96 matches
-
intens, cu atât - prin contrast - interiorul se arată mai pur, iese la vedere în modul său propriu de a fi. Să fie un simplu fenomen optic, de vreme ce ziua trece mai iute prin acest spațiu golit? Trece spre dispariție prin pustiul netrecător, prin transparența plină a ceea ce rămâne, rezistă trecerii, subzistă chiar în măsura în care toate se petrec fără urmă. Nu e sufletul singurul care are propria lumină, cel care, fără să primească lumina din afară, luminează de la sine, prin sine? "O, voi suflete
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
de același nivel, nivelate în forma aparentă a Aceluiași, și chipul de sus al Formei de lumină în care dumnezeirea se retrage. Se retrage și cheamă, în retragerea chipului neînfățișat, îl așteaptă pe cel trecător prin chipul lumii în forma netrecătoare. Ridicare a vederii la înălțimea Feței care iese la vedere, dând de înțeles că dă ceva de neatins cu simpla vedere la nivel: un superlativ absolut 66. E un alt fel de a spune că trecerea prin distanță presupune schimbarea
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
piară", căci drumul spre chip "tocmai cele ce pier, ca zăpada-l/ descriu cel mai bine". Moartea fenomenului (și a perspectivei mundane a oricărei manifestări) este agentul acestei prefaceri, acidul coroziv al desfacerii care dizolvă, reduce lucrurile trecătoare la miezul netrecător, nu prin abolirea ci prin dezvăluirea lor84. Trecerea prin distanță menține distanța, dar desfășoară drumul, iar drumul străbate nevăzutul în posibilul îndepărtat al deja-vederii, trece prin vălul imaginii ca, de pildă, atunci "când, pe plajă, răsfir scoicile și nu știu
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
care stă "la originea imaginei", veșnicia începutului, "imaginile celor ce rămân", "imagini de foc și de împăcare"15, "ca o oglindire a aceleiași imagini în mii și mii de unde, într-un izvor uriaș"16. Iar ceea ce rămâne, după trecerea în netrecător, este "vedere și clarviziune", răscruce a vizibilului adus la Unul, "mai mult decât a fost inițial pentru că a intervenit frângerea"17, răsfrângerea prototipului pe chipul imaginii. Nu este aceasta tocmai "icoana transparentă" a lucrurilor, "o nouă față a Logosului nouă
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
de a fi, ca spre ceva fără de care el nu ar putea depune mărturie, nefiind urmă și chemare, lumină a urmării. Prin urmare, în pofida trecerii, ceva rămâne în urmă, pe pragul ce trebuie trecut. În urmă vedem prevenirea continuă a netrecătorului, a celui ce dă loc și chip lumii care începe, " Pentru ca tot ce are loc să aibă și chip, părtinire și soartă/ Și, trecând, să rămână privit de ochii mari din cuprinsul nopții". Pustiul alb nu se pierde decât în
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
trecând, să rămână privit de ochii mari din cuprinsul nopții". Pustiul alb nu se pierde decât în timp, cu timpul; el e imaginea ascunsă a inaparentului care trece în urmă, dă loc urmării, deschide distanța unei treceri. Trecere în care netrecătorul își face loc, se arată sub chipul începutului veșnic nou, și astfel rămâne în vedere, în ochii ce nu se mai pot închide 7. Ce văd ei, învăluiți de necuprinsul nevăzutului? Ochii ce judecă timpul trăit și pierdut și-i
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
un inegalabil, altul imaginii imposibil de absorbit în orizontul identității. Or ceea ce nu poate fi egalat - coborât la nivelul vederii sau al gândirii - e înțelesul în mișcare, abia născut în trupul unei imagini fragile, care trebuie să treacă în formă netrecătoare. Cuvântul apare pe piscul ființei, spune Bachelard, dar adevăratul pisc e cel al soarelui, acolo unde viața nu doar sclipește în aparența formelor trecătoare, ci ia forma luminii, se naște pururi într-o nouă strălucire. Paradoxul sublimării pure (Al. Philippide
