186 matches
-
elemente orifce în dialogurile sale, considerând bunăoară viziunile mistagogilor de orice gen drept primitive datorită caracterului lor aparent pragmatic. Religia orficilor preia în mare parte temele cosmogonice ale mitologiei grecești, dar consideră, spre deosebire de aceasta, trupul drept o "temniță" a sufletului. Orfismul se bazează pe credința în metempsihoză și în mântuire. Remarcabil e semnul de egalitate pus între zeul suprem, Zeus, și fiul lui, Dionysos. După așa-numita "Teogonie rapsodică" a orficilor, Cronos (Timpul) a creat din Haos și Eter Oul Cosmic
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
identifică de aceea pe zeu cu "Străinul din noi înșine, temutele forțe antisociale pe care le dezlănțuie patima divină". Cultul era originar probabil din Tracia sau din Lydia, dar se răspândise în întreaga lume veche (vezi și originile tracice ale orfismului). Zeul cu numele frigian de Sabazios, dat de greci fiului zeiței trace Bendis, era venerat la traci ca "Eliberatorul" de anotimpul rece. Cu armatele lui Alexandru Macedon cultul acestui zeu a ajuns și în India. Numele de Bacchus, sub care
Dionis () [Corola-website/Science/296863_a_298192]
-
țineau cu ocazia întoarcerii zeului din Infern și aveau funcția de a alunga spiritele morților din cetate. Leneele din decembrie și ianuarie erau caracterizate de reprezentații teatrale de tip cultic, asemenea micilor și marilor Dionisii, care erau influențate probabil de orfism. Atunci zeul era sărbătorit sub numele de Bromius (Asurzitorul) în cântece și dansuri, adesea cu caracter orgiastic. Din obiceiurile de deghizare și de recitare a ditirambilor a luat ființă tragedia, din procesiunile cu simboluri falice, care celebrau fertilitatea, comedia greacă
Dionis () [Corola-website/Science/296863_a_298192]
-
Pe lăngă Persefona și mama ei a fost sărbătorit mai târziu la Eleusis și Dionis, numit acolo Iachos, drept reprezentant al forței creatoare a naturii. Cultul eleusin s-a răspândit în toată lumea, urmele lui se găsesc și în Egipt. În orfism, zeița se confundă în primul rând cu mama ei Demetra, dar și cu Hecate, Gaia, Rhea și Isis, fiind considerată o zeitate care stăpânește întreaga natură. Ca stăpânitoare a lumii umbrelor, Persefona e reprezentată de obicei împreună cu Hades, pe un
Persefona () [Corola-website/Science/299603_a_300932]
-
încercărilor de a defini limbajul poetic au pornit de la un set de trăsături apriorice; pentru Hugo Friedrich, Gérard Genette, Jean Cohen, Roman Jakobson, Carlos Bousoño ț.a.m.d., poezia moderna înseamnă „metafizică, transcendență, magie, idealism, anistoricitate, profunzime, logos, sinteză, origine, orfism, totalizare, vizionarism, autoreflexivitate a limbajului, motivare a semnului și încă multe altele”188, în măsura în care acești remarcabili, de altfel, teoreticieni sunt cu toții atașați prejudecății - perpetuată printr-un susținut efort istoric - că ar exista o esență atemporală a poeziei. Cum nu se
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
să trăiască în societatea cunoașterii. Sursele crizelor Criza este un cuvânt intens folosit în mijloacele de comunicare de astăzi, producând în sufletele și în mediile oamenilor suferințe. R. Guénon considera că, prin critica adresată civilizației anterioare bazată pe "mistere" precum orfismul, cultul lui Apollo hiperboreanul, al lui Dyonisos, antichitatea "clasică" debutantă în secolul al VI-lea î.H. anunța atât noul spirit modern, cât și criza spre care se îndrepta inevitabil. Socrate și Platon o presimțiseră, dar în timpurile acelea, și
by TĂNASE SÂRBU [Corola-publishinghouse/Science/1010_a_2518]
-
în sens kantian și deci narcisic), dar și temporal (tot în sens kantian, însă dinspre Echo). Anticii au știut-o prea bine și în alte mituri protagonistul nu mai este Narcis, ci o altă ipostază a reflexiei sonore Orfeu. Și orfismul a dominat nu numai arta celor vechi, ci a dimensionat diverse estetici până la Maurice Blanchot" (Theodor Codreanu, Eminescu Dialectica stilului, București, 1984, p. 143). Oglindirea eminesciană presupune o oglindă totalizantă, care focalizează atât viziunea spațială, cât și cea temporală, într-
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
că niciun alt poet contemporan, exceptând-o pe Ileana Mălăncioiu, "nu monologhează atât de intens despre moarte" (p. 81). Gheorghe Grigurcu, cel mai bun critic de poezie al ultimelor decenii, observă că poezia lui Cezar Ivănescu își are izvorul în orfism, în sincretismul poeziei cu cântecul, "statuându-i un sens oracular" (83). Poetul trece cu naturalețe de la condiția de poet oral la cea de poet cult. O altă singularitate canonică a poeziei lui Cezar Ivănescu e decelată de Marin Mincu în
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Bacovia transmută paradisul în infern, pe când Vieru infernul în paradis, casa ca cronotop central al universