63 matches
-
ori de la altceva din afara lor, care le ordonează și le așează potrivit evenimentului constituirii dictaturii judicativului? Ceea ce putem deja ști este faptul că toate aceste fapte sunt constituite judicativ, altfel spus, că judecata este actul constitutiv al fiecăreia și că "obiectualitatea" fiecăruia este timp. Încercând să scoatem pe rând din spațiul discursului aceste elemente de ordin structural și istoric, putem observa că ceea ce am numit "dictatura judicativului" (sau "judicativ constitutiv") încă mai poate fi gândit, ba încă mai este ceva semnificativ
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
corelatul obiectual al actului de a judeca (de "a lega" în forma judecății). Cu ajutorul conceptului aristotelic de ființă, putem spune că timpul este generalitatea fără gen, ceea ce oferă "existență de fapt", ființare, pur și simplu, fiecăruia dintre cei doi termeni, obiectualitate constituită deja în însuși topos-ul judecății, prin structura operațională a acesteia, care conține în mod necesar tocmai "obiectul" propriu: S și P. În cazul de față, raportul temporal prin care S și P sunt ceva se stabilește între prezentuire
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ceva ce funcționează în judecată ca subiect și predicat. Faptul acesta, care adună sensul de a fi ceva și sensul de funcțiune determinată în judecată, poate fi numit "poziție logică". Preemineță are, în privința statutului pe care îl dobândesc în judecată, "obiectualitatea" lor, faptul că ei corespund unei "intenționalități" și că o onorează pe aceasta, căpătând valori, fiind interpretați. Există însă diferențe notabile între funcțiunile logice asigurate de termenul S și cele asigurate de termenul P; ei reprezintă "poziții logice" diferite în
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sa durată (dimensiune temporală)? În fond, judicativul este el însuși mai degrabă "act", așa încât trebuie să aibă și propriul său timp, ca un corelat obiectual. Problema aceasta a fost, cumva, rezolvată mai sus: logos-ul este ființarea (formală) a judicativului, obiectualitatea sa, ceea ce înseamnă că logos-ul (formal) este timpul ca atare (fiind și el o ființare); logos-ul (formal) este, de asemenea, timpul pentru toate elementele judicativului. De aici, din această "reducție", pe care cred că o poate opera orice
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
are tocmai pe aceasta în prim plan, iar ființarea sa este topită în funcțiunea logică proprie. Toate acestea sunt sensuri constitutive pentru diferența dintre cele două obiecte judicative, subiectul și predicatul. Totuși, în cazul amândurora, poziția logică proprie, adică însăși obiectualitatea lor constituită, este dublu condiționată: ca ființare și ca funcție. Reprezentând o ființare, predicatul este și el timp (timpul ca ființarea proprie). Totuși, în unitatea judecății, el se deosebește funcțional de subiectul logic; mai mult, are o preeminență funcțională, pusă
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
întrebăm ce se întâmplă cu "gândul", odată autonomizată expresia, acestea două luate, deocamdată, strict formal, în analogie cu conceptele de "formă" (pentru expresie) și "conținut (pentru gând). S-ar putea spune, mai întâi, că gândul devine sens, semnificație, referință etc., obiectualități constituite de o conștiință judicativă care pare a-și fi pus în discuție propriile sale operații, structuri, "produse" etc. Apoi, s-ar putea spune că gândul devine idee sau că rămâne "gând", pur și simplu, însă își întărește dependența "sintactică
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ca element judicativ privilegiat de actele de timporizare, fapt care îl expune interpretărilor non-ontologice în sens semantic (sintactic, el rămâne "ceva"). Și atunci, ce sens ar mai putea căpăta, în acest nou orizont de constituire judicativă, ființarea, ființa ființării, ființa, obiectualități pline de sens în orizontul primei formalizări, evidențiate de reducția judicativă? Către un răspuns ne îndreptăm acum. În orice caz, de-ontologizarea lui "este" ar putea veni din faptul că reformalizarea logos-ului provoacă mutații veritabile în privința tuturor actelor de timporizare
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
În plus, schemele de constituire de mai sus trebuie umplute cu constituiri obiectuale ca atare, chiar dacă operațiile reductive s-au mișcat către un "obiect" final formal prin excelență, anume timpul, mai degrabă prin schemele pomenite mai sus, iar nu prin obiectualități care să fi activat schemele respective. Aici este vizată o revenire asupra operațiilor reducției, pentru a le testa eficacitatea formatoare, nu doar pe cea formală. Totuși, revenirea aceasta este constitutivă față de timpul însuși, fiindcă abia acum, prin revenire asupra elementelor
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
schemele respective. Aici este vizată o revenire asupra operațiilor reducției, pentru a le testa eficacitatea formatoare, nu doar pe cea formală. Totuși, revenirea aceasta este constitutivă față de timpul însuși, fiindcă abia acum, prin revenire asupra elementelor judecății, el își restructurează obiectualitatea prin actele timporizatoare proprii. Reducția operată până aici a avut de-a face mai cu seamă cu spațiul filosofiei; adică faptele despre care am vorbit mai sus au o legătură directă cu istoria filosofiei. Dar nu trebuie uitat faptul că
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
putea spune anticipând un sens posibil doar prin reducția non-judicativă, se deschid, totodată, către timpul-kairotic. 1. Părtinirea. Trecerea subiectului de la sensul de substrat la cel de substanță primă (individual) pare a fi un fapt de reconfirmare a valabilității actelor și obiectualităților unei conștiințe comune. E drept, totul se petrece printr-un travaliu al unei conștiințe care și-a acceptat demult reorizontalizarea non-naturală și care a susținut reducția judicativă a dictaturii judicativului, cu toată bogăția sa de fapte, la timp. Întoarcerea către
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
limită), suspendăm valabilitatea unor angajamente ontologice. În aceeași măsură, însă, procedând invers, nerespectând modalitatea de a gândi stabilită prin cota de constitutivitate obiectuală a ființei, eludând, altfel spus, unele exigențe exprimate de gândirea ființei de exemplu, cea referitoare la ierarhia obiectualităților ontologice -, putem să nu scăpăm de angajamentele ontologice, pentru nici un gând, rostire, făptuire, așadar nici pentru expresiile notate mai sus. Prin urmare, nu există o metodă sigură de a suspenda valabilitatea angajamentelor ontologice, în orizontul judicativului constitutiv. Angajamentele ontologice exigențele
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
susținut în această lucrare; acum se adaugă un context nou, care dat fiind contextul! are rosturi semantice. Subiectul, ca poziție logică structurantă, ce crează contexte de gândire, rostire și făptuire, împreună cu ceilalți trei termeni din structura judecății, reglează semantica oricărei obiectualități constituite; este vorba, prin urmare, despre un reglaj răsfrânt asupra oricărei gândiri, rostiri, făptuiri. În genere vorbind, semantica păstrează pragmatica în însăși structura sa "logică"; de fapt, aceasta din urmă funcționează ca un fel de "element", de temei, de formă
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
să aibă și o susținere a priori. Desigur, în acord cu cele susținute aici, elementul a priori este asigurat de judicativul constitutiv ca unitate a unei gândiri care se gândește pe sine. Toate acestea au fost arătate în lucrare. Exceptând obiectualitatea "imaginativă" a judecății. Dar, strict formal, fiind vorba despre gândirea autonomă, nu se poate vorbi despre ceva aflat "în afara" sa, ci numai despre ea și propriul său "obiect": ea însăși. Numai că odată ea apare ca act (act de judecată
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]