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
roșu" și "crucea de zăpadă" fac imagine. Ce pot ele reflecta dacă nu tocmai retragerea care le face loc, pustiul în care intrăm ca în robia luminii slăvite? Totul cade în somnul unui alt timp, în trecerea abia văzută a netrecătorului: "ce voce așteaptă în ramuri/ lumina care se va stinge/ departe lângă durerea/ acestui râu// în curând o să crească/ flori negre din brațele tale/ și mereu adâncindu-te-n noapte/ vei asculta lumina mea pierdută". Ne aflăm în timpul suspendat al
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
ne afectează și în orizontul căreia suntem chemați să intrăm, ca în propria noastră profunzime, brusc dezvăluită. Ce se deschide aici e un început, dar nu orice început, precum cel care definește faptele derizorii, trecătoare ale cotidianului. Este începutul absolut, netrecător, care stă mereu să înceapă, prin care începem o nouă experiență, ne reoriginăm într-un prius ce ne oferă o altă cotă de orizont, nivelul de unde putem descoperi și înțelege mai mult. Ne-am înșela însă dacă am crede că
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
de lumină/ vine pe sănii prin nămeții purificați"93. Transparența pune în distanța transcendentului, a transferului în invizibilul vizibilului. Trupul străluminat, înălțat în puritate, premerge sufletul care, despovărat, legat doar de ceea ce sus îl dezleagă, vine în lumină, trece în netrecător. Iar ceea ce trece se distanțează, își arată o clipă imaginea înainte ca ea să dispară, lăsând vederea plină de golul care o absoarbe. Altfel decât a vedea (Teodor Dună) Modul în care funcționează distanța ce face loc constituirii imaginii ne
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
se nască", reînceperea la infinit, dincolo de timp și totodată origine a timpului, "ca un început necurmat și, prin aceasta, ca infinit" (Totalitate și Infinit. Eseu despre exterioritate, Editura Polirom, Iași, 1999, pp. 236, 238, 243). Altfel spus, fidelitatea trecătorului față de netrecătorul în care se pierde, se uită pentru a se regăsi veșnic în trecerea reîncepută. Căci "fidelitatea caută nimic mai puțin decât veșnicia", o "fidelitate pentru eternitate" (Jean-Luc Marion, Fenomenul erosului, ed. cit., pp. 248, 249). Este și motivul pentru care
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
al realului în care eternitatea, destinul și unicitatea există: există substanțial, deplin, așa cum există lumile cu mai multe dimensiuni, așa cum există non-spațialitatea și non-temporalitatea. Îndrăgostitul percepe, pentru o clipă, clipa îndrăgostirii lui, cerul stelelor fixe, orizontul ascuns îndeobște al celor netrecătoare. În limitele acestui orizont, trăirea lui este veșnică, preprogramată și irepetabilă. Iubirea descoperă așa dar, cu energia unei imprevizibile iluminări, zenitul transmundan al cotidianului. Când iubirea încetează, „ruptura de nivel“ pe care o cauzase se cicatrizează, se închide. Cerul devine
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
și spinteca vieți. Viața și cunoașterea sunt realități de slujit, de la Dumnezeu la om, nu ignoranța și moartea. Viața și cunoașterea sunt trecătoare doar în raport cu ce este efemer, dar veșnice în raport cu ce este veșnic. Deși, fiind atribute divine, ele sunt netrecătoare în sine. Acestea sunt chestiuni de principiu, dar noi tocmai aici am sărăcit : ne-am lipsit de principii eterne, iar viața și activitatea au devenit guvernate de niște formule precare, ce dispar la toată clipa fiind înlocuite de altele tot
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
