206 matches
-
dacă Însă căderea Logosului era deja prevăzută și programată de către Tatăl, atunci lumea nu mai este o creație arbitrară, În timp ce liberul arbitru al Logosului este serios pus sub semnul Întrebării. Într-adevăr, nu este cu putință să fie salvate și omnisciența lui Dumnezeu și liberul arbitru al făpturilor sale. Cum se poate ca o lume, bună și rea În același timp, să apară datorită liberului arbitru al unei entități care acționează În afara responsabilității superiorilor ei, fără a fi totuși necunoscută acestora
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
al acestei lumi urîte și al dumnezeului urît care a creat-o - un tiran de joasă speță, care promulgă legea răzbunării și a urii („ochi pentru ochi”). El acumulează toate atributele unei ființe inferioare, nu Însă rele: lăudăroșenia, lipsa de omnisciență sau omnipotență, bravada și dorința de publicitate. Hotărît lucru, Dumnezeul lui Israel, conturat prin contribuția multor generații de păstori seminomazi dintr-un trecut Îndepărtat, nu era făcut să fie măsurat cu raționalismul rece al lui Marcion și nici cu lipsa
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
maniheenii -, deoarece „pomul cel bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele” (Matei 7:17). Mai mult, textul Îl prefigurează pe Kant, subliniind imposibilitatea logică de a edifica o teodicee coerentă: dacă Dumnezeu dispune de toate atributele pozitive - omnisciență, omnipotență, sfințenie, bunătate, dreptate - atunci el trebuie să fi știut că Îngerii săi aveau să cadă și trebuie să fi voit să-i creeze imperfecți. Concluzia inevitabilă este că „Dumnezeu ar fi atunci... cauza supremă și principiul oricărui rău.” Școala
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
cetățean al spațiului și al Ungro-Valahiei"290. Prozopopeea (un procedeu retoric, prin care Arghezi vehiculează, aproape întotdeauna, un conținut ironic), atașată la final, împinge neverosimilul la extrem și constituie sursa unui umor de calitate, în care poanta e construită gradat. Omnisciența și omnipotența adversarului sunt exprimate perifrastic (acel "chiar ceva mai mult" e, de fapt, sursa ridicolului), mizând pe efectul creat de discrepanța dintre realitate și proiecția ei în spațiul eroilor legendari. Deseori, textul advers îi oferă polemistului suficiente motive de
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
sale morale? A afirma că raportarea la maiestatea legii morale pure îl strivește, și nu îl înalță pe om, este același lucru cu a spune că acea consțiință care separă realizările în cunoaștere ce sunt la îndemâna unei ființe sensibile la omnisciență nu ar stimula, ci ar paraliza aspirația ei de a cunoaște tot mai mult și tot mai bine. Kant privea progresele moralității atât în cazul indivizilor, cât și în cel al colectivităților, tot așa cum privea progresele cunoașterii omenești, adică drept
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
o creație artificială, Își află rădăcinile Într-o tradiție orală vehiculată Încă din epoca arhaică 3. „Cuvântul profetului inspirat și cel al oracolului nu au doar valoare de sfat sau de avertisment Înaintea pornirii unei acțiuni: el implică o adevărată omnisciență bazată pe un har al dublei vederi, pe un contact direct cu nevăzutul și cu lumea de dincolo.”4 E vorba despre o cunoaștere absolută, care-i revelează celui ce o posedă „lucrurile care sunt, cele care vor fi și
[Corola-publishinghouse/Science/1931_a_3256]
-
I, 70). Oracolul și profeții inspirați, ca și poeții societăților arhaice (a se vedea exemplul lui Hesiod), sunt „maeștri ai adevărului”, ca să folosim o expresie a lui M. Detienne. Memoria lor nu este una cantitativă, ci transcendentă și esențială. E omnisciența de tip divinatoriu. Iată de ce poezia, ca dar al Muzelor, era singura capabilă să transmită mesajul acestor adevăruri esențiale. „Prin funcția sa profetică, divinația reprezintă, așadar, o irupție a permanenței și a omniscienței divine În curgerea schimbătoare a existenței umane
[Corola-publishinghouse/Science/1931_a_3256]
-
una cantitativă, ci transcendentă și esențială. E omnisciența de tip divinatoriu. Iată de ce poezia, ca dar al Muzelor, era singura capabilă să transmită mesajul acestor adevăruri esențiale. „Prin funcția sa profetică, divinația reprezintă, așadar, o irupție a permanenței și a omniscienței divine În curgerea schimbătoare a existenței umane.” 1 Oracolul, În cazul nostru oracolul zeului Apollo, are puterea de a prevesti viitorul, de a-l dezvălui cu aceeași limpezime pe care o regăsim În sfaturile practice și În prescripțiile cultuale. Dar
[Corola-publishinghouse/Science/1931_a_3256]
-
extinsă până la cele mai mici detalii previzibile, eliminând orice sursă de spontaneitate și creativitate, devine total ineficientă. Așadar nu birocrația produce ineficiența, ci birocratizarea excesivă (problemele care nu se încadrează în raționalitatea amănunțită predefinită nu sunt recunoscute ca existând; în virtutea omniscienței regulamentare, se propun soluții anterioare la probleme cu totul noi). # Extensia exagerată a raționalității birocratice generează în mod paradoxal iraționalitatea birocratizării. Altfel spus, soluția ce pare rațională într-o organizație superbirocratizată este de fapt irațională în raport cu realitatea problemei abordate (Vlăsceanu
