 [Corola-blog/BlogPost/377306_a_378635]
-
Fecioara Maria este strălucirea Tainei negrăite hărăzite de Dumnezeu înainte de Creația Sa, pentru a ne înfia harului atotiubirii sale dumnezeiești. Fecioara Maria este Luceafărul divin care a îngemănat în priviri strălucirea zorilor ce ne îmbrățișează cu mireasma luminii lor diafane răsăritul sufletelor noastre. Fecioara Maria este
Cinstirea Fecioarei MariaI în slova marilor poeţi creştini [Corola-blog/BlogPost/93237_a_94529]
-
inițiază, pe rând, în tainele sexului. Sub influența ei, tinerii care cântă în biserică ajung să cânte în formații rock; renunță să îngrijească bătrâni în spitale, sfârșind prin a participa la o orgie sexuală asezonată cu consum de droguri. O negrăită nostalgie se citește în filigran în această carte: nostalgia după puritatea pierdută odată cu intrarea în lumea adulților, o lume asaltată de demoni, pe care toți o descoperă acum cu înfiorare. „Cititorii care s-au delectat cu Novecento sau Mătase pot
Alessandro Baricco - EMAUS () [Corola-journal/Journalistic/4296_a_5621]
-
pieptul fiecăruia izbucni același strigăt: Peștera! Într-adevăr, în fața lor răsărise, ca din basmul celor 1001 de nopți, Peștera Liliecilor. Spaimele întunericului I ntrarea în adîncul peșterii nu prea avu darul să încînte pe nimeni. Dacă pînă acolo totul păruse negrăit de frumos, acum lucrurile căpătară o înfățișare nu prea dorită. Toți se așteptau să găsească un fel de poartă largă, care să-și poată onora rostul din legenda povestită de Ilinca, acela de a fi primit, în adîncul muntelui, oamenii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
foarte frumos om de zăpadă, cum nu mai reușise niciodată altul și chiar avusese convingerea că nimic nu poate fi mai frumos ca acel om de zăpadă. Cum locul unde-l ridicase era foarte aproape de casa învățătoarei, la care ținea negrăit de mult, se duse s-o cheme ca să i-l arate. Învățătoarea însă îi spuse că n-are timp atunci, deoarece trebuie să urce în pod niște cîrnați la afumat, dar că o să-l vadă ea altădată. Bărzăunul se întorsese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
ritualică este efectuată de mișcările din natură alunecarea lunii pe cer și bătaia frunzelor codrului, mișcări continuate de sunetul cornului, deci mișcarea muzicală ca atare, care transferă și amplifică ritualul mișcării indefinite a veșniciei, pregătind în modul acesta inițierea în negrăitul unei morți inițiatice, pierdere de sine într-o beatitudine fără de nume: ...Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. Mai departe, mai departe, Mai încet, tot mai încet, Sufletu-mi nemângâiet Îndulcind cu dor de moarte. Poezia orfică este cathartică inițiind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cuvintelor datorită contaminării lor sensice și fonemice "divina transpoziție", a tentat să ajungă la "tenebrele absolute" înțelese ca "Neant", încredințează muzicii identitatea acestui Gol; dar "Neant", care însemnează extincție inițiind spre "contemplarea eternității": eterul spiritualității pure, ce se confundă cu negrăitul. Că mistica poeziei lui Mallarmé este o inițiere în inefabil, o dovedește suavul poem Sainte (Sfânta): La geam vechi santal tăinuind Ce-n ceas târziu se decolòră Din alăuta-i scânteind Cândva cu flaut sau mandoră, E Sfânta pală răsfoind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
al creației principiul feminin, mistere care se interferează în acea evoluție fenomenologică în trei momente viață, moarte, renaștere. Inaudibilă fizic, muzica rămâne unica realitate, umplând atât spațiul lăuntric, cât și pe cel exterior și confundând totul în aceeași vibrație a negrăitului. Starea inefabilă generată de cânt, în forma ei cea mai înaltă, mai pură, mai "creatoare" este o stingere inițiatică purificatoare ducând spre înviere într-o bucurie fără nume, beatitudinea deplinei descătușări ontice. In felul acesta inefabilul cântului, poezia "salvează ființa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cristal care, sunând, s-a spart cu sunetu-odat'. Fii și cunoaște și a neființei stare, infinit întemeind lăuntrica-ți vibrare, deplin s-o desăvârșești în această unică oară. Printre uzatele, ca și printre mutele, fără de nume, rezerve ale deplinei naturi, negrăitele sume extatic să te numeri și numărul fă-l ca să piară. Cum să evităm stingerea definitivă și să intrăm în circuitul eternității ? Trebuie, afirmă Rilke "să murim neîncetat în Euridice": să intrăm în ciclicitatea perenității proprie muzicii: sunet, apunerea sunetului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