Cine sunt eu ?", prin îndepărtarea ego-ului superficial, care se identifică cu trupul, cu mintea, cu tot ce e trecător în noi și situarea atenției, a percepției la nivelul Sinelui superior, al inimii noastre spirituale, care este scîn teie de divinitate, netrecător și atoateștiutor. Este ceea ce Ramana Maharshi desemna cu ternarul Ființă Conștiință Beatitudine (vezi Arthur Osborne, Învățăturile lui Ramana Maharshi, Ed. Mix, București, 2012). Acest Sine, adevărata noastră Ființă nu confundă lumea, trupul și mintea cu ceea ce nu sunt, dar pretind
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
sau a contingenței. Într-o lume fracturată, mută, dar stridentă, individul "trestie plăpîndă" (Bergson), dar suveran, ambele derizorii, se recomandă ca monada de la care totul poate să se reconstituie. Individul în sens de sine divin, de chip, miraculos și deplin, netrecător și fragil, glorios și absurd, doar el poate să redevină sursa sensului și a valorilor, la îmbinarea dintre conști nță și corp, dintre carne și lume, dintre văzute și nevăzute. Esențialul constă, repet, în reconstrucția unui sens, pentru a putea
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
și plasarea omului în orizontul misterului religios. Tot de la Blaga (în sensul unei valorizări pozitive) vine și sentimentul trecerii, „cântecul vârstelor”, care țâșnește din viață și din moarte în egală măsură: „Tânăr fiind și plin de năluci am slujit frumusețea/ netrecătoare drapată-n petalele trandafirului roșu/ ora de-acum e mai săracă-n uimiri și mai rece/ dar neclintit nu abdic de la-nțelesul minunii/ roua din capelele crinilor nu s-a uscat pentru mine// Mă cunosc și mă judec eu însumi
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288922_a_290251]
-
urcușu-l-ncerc/ poartă-mi mâna să-mi sap trepte-n luciosul perete” (Cântec de vârstă, din volumul Vocea interioară, 1987). Din același poem poate fi dedus un program etic care își propune „un cântec aspru și grav”, un cântec al destinului - netrecător -, un „cântec al faptelor”. Altundeva poetul va spune: „Dacă nu suntem la fel cu versurile noastre/ la ce bun să mai scriem?” (Struguri). Dacă în Unde fuge mercurul, poem inclus în Curtea Medicilor (1979), se autodeclară, ironic (la adresa criticilor literari
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288922_a_290251]
-
înnoată, zmeul aceala cefapt-ai să-și bată gioc de-nsul (CM.1567: 235v) b. Cine amu împreună cu viața aceasta iubit-au dulceața și nu se-au vindecatu cu pocaaniia, ce cu vrearea delungatu-se-au, loculu lorușu cela îngeresculu făcutu-l-au cale netrecătoare și neîmblată, ca o propaste fără fundu și netrecută lorușu înșișu au săpatu (CC2.1581: 370; Zafiu 2014) O situație specială este reprezentată de inversiunea înregistrată în subordonate ambigue; includem în această categorie propozițiile principale introduse de complementizatori (114a) și
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
forță morală și frumusețe spirituală și n-au repudiat propriu-zis idealul grecesc precreștin al kalokagathiei 70, ci numai au corectat-o în perspectiva cea nouă, înlocuind-o treptat cu ceea ce s-a numit filocalia, în înțelesul de iubire de frumusețe netrecătoare, neveștejită și veșnică, deci făcând trecerea de la kalokagathia, în etapa următoare, de fiu al lui Dumnezeu, iar de aici în stadiul îndumnezeirii (theosis), aceasta din urmă constituind încununarea unui sinergism divino-uman sau continua colaborare dintre har și voința omului. Se
Nr. 1-2/2007 by Liviu Petcu () [Corola-journal/Journalistic/162_a_102]
-
prietenia, curajul, cumpătarea, cinstea, dragostea etc. pe care ni le îmbie orice scriere patristică, nu sunt prezentate ca niște simple noțiuni abstracte, ci ca forțe vii ce își au izvorul în Logosul divin și care împodobesc pe creștini cu frumusețe netrecătoare. În acest fel, creștinii dobândesc prin strălucirea faptelor lor slava neveștejită la 97 Ibidem, scrisoarea a LXIII-a, p. 270. 98 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (II), omilia XXXVI, VI..., p. 38. 99 Sf. Ambrozie, op. cit., scrisoarea
Nr. 1-2/2007 by Liviu Petcu () [Corola-journal/Journalistic/162_a_102]
-
scenei s-au încâlcit câte-un pic între ele. Doi dintre cei mai inventivi și liberi creatori de teatru din România, Victor Ioan Frunză & Adriana Grand, refac acum un teatru cu totul al poveștilor, într-un timp bătând ora copilăriei netrecătoare. Povești frumoase, splendid spuse: nu doar spuse, ci transformate în scenarii, în „dramatizări“, uneori combinate între ele, alteori chiar suferind neașteptate metamorfoze (precum „Prințul porcar“ devenit „Prințul instalator“), pentru a le „actualiza“, căci regizorul crede că „basmul cu miraculosul lui
Agenda2005-21-05-senzational3 () [Corola-journal/Journalistic/283726_a_285055]
-
mână de ajutor”. Cuvântările lui Timotei Cipariu au - pe lângă valoarea lor literară - pentru că multe fragmente sunt pagini de literatură autentică, altele, cum sunt cele despre „tezaurul neprețuit” limba românească, odă antologică închinată limbii române, veritabil poem în proză, - și o netrecătoare actualitate prin elogiul culturii care poate impune un popor mic în familia popoarelor civilizate, prin apărarea unității neamului românesc dincolo de barierele confesionale, prin dragostea față de limba românească - semn indelebil al identității naționale. 1. Apud I. Rațiu, Timotei Cipariu, Blaj, 1905
150 de ani de la întemeierea Astrei (1861) - Cuvântările lui Timotei Cipariu la Adunările Astrei by Ion Buzași () [Corola-journal/Journalistic/5364_a_6689]
-
de a-și ascunde bine ulcerațiile și nenumăratele coșmaruri. ION Dumitriu: apolinic, generos, posedat de cultul stabilității. O privire epicureică, saturată de senzații și generatoare, la rîndul ei, de nesfîrșite voluptăți, trece dincolo de mirajul suprafețelor și se sprijină pe chipul netrecător al lucrurilor. Pictorul caută esențe, ciocănește coaja pentru a asculta, în străfunduri, ecoul arhetipului. Cu fața întoarsă către lumea rurală, către valorile ei atemporale și stereotipe, el visează ideea de arhaicitate, vîrsta de aur a unei umanități care-și neglijează
Rememorări de Sf. Ion by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/7717_a_9042]
-
sufletească, urmată de moartea trupească și de moartea veșnică. Sensul integral al existenței a devenit prin aceasta greu de deslușit, pretându-se la nenumărate păreri divergente, pricinuitoare la lupte între oameni. S-a umbrit orizontul sigur al valorii și existenței netrecătoare a persoanei umane<footnote Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 45. footnote>. După păcat chipul s-a alterat și s-a deformat, dar nu s-a desființat, gândul asemănării cu Dumnezeu s-a deformat, dar nu s-a suprimat. Dacă s-ar
Editura Altarul Banatului by Liviu Petcu () [Corola-journal/Science/123_a_149]
-
lui Dumnezeu; și că este departe de a fi o strălucire sau ceva apropiat luminilor sensibile, sau o plăsmuire simbolică după chipul lor; că este departe, întrucât este ipostas și frumusețea veacului viitor, și singura lumină adevărată, veșnică, neschimbăcioasă, neînserată, netrecătoare, lumină prin care ne facem și noi lumină, și fii ai luminii desăvârșite<footnote Ibidem, p. 314. footnote>. Lumina divină e văzută, dar nu e sensibilă. Contradicția se împacă prin faptul că e vizibilă celor ajunși în chipul lui Hristos
Editura Teologie și Viaţă by Liviu Petcu () [Corola-journal/Science/147_a_421]