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
sale, Hank se ferea de atunci s-o mai ia pe drumul spre North Falls“. Credeam că înțeleg pentru ce paginile astea răsfoite de atâtea mâini puteau să placă, pentru ce toate acele lumi fictive din cărți plăceau. Pentru confortul omniscienței, pentru imaginea haosului învins, prins într-un bold, ca o insectă hidoasă, sub sticla unui colecționar. Mă gândeam la Vinner, dându-mi seama că nici măcar nu știam dacă, în cursul acelei conversații în ploaie, îi fusese frică, dacă se simțise
[Corola-publishinghouse/Science/2348_a_3673]
-
își are originea într-un punct de vedere care poate fi definit mai mult sau mai puțin precis nu numai în funcție de distanța sa temporală și spațială față de acțiune, ci și în funcție de gradul de înțelegere a întîmplărilor exterioare și interioare. Situația omniscienței nu reprezintă astfel o excepție, pentru că e puțin probabil să existe o operă în cadrul literaturii în proză în care aceasta să fie menținută în mod consecvent de la început pînă la sfîrșit. Astfel, intermedierea narațiunii, așa cum a fost aceasta exemplificată prin
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
atunci cînd întîmplările sînt văzute sau percepute din exterior. În consecință, există anumite diferențe în modul în care sînt tratate relațiile spațiale ale personajelor și lucrurilor din realitatea reprezentată (perspectivism-aperspectivism), precum și în limitele impuse cunoașterii și experienței naratorului sau reflectorului ("omnisciență" "punct de vedere limitat"). Naratologia s-a ocupat pînă acum de situația presupusă de opoziția perspectivă interioară-perspectivă exterioară în diverse moduri. Eduard Spranger, un specialist în psihologie, a anticipat într-un mod semnificativ opoziția mea acum mai bine de o
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
atenția cititorului este orientată temporar mai mult asupra procesului narativ decît asupra întîmplărilor narate. În același mod, predominanța episodică a unui personaj secundar dintr-o scenă este un fel de focalizare. Atunci cînd un narator auctorial, folosindu-se de privilegiul omniscienței, oferă o viziune interioară în spațiul gîndurilor și sentimentelor unui personaj, această tehnică este, de asemenea, o formă de focalizare. Ea este adesea folosită pentru reglarea simpatiilor cititorului față de personaje. În sfîrșit, focalizarea poate fi observată în prezentarea conștiinței. Focalizarea
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
pe care le distinge Genette, "focalizarea internă" (exemplul lui Genette: romanele Ambasadorii și Ce știa Maisie ale lui Henry James) corespunde perspectivei interne; celelalte două tipuri de focalizare ale lui Genette sînt "focalizarea zero" și "focalizarea externă". Cea dintîi implică omnisciența din partea unui narator auctorial, în timp ce focalizarea externă este ilustrată de povestirea Asasinii a lui Hemingway, care este prezentată în primul rînd în manieră scenică sau dramatică 265. Din punctul de vedere al lui Genette, distincția dintre " Cine vede?" și "Cine
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
legate, după cum indică Lodge, de limitările plasate asupra cunoașterii pe care o deține naratorul. Perspectiva interioară are în mod neapărat ca rezultat o limitare a tipului și a gradului de cunoaștere (punct de vedere limitat) ale personajului-narator sau ale personajului-reflector. Omnisciența presupune întotdeauna o perspectivă externă a unui narator auctorial de tip olimpian. Acesta din urmă are la dispoziția sa o cunoaștere nelimitată a gîndurilor și sentimentelor personajelor. Este uimitor, totuși, că abia dacă există vreun roman în care o astfel
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
întotdeauna o perspectivă externă a unui narator auctorial de tip olimpian. Acesta din urmă are la dispoziția sa o cunoaștere nelimitată a gîndurilor și sentimentelor personajelor. Este uimitor, totuși, că abia dacă există vreun roman în care o astfel de omnisciență să fie folosită de la început pînă la sfîrșit și pentru toate personajele, conexiunile, cauzele etc. În romanele lui Dickens și ale lui Thackeray, precum și în ale celor mai mulți dintre autorii victorieni, de pildă, secțiunile în care naratorul auctorial își dezvăluie natura
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
și va fi inclusă în capitolul corespunzător. De asemenea, este legată de perspectivă, în alegerea punctului de vedere al unei narațiuni. Formele prezentării lumii interioare care corespund perspectivei exterioare sînt rezumatul și analiza experienței interioare oferite de un narator auctorial. Omnisciența auctorială este o condiție premergătoare acestei tehnici. Un narator la persoana întîi periferic, pe de altă parte, va trebui să-și motiveze cunoștințele legate de gîndurile oricărui alt personaj în afară de el însuși pentru cititor, probabil făcînd referire la modalitățile de
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