să se îndoiască de faptul că moartea este cealaltă parte, infinit mai vastă a vieții, așa cum celebra în Elegii. Este ca și cum Natura se răzvrătea împotriva ei însăși, a propriei neizbutiri, singura salvare a sa și a poetului fiind poezia, transa negrăitului ca uitare de sine. Unde sfârșește în actul creator pasivitatea impusă de dicteu, și unde începe activitatea volițională, controlată ? Referindu-ne la poezie, există exprimări, versuri, sau chiar strofe dictate sub formă definitivă, orice modificare le-ar altera primigenitatea inalterabilă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
un spațiu de locuit lăuntric și o mișcare temporală muzicală care devine prezent etern (Platon), iar pe de altă parte, are loc deschiderea infinitului psihic către orice spațiu imaginabil: fizic și metafizic; spațiul mitului, al morții și al visului; al negrăitului și al transposibilului: Eminescu este marele vizionar spațial al poeziei universale, conferind spiritului cel mai larg orizont de respirație, de zbor. "Întregul complex de armonizări relevate mai sus transformă poemele eminesciene in veritabile exersări ale armoniei cosmice, de o desăvârșire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
m-ai făcut nemărginit, aceasta este bucuria ta. Acest caliciu fragil neîncetat îl golești și neîncetat îl umpli din nou cu viață proaspătă. ... La atingerea nepieritoare a mâinilor tale inima mea își depășește cuprinsul și se dăruiește în revărsări de negrăit. Nenumăratele daruri, cum le-aș putea cuprinde în micile mele mâini ? Dar evuri și evuri trec încă și tu te reverși necontenit, și mereu mai rămâne loc pentru a fi umplut. Amprenta reînnoirii poetice universale dăinuie perenă în lucruri: Inima
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și universului: Că ești sărac și singur, prin beznă că ți-e mersul, Nu fi mâhnit ! Bogat ești: ai Dragostea și Versul! ...Ce-naltă-i demnitatea și cât subjugă versul Cu farmecul său liric și dulce universul! "Scrise cu nespus", negrăitul emanând din versurile poetului din Șiraz lărgește indefinit secretele noastre zariști lăuntrice. Inefabilul împlinește suprema eliberare spirituală: "Un vers frumos te-nalță când inima ți-e grea./ Remedii fără număr să afli-n cartea mea". Neliniștile sale religioase și sociale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
mări, mai sus de cer, Și dincolo de soare, mai sus și de eter Și de hotaru-albastru al sferei înstelate, O, suflete, îți bucuri aripile-avântate, Și ca înotătorul ce se cufundă-n undă, Despici nemărginirea azură și profundă Furat de-o negrăită și-adâncă voluptate. ...Cel ale cărui gânduri, ca niște ciocârlii, Se-nalță auroră spre purele tării. Plutind deasupra vieții, el știe să asculte Ce spun lăuntric crinii și lucrurile mute. Iată neliniștea lui Rimbaud din finalul Anotimpului în infern: "Am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
vânturile. În poezia Peste vârfuri, ideea poetică a eliberării în inefabil pleacă de la o concretitudine a naturii, lunecarea lunii pe cer, se interiorizează apoi cu ajutorul sunetului de corn, deci al muzicii, care, prin natura sa are mers infinit-indefinit, iar apoi negrăitul melodic se transformă într-o așteptare ce pare fără sfârșit, fără rezolvare. În poezia Selige Sensucht (Dor fericit) Goethe afirmă că destinul omului este de a se mistui în flacără, devenirea fiind eterna lege a naturii... Dacă nu-nțelegi aceasta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]