KorAP: Find »[drukola/base=nord-dunărean & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 2 3 4 ...9 >

218 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

întunecată, ce avea să înceapă în secolul al VII-lea.44 Creștinismul în nordul Dunării în secolele V-VI Intervalul care se deschide cu invazia hunilor, spre sfârșitul secolul al IV-lea, marchează începutul unei noi etape în istoria spațiului nord-dunărean. Consecințele provocate de impactul invaziei popoarelor stepei conduse de huni au fost devastatoare: abandonarea orașelor, instalarea modului de viață rural, începutul uniformizării civilizației locale. În același timp, a continuat generalizarea romanizării, ceramica dacică se diminuează sau dispare, are loc încetarea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
o jumătate de secol a creștinilor latinofoni cu păgânii barbari a generat contacte și interferențe spirituale, dar și accentuarea diferențelor. În epoca în care romanus-barbarus era valorizat ca romanus christianus, iar barbarus paganus, romanitatea și creștinismul unei părți a populației nord-dunărene au constituit elemente de individualizare și personalizare în raport cu neamurile alogene, în secolele IV-V, de aici creștin era opus lui păgân (necreștin, necredincios). Destrămarea conglomeratului hunic (după 454), schimbarea echilibrului politic și militar în favoarea Imperiului, la Dunărea mijlocie și de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
era opus lui păgân (necreștin, necredincios). Destrămarea conglomeratului hunic (după 454), schimbarea echilibrului politic și militar în favoarea Imperiului, la Dunărea mijlocie și de Jos, a dus la instalarea unei perioade de liniște, a deschis o etapă nouă în istoria spațiului nord-dunărean, pe plan istoric și religios. Continuarea răspândirii creștinismului în sânul populației din nordul Dunării, după mijlocul secolului V, a fost un fenomen intern, în primul rând, datorită "roirii" unor comunități în apropierea vechilor orașe sau în alte zone, generalizarea ruralizării

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
integrare a celor de altă credință sau etnie. Paradoxal, migrațiile barbare s-au soldat cu triumful romanității creștine. Într-o vreme când misionarismul imperial cunoștea sub Justinian mari reușite, epocă de reafirmare a superiorității romane prin valorile creștinismului, latinofonii creștini nord-dunăreni au fost adevărați "apostoli" anonimi printre păgânii alături de care conviețuiau. Pierderea specifității obiceiurilor funerare getice (dacice) în fosta provincie și a celor sarmatice în nord -vestul Daciei, în cursul secolului V, se explică prin creștinarea acestor populații de către romanici, aceeași

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
454-600, în spațiul carpato-dunăreano-pontic, au existat condiții favorabile pentru consolidarea comunităților existente și creștinarea locuitorilor din nordul Dunării încă păgâni. Dar acești factori n-au acționat cu aceeași intensitate și durată în întregul interval de timp și pe ansamblul teritoriului nord-dunărean. Atmosfera favorabilă răspândirii creștinismului la nordul Dunării de Jos este dovedită de numărul mare de obiecte creștine sau cu semne creștine descoperite în provinciile istorice românești. În fosta provincie Dacia, obiecte creștine s-au aflat mai ales în așezări de pe

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
creștinarea unei mari părți a populației din această zonămenționăm următoarele așezări: Traian (jud. Bacău), Davideni (jud. Neamț), Botoșana (jud. Suceava), Ruginoasa (jud. Iași), Cândești (jud. Vrancea), Fălciu și Dodești (jud. Vaslui), Oncești (jud. Bacău), Cucorăni (jud. Botoșani). Concluzie: istoria creștinismului nord-dunărean, după mijlocul secolului al V-lea, evidențiază că prezența obiectelor creștine pe teritoriul fostei provincii este un semn indubitabil al continuității populației daco-romane, singura creștină în această zonă. Aceasta realitate pune în lumină legătura indestructibilă dintre romanizare și creștinare, pe