Naratorul din romanul lui Jane Austen face aluzie la posibilitatea existentă în cazul Emmei, atunci cînd adaugă imediat "părea" ca un semn de întrebare adăugat listei numeroaselor virtuți ale Emmei, într-adevăr prea numeroase. Cu acest "părea", naratorul renunță la omnisciență pentru moment și, prin urmare, sugerează o reflectorizare a rolului său. Într-o situație narativă la persoana întîi, începerea narațiunii are loc la fel ca în situația narativă auctorială. Eul, care funcționează aici ca personaj-narator, se prezintă sub forma unui
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
Jos Sedley și a lui Dobin, Thackeray se expune la criticile legate de contradicția din conceperea naratorului, din moment ce naratorul s-a prezentat în prefața romanului ("Înaintea cortinei") drept "director al spectacolului" și și-a asumat în întregime privilegiile tradiționale ale omniscienței și dreptul de a dispune de personaje ca narator auctorial. Apariția naratorului în postură de tînăr contemporan și de oaspete care vizitează orașul Pumpernickel ar trebui să presupună că el renunță la aceste privilegii de narator olimpian. De fapt, Thackeray
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
al reflectorizării naratorului auctorial. Ceea ce ambele fenomene au în comun pare să fie o luptă pentru echilibru între competența personală și cea auctorială. Particularitatea personajelor și a naratorilor ca personaje ficționale luptă pentru universalitatea naratorului auctorial cu perspectivă externă și omnisciență, și invers universalitatea naratorului auctorial caută să devină concretă în particularitatea personajelor ficționale. După stabilirea faptului că există o auctorializare a naratorului la persoana întîi, apare problema posibilității unei reflectorizări a situației narative la persoana întîi. Reflectorizarea propriu-zisă a naratorului
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
epoci), 30 note de atelier, v. jurnale "Noua stilistică", 96 nouă abordare a definiției situațiilor narative tipice, 18, 85-130 Nouveau Roman, 32, 108, 188, 199, 339, 341 obiectivare, 167 obiectivitate, 25, 46, 133, 220, 278, 341 oglindire în conștiință, 224 omnisciență, v. narator opoziția persoana întîi persoana a treia, 79-80, 94, 99 opoziții (mod, persoană, perspectivă), 131-175, 177-218, 218-274 binare, 92-93, 98 eu/el, 131-175 opoziții fundamentale, v. opoziții orientare, 90, 115, 149, 193, 291, 313 orientare temporală, 115, 118, 149
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
cu o tunică roșcată, jucându-se cu mingea printre băieți pletoși", "în vreme ce admiram aceste rafinamente"165). De fapt, perspectiva asupra descrierilor pare ea însăși malițios efeminată, într-atât de iscoditoare și părtinitoare dovedindu-se. Parodia se îndreaptă aici și împotriva omniscienței caracteristice epopeii, întrucât surpriza, ca element de rupere, de fragmentare a unei narațiuni aparent lineare survine de la început. Pregătindu-i o intrare măreață amfitrionului serii, Trimalchio, naratorul ni-l prezintă în cel mai intim moment cu putință, pentru a arăta
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
obiectiv până la absurd al reterdatului Benji, care nu poate avea o perspectivă distorsionată asupra întâmplărilor deoarece se află în incapacitatea de a gândi). Parodia e unanim generată de confuzie: textul arborează de multe ori persoana întâi chiar în fragmentele de omnisciență aparținându-i impersonalei persoane a treia, deci naratorului. Acesta își construiește, în afara evenimențialului din text, un retorism aparte, găsind de cuviință să se întrebe, chiar atunci când ne așteptăm mai puțin, cum să procedeze pentru a construi personaje viabile, o intrigă
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
de progres“ (E. Lovinescu). În proza veacului XX, modernismul se manifestă prin: - mutații în sfera problematicii (substituirea problematicii sociale și morale cu dome niul psihologicului și cu problematica existențialistă) - inovarea formulelor estetice, abandonarea tiparelor narative tradiționale (narațiu nea heterodiegetică, perspectiva omniscienței, structurarea cronologică a diegezei, construcția „logică“ a subiectului etc.); proza modernă cultivă introspecția și retrospecția, analiza conștientului și a zonelor abisale ale ființei (subconștientul, inconștientul) - canonul modernității: o literatură a autenticității care adoptă frecvent persoana I narativă, principiul memoriei involuntare
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
prin care se idealizează modelul existențial arhaic - comunitatea rustică, civilizația pastorală, ocrotitoare a valorilor neamului și a valorilor creștinortodoxe, apărând un cod de valori morale, ființând în comuniune cu natura, în ritmuri cosmice etc. - tiparele narative tradiționale: narațiunea heterodiegetică, perspectiva omniscienței, structurarea cronologică a diegezei, construcția „logică“ a subiectului, principii compoziționale clasice (simetria, circularitatea etc.) - limbaj care valorifică expresivitatea registrului popular, arhaic, regional, oral, simbolic etc. tipologia poeziei tradiționaliste: - cultivarea speciilor cu relevanță tradițională: lirica religioasă, poezia bucolică și panteistă, poezia
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]