227 matches
-
decât să deschidă dialogul; Teofrast reprezintă neoplatonismul, iar Euxiteu creștinismul care, la sfârșit, este acceptat și de Teofrast. E un dialog bogat în citate și în aluzii la literatura clasică; autorul apără aici doctrina Facerii lumii, combate concepția platonică și neoplatonică a preexistenței și a transmigrației sufletelor, susține teza nemuririi sufletului, a sfârșitului lumii și învierea trupurilor. Deși atacă doctrinele platonice fundamentale, Enea se inspiră chiar din problematica neoplatonicienilor, autori pe care îi cunoaște foarte bine. Opera e o mărturie importantă
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
limba greacă. Cea mai vestită este Discuția în contradictoriu cu filosofii în legătură cu creația lumii, un dialog scris la Berit și localizat tot aici. În această scriere, Zaharia apără doctrina creștină a facerii lumii de către Dumnezeu polemizând cu un elev al neoplatonicului Amonios din Alexandria, care, în conformitate cu doctrina acelei școli filosofice, considera că lumea este coeternă cu Dumnezeu. În acest dialog vorbește chiar Amonios la ale cărui prelegeri Zaharia asistase pe când era student la Alexandria și de la care învățase doctrinele lui Aristotel
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
la Alexandria și de la care învățase doctrinele lui Aristotel. Opera e foarte interesantă și la nivel filosofic pentru că e o serioasă dovadă că, în epocă, aveau încă loc discuții între creștini și intelectualii păgâni, în special între creștini și filosofii neoplatonici care erau ultimii apărători ai păgânismului. Ne-au parvenit numai fragmente, în schimb, din Discuția în contradictoriu cu maniheii, scrisă în urma condamnării acelei secte în 527 de către împăratul Justinian. Discuția pare să fi pornit de la un episod real: doi manihei
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
observa că izvoarele pe care le folosește sunt mai cu seamă scrieri ale exegeților alexandrini (chiar dacă am văzut că, dacă e vorba de istorici, este citat mai ales Teodoret). Alte opere sunt: un Răspuns la capitolele teologice unde polemizează cu neoplatonicul Proclus, scriere din care s-a păstrat doar un fragment (însă atât autenticitatea fragmentului cât și eventuala existență a unei opere în care Procopius îl combate pe Proclus sunt îndoielnice), și câteva scrieri care n-au conținut religios ci retoric
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Augustin a abandonat definitiv maniheismul și s-a apropiat de neoplatonismul creștin, constatînd că și retorica pe care o profesa el îi oferea tot mai puține satisfacții. Adeziunea la neoplatonismul creștin fusese pregătită și de lectura unor cărți ale autorilor neoplatonici. Nu se știe dacă era vorba de cărți ale lui Plotin sau Porfiriu, și nici de care anume. Oricum, acestea fuseseră traduse în latină de Marius Victorinus sau, după alții, de Manlius Theodorus, un literat și om politic milanez, filozof
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
legată de existența unui singur Dumnezeu (care depășea dualismul maniheist) și de logosul său, supremă înțelepciune și raționalitate; Augustin a observat apoi în Confesiuni că această doctrină putea fi găsită și în Evanghelia după Ioan, dar aceasta nu însemna că neoplatonicii puteau să se ridice la nivelul Evangheliei, pentru că le lipsea credința în persoana Mijlocitorului dintre Dumnezeu și oameni, care constituie esența creștinismului. Dumnezeu, ființă nelimitată și perfectă, nu poate avea o existență materială, nici măcar sub forma luminii, cum susțineau adepții
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
găsea la curtea imperială de la Treveri; unele persoane oficiale de la curte fuseseră impresionate de povestirea sa și renunțaseră la bogății și onoruri pentru a practica asceza. Un alt exemplu de convertire a fost acela al lui Marius Victorinus, intelectual și neoplatonic ca și Augustin. La sfîrșitul verii și în toamna lui 386, Augustin stă împreună cu un grup de prieteni și cu mama sa în vila unui cunoscut de-al său, Verecondus, la Cassiciacum, localitate de lîngă Varese; în această perioadă scrie
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
și rugăciunii creștine și meditației, pentru că mai crede încă în posibilitatea realizării unui echilibru între neoplatonism și creștinism. De aceea, temele și titlurile dialogurilor de la Cassiciacum au un caracter profan, iar lecturile aflate la baza lor sînt acelea ale unui neoplatonic latin din secolul al IV-lea: în primul rînd, Vergiliu și Cicero. Augustin se întreabă care este viața fericită, în ce constă ordinea care domnește în univers, care este supremul Bine; toate sînt teme cu caracter filozofic, chiar dacă scriitorul aderă
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