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
știm mai nimic despre ea, anumite nuclee creștine zonale erau păstorite de horepiscopi (în limba română "piscupi"). Consolidarea organizării bisericilor (comunităților) extra-carpatice s-a înfăptuit prin întărirea legăturilor cu cele din Imperiu, în urma a două evenimente importante pentru istoria creștinismului nord-dunărean. În primul rând, recunoașterea prin deciziile conciliului IV Chalcedon (451) a jurisdicției arhiepiscopiei de Constantinopol asupra diocezei Thracia și a "ținuturilor barbare" teritoriile din nordul Dunării a episcopiilor Moesia Secunda și Scythia Minor și înființarea episcopiilor dunărene, toate latinofone. Extinderea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
arhaice, din secolele IV-VI. 56 Respectivele cuvinte românești nu s-au născut într-un mediu izolat, în Dacia romană, ci sunt un bun comun al creștinismului latin din răsărit, din grupul de provincii numite Illyricum, ce îngloba și Dacia nord-dunăreană. Bogăția terminologiei creștine românești este o dovadă că locuitorii romanizați (străromânii) din răsărit erau complet creștinați la venirea slavilor. Aceștia n-au avut nici un cuvânt în creștinarea autohtonilor, în schimb, daco-romanii au contribuit la creștinarea slavilor, după așezarea lor în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
provincii, în lumea dacilor liberi. Istoricul D. Protase spune: "Creștinismul (ca formă universală) și romanizarea (ca mutație etno-culturală) pe pământul Daciei au mers mână în mână și s-au completat reciproc, reprezentând pilonii de rezistență și dăinuire ai întregii romanități nord-dunărene în fața pericolului triburilor migratoare. Prin creștinismul răspândit în limba latină s-a constituit și consolidat populația romanică nord-danubiană, singura creștină în afara Imperiului, la Dunărea de Jos și mijlocie, populație care va deveni cu timpul poporul român. Românii, ca popor, s-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
directă dependență de biserica-mamă, misionară, din Dacia sud-dunăreană și Moesia superioară, episcopii din dreapta fluviului și-au extins jurisdicția și în stânga acestuia. Concluzia fundamentală este că romanitatea și creștinismul sunt născute și crescute în chip firesc, încet și tainic în Dacia nord-dunăreană și nu aduse mai târziu din alte părți. Aceasta a fost posibil, deoarece noi am trăit, până în secolul al VII-lea, în continuitate fizică și sufletească cu patria noastră mamă, italo-illyrică. Pârvan încheie astfel aprecierile sale față de creștinismul daco-roman: atunci când

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
romanității dunărene, sub aspect religios, al creștinismului, s-au soldat cu dispariția organizării bisericești pe linia Dunării și încetarea legăturilor dintre creștinătatea nordică și cea sudică. Urmările au fost negative, în planul istoriei conjucturale, dar ele au probat profunzimea creștinismului nord-dunărean și rolul său în menținerea identității etno-lingvistice și spirituale ale autohtonilor. Mai întâi, credințele, ideile și practicile religioase ale populațiilor care au pătruns în nordul Dunării. Crișana, Banat și valea Mureșului mijlociu erau controlate, în secolele VII-VIII, de avari, influența

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
eventuale au făcut ca liturghia, riturile, practicile bisericești locale să nu fie mereu acelea ale Bisericii universale. 64 În domeniul funerar, se constată o varietate de rituri, în secolele VII-X, semn indubitabil al îmbogățirii peisajului etnic și religios al spațiului nord-dunărean în aceste secole: alături de morminte de înhumație, sunt și numeroase morminte de incinerație, datate din secolele VIII-IX și IX-X. În Muntenia și Oltenia, domină mormintele și necropolele de incinerație sau birituale. Aceste morminte s-au aflat la Stoicani (jud. Galați