vagă savoare care amintește de dialogurile ciceroniene, chiar dacă totul este învăluit într-o atmosferă mai intimă. Augustin vorbește despre experiențele pline de dezamăgiri din trecut, despre descoperirea „stelei polare” (creștinismul) care îl poate călăuzi; amintește despre propriile lecturi ale cărților neoplatonice. Credința creștină apare aici într-o întrepătrundere armonioasă cu filozofia, cu acel neoplatonism pe care scriitorul îl studiase la Milano, așa cum vom afla, cîțiva ani mai tîrziu, din Confesiuni; dacă în cazul lui Marius Victorinus filozofia mai era încă, în
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
astfel este Despre adevărata religie (De vera religione), dedicată lui Romanianus, în care scriitorul vrea să prezinte religia creștină apărînd-o de interpolările maniheiste și să o confrunte cu păgînismul: în esența sa, creștinismul reprezintă adevărata concretizare a înțelepciunii păgîne. Profund neoplatonică este și opera învățătorul (De magistro), care abordează încă o dată problema sufletului și a cunoașterii. Cînd ne rugăm, urmînd preceptul divin, nu avem nevoie de cuvinte rostite, ci vorbim în interiorul nostru, amintindu-ne învățătura lui Cristos. Pornind de la exegeza unui
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
spre rău, voința e un bine intermediar; eroarea voinței nu derivă dintr-un principiu originar, ci din însăși condiția omului, tot așa cum omul însuși se poate înălța din nou cu ajutorul lui Dumnezeu. în această operă, Augustin reia multe din motivele neoplatonice privitoare la suprema transcendență a lui Dumnezeu și la funcția numărului, realitate imuabilă și rațională; cartea a treia însă vorbește mai ales despre problematica paulină a predestinării, care este în strînsă legătură cu aceea a voinței libere: pentru această poziție
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
de la întîlnirea cu maniheii pînă la atmosfera de la Roma și Milano. A șaptea carte este plină de reflecții teologice și filozofice prilejuite de descoperirea „cărților platonicilor”, care l-au ajutat pe Augustin să se apropie de creștinism, în forma sa neoplatonică din cercurile creștine din Milano, profesată de Simplicianus, Manlius Theodorus, Ambrozie; în timp ce în cartea a opta narațiunea se concentrează asupra convertirii, care se rezumă la trei episoade fundamentale: colocviul cu Simplicianus, care îi povestise despre convertirea faimosului retor păgîn Marius
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
nou o figură centrală pentru Augustin și îl însoțește în perioada dintre convertire și botez, fiind alături de el și în timpul călătoriei de întoarcere și mai ales în timpul faimoasei viziuni de la Ostia, cînd trăiește împreună cu el extazul - de tip creștin și neoplatonic în același timp - despre care povestește în cartea a noua. Cu extazul de la Ostia și cu neașteptata moarte a Monicăi se termină narațiunea propriu-zisă, deoarece scriitorul a atins de-acum punctul cel mai înalt al vieții sale, iar după convertire
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
filozofic și teologic, cum sînt exegeza primelor versete din cartea Facerii, interpretarea creației lumii, în timpul căreia Fiul era prezent într-un raport de co-eternitate cu Tatăl și, în consecință, interpretarea timpului, problemă care stîrnise interesul lui Plotin și reapare la neoplatonicii de după Augustin. Opera se termină cu o mărturisire de credință creștină și cu o nouă laudă adusă lui Dumnezeu; recunoașterea slăbiciunilor și a defectelor omenești, a caracterului meschin al vieții pămîntești, este asociată cu preamărirea bunătății Creatorului și cu recunoștința
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
evoluției spirituale a lui Augustin, rămîne totuși un punct fundamental în discuție, și anume dacă a avut loc o convertire la creștinism sau, mai degrabă, la neoplatonism: dialogurile scrise la Cassiciacum, așa cum am văzut, ar fi mai degrabă operele unui neoplatonic decît ale unui creștin, iar neoplatonismul ar fi prezent și după botezul din 387, cel puțin în toate operele ce precedă hirotonisirea, care are loc în 390. în această formă alternativă, problema e rău pusă. Eventual, putem să gîndim, asemenea
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
din 387, cel puțin în toate operele ce precedă hirotonisirea, care are loc în 390. în această formă alternativă, problema e rău pusă. Eventual, putem să gîndim, asemenea lui Courcelle, că Augustin s-a convertit la creștinismul milanez care era neoplatonic, așa cum erau Ambrozie și Simplicianus -, dar în mod sigur la creștinism. E adevărat că povestirea evenimentelor dinaintea acestui moment nu e absolut obiectivă: Augustin le evocă din nou, bazîndu-se pe propria memorie, dar, în același timp, le interpretează în lumina
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
afirmă „că Augustin nu știe să disocieze complet cateheza de formele tradiționale ale retoricii”, care „rămîne pe fundal ca o osatură invizibilă”; într-adevăr, opera se adresează și persoanelor cultivate, acelor păgîni care, posedînd anumite cunoștințe de filozofie, mai ales neoplatonică, găseau o explicație rațională - însă nu religioasă - a existenței creștinismului și mergeau pe urmele lui Porfiriu, care susținuse că Isus Cristos nu era altceva decît un om foarte înțelept. Și pentru că păgînii, tot conform învățăturii lui Porfiriu, subliniau contradicțiile existente
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Expositio Vergilianae continentiae). Sînt două tratate ale unui scriitor creștin, însă problematica abordată de acest Fulgențiu pare destul de îndepărtată de aceea a episcopului de Ruspe; mitograful Fulgențiu interpretează cele trei opere ale lui Vergiliu dintr-un punct de vedere strict neoplatonic. Diverși cercetători au presupus că cei doi Fulgențiu ar fi unul singur, aducînd ca probă, între alte considerații, faptul că în secolul al VI-lea cultura africană era încă bogată în elemente clasice. însă preocupările care reies din operele lui
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
ca probă, între alte considerații, faptul că în secolul al VI-lea cultura africană era încă bogată în elemente clasice. însă preocupările care reies din operele lui Fulgențiu de Ruspe cu greu pot fi puse de acord cu acelea ale neoplatonicului Fulgențiu, deși amîndoi erau creștini; de aceea, noi credem că e mai bine să menținem distincte cele două personalități. Bibliografie. Ediții: PL 65; CChr.Lat 91-91A, 1968 (J. Fraipont, C. Lambot). Traduceri: CTP 57, 1986 (Le condizioni della penitenza; La
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
475 într-o familie foarte nobilă, atît pe linie maternă, cît și pe linie paternă, el s-a bucurat, grație senatorului Quintus Aurelius Memmius Symmachus, de o educație aleasă, pe care și-a desăvîrșit-o la Alexandria, în Egipt, la școala neoplatonicului Ammonius. Erau anii în care Italia, după ce fusese cucerită de Odoacru în 476 (sfîrșitul Imperiului Roman de Apus), intrase sub stăpînirea ostrogoților lui Teodoric începînd din 493, însă, pentru cei care posedau mijloacele necesare (pe lîngă interese), legăturile cu Orientul
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
omului, iar această filozofie, pe baza căreia Boetius discută problema destinului și a liberului arbitru, a realității materiale și a acelui Unu din care se trage lumea, a renunțării la viața pămîntească și a întoarcerii în patria cerească, este filozofia neoplatonică; vom relua această problemă imediat. Pe lîngă această producție filozofică „profană” mai există și aceea constituită din scurte tratate consacrate în mod expres definirii unor dogme ale credinței creștine, cum este aceea a Sfintei Treimi și a raportului dintre natură
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
în Cristos. De aici și aparenta ciudățenie a celor două blocuri de opere, între care ar exista, s-a spus o vreme, o opoziție de fond, adică între operele creștine și operele (așa se zicea) păgîne, sau, oricum, profane și neoplatonice, ca și cum un creștin n-ar putea să scrie opere tehnice fără să fie nevoit să introducă doctrina creștină în discutarea unor probleme de matematică sau de logică; mai mult, ca și cum ar fi necesar s-o facă, tocmai pentru că este creștin
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
sa nu era considerată perfect ortodoxă, iar în secolele mai apropiate de noi, din dorința de a rămîne fideli „dogmei” opoziției dintre operele creștine și cele profane, exegeții au hotărît că adevăratul Boetius ar fi cel aflat sub influența filozofiei neoplatonice, în timp ce operele explicit creștine ale lui Boetius ar fi neautentice. Evident, această metodă de cercetare a fost abandonată, chiar dacă de puțin timp. Potrivit interpretării valabile astăzi, Boetius este un creștin laic perfect, care, mai mult, este profund atașat de credința
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Potrivit interpretării valabile astăzi, Boetius este un creștin laic perfect, care, mai mult, este profund atașat de credința sa, așa cum Synesius, după ce s-a convertit, a devenit episcop în orașul său și a scris Imnuri cu conținut deopotrivă creștin și neoplatonic. Neoplatonismul, filozofia de care s-au folosit în primă instanță apărătorii vechii culturi grecești și adversarii creștinismului, ca Iulian Apostatul, Proclus și Damascius, îi oferea încă unui creștin, în secolul al VI-lea, instrumentele necesare pentru o cercetare teologică. Trebuie
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
vechii culturi grecești și adversarii creștinismului, ca Iulian Apostatul, Proclus și Damascius, îi oferea încă unui creștin, în secolul al VI-lea, instrumentele necesare pentru o cercetare teologică. Trebuie oare să mai amintim, chiar din spațiul latin, exemplele precedente ale neoplatonicilor Marius Victorinus și Augustin? Prin urmare, problema pe care ne-o pune opera lui Boetius nu e legată de credința creștină sau de păgînism; ea privește caracterul specific și tehnic al tratatelor pe care el le compunea din cînd în
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]