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
limbă, care, prin structură gramaticală și lexic de bază, se individualiza ca una neoromanică, respectiv, româna, și, pe de altă parte, începutul penetrației vocabulelor slave în limba română, în anii 800-900, secolele IX-X. În acest context, viața religioasă a populației nord-dunărene a jucat un rol excepțional. Astfel, în secolele V-VI, s-a încheiat bilingvismul și încorporarea în latinitate a celei mai mari părți a populației din nordul Dunării. Generalizarea creștinismului de limbă latină a fost unul din factorii fundamentali ai

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nordul Dunării. Generalizarea creștinismului de limbă latină a fost unul din factorii fundamentali ai acestui proces. Schimbările survenite în evoluția de ansamblu a limbii, în secolele VII-X, au avut rezonanță și în limbajul religios. În acest interval, liturghia din biserica nord-dunăreană se făcea în latină (latina vulgară), dovadă conservarea în scrierile bisericii medievale a expresiei liturghice "Doamne meserere" (cf. Petre Ș. Năsturel). Pe de altă parte, de la o anumită dată, secolele VIII-IX, unele momente ale liturghiei (predica) se desfășurau în română

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
p. 287-291. 24. Ibidem, p. 292-296. 25. Ibidem, p. 296-301. 26. Ibidem, p. 302-305. 27. Ibidem, p. 325-331. 28. Ibidem, p. 331-334. 29. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 109-110. 30. I. Rămureanu, Mișcarea audienilor în Dacia pontică și nord-dunăreană (sec. IV-V), în B.O.R., 1978, nr. 9-10, p. 1053-1070; Emilian Popescu, Creștinismul în părțile Buzăului până în secolul al VII-lea, în vol. Spiritualitate și istorie la întorsura Carpaților, vol. I, Buzău, 1983, p. 259-277; Vasile Gh. Sibiescu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Editura Științifică, 1969, p. 96-99. M. Macrea, Răspândirea creștinismului la daco-romani, în Istoria României, I, București, 1960, p. 629-637; N. Gudea, I. Ghiurco, Din istoria creștinismului la români, Oradea, 1988. 35. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 99-101; M. Rusu, Paleocreștinismul nord-dunărean și etnogeneza românilor, în AIIACN 26, 1983-1984, p. 35-84. 36. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 101-102. M. Rusu, Paleocreștinismul din Dacia romană, în EN 1, 1991, p. 81-112. 37. Istoria Românilor (Tratat), vol. II, p. 592-595. AL. Madgearu, Romanizare și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
P. P. Panaitescu, op. cit., p. 102-103. 55. A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. I, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985, p. 323-328; N. Iorga, Istoria Românilor, vol. II, București, 1936, p. 89-92. N. Zugravu, Cu privire la jurisdicția asupra creștinilor nord-dunăreni în secolele II-VIII, în Pontica 28-29, 1995-1996, p. 163-181. 56. Istoria Românilor (Tratat), vol. II, p.597-599; P.P. Panaitescu, op. cit., p. 103-104; C. C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, București, Editura Bicall, 2007, p. 184-186. 57. Istoria Românilor (Tratat), vol. II

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
triburilor alogene. Dar aceste populații alogene, inferioare ca număr și grad de civilizație, nu au putut schimba structurile social-economice și lingvistice ale autohtonilor, care și-au continuat drumul lor firesc spre rânduielile medievale și desăvârșirea etnogenezei românești. În evoluția romanității nord-dunărene, relațiile strânse cu regiunile din sudul fluviului au avut o importanță primordială. Fără legăturile cu Imperiul, populația autohtonă din Dacia și chiar religia creștină în haină latină ar fi fost serios periclitate. Izvoarele istorice demonstrează cu prisosință că romanitatea locală

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de sciți și carpo-daci, alături de care se găseau și huni. În contextul evenimentelor istorice de la sfârșitul secolului al IV-lea, în nordul Dunării, este necesar să cunoaștem soarta populației autohtone dacice și daco-romane, impactul imediat sau de durată asupra spațiului nord-dunărean. De-acum înainte, după 381, informațiile scrise se vor referi aproape exclusiv la huni și gepizi (apoi avari), în timp ce asupra populației din Dacia, romană sau liberă, se așterne tăcerea ce se va prelungi până în secolele IX-X ! Dominația (stăpânirea) hunică asupra

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
totul încă din secolele VIII-IX. În acest proces, elementele slave, ce se mai conservaseră în unele domenii (unelte, podoabe), se pierd treptat apoi dispar, ca o consecință a asimilării lor etno-culturale. Mai puțin afectate de schimbările politice și demografice, regiunile nord-dunărene aflate la sud și est de Carpați au cunoscut, în aceste secole, o perioadă de liniște și prosperitate, care se va prelungi și după secolul al X-lea. În aceste secole, în regiunile sud și est-carpatice, nu se mai produc

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
al Dunării, viteaz și dezinteresat, strateg al Traciei, care a oprit pe barbari la hotar-după căderea generalului roman, el notează că "Istrul poate fi trecut în voie de barbari". Suidas menționează "limba latinilor", care nu poate fi decât dialectul romanic nord-dunărean. În această perioadă, la slavii din regiunea carpato-dunăreană, se constată o neașezare, o lipsă de viață politică și de rânduială, după autorul Strategicon-ului, Mauriciu. Acum, a doua jumătate a secolului al VI-lea, agricultura le era străină slavilor, ca unor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
limba română, toate aceste argumente par să încline balanța în favoarea ipotezei susținerii formării poporului român în sudul Dunării, într-un mediu slav balcanic. El considera că acest mediu pare, în plus, să fi fost mai propice latinizării (romanizării) decât Dacia nord-dunăreană, imperfect (incomplet) romanizată, între 106-275, și, fără îndoială, golită de populație după năvălirile barbare din secolul al III-lea. Însăși unitatea limbii române, care se remarcă până și în dialectele îndepărtate, ca cel macedo-român din sud, nu se poate explica

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
istoricul francez conchidea fără echivoc: Argumentele de reținut împotriva continuității daco-romane la nordul Dunării sunt următoarele: 1. Dispariția oricărei urme de civilizație sub formă de orașe, drumuri, medalii sau monede, ceramică. 2. Identitatea dintre idiomul (dialectul) aromân și cel daco-român nord-dunărean. 3. Liturghia slavă. 4. Toponimia". Apoi Lot le analizează pe rând: "Să examinăm aceste patru puncte. 1. Dispariția monedelor este o dovadă că a încetat orice fel de comerț între nordul și sudul Dunării. La fel în privința drumurilor, a orașelor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și n-au venit nici din fundul iadului! Această unanimitate împotriva românilor incită, prin urmare, la adoptarea tezei cu privire la dăinuirea daco-romanilor la nordul Dunării. Nici o mărturie sigură nu este în mod necesar și peremptorie. Afirmația că întreaga populație din Dacia nord-dunăreană ar fi fost adusă în sudul fluviului este la fel de neadevărată." A priori, spune Lot, este mult mai probabil ca o bună parte din populație să fi rămas pe loc. Dacia se întindea pe o suprafață de 250-300.000 km2, aceasta

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nordul Italiei de apusul Balcanilor, dar acești romanici nu făceau parte din strămoșii direcți ai românilor și nici din romanitatea orientală. Închegarea poporului român nu poate fi înțeleasă fără cunoașterea amănunțită a romanității sud-dunărene-a reduce spațiul etnogenezei românești la regiunile nord-dunărene este o eroare. Prin urmare, poporul român este continuarea etnică a romanității orientale, el s-a format pe un spațiu întins a cărui axă era Dunărea. Pentru români, ca și pentru migratori, Dunărea n-a fost o graniță, o limită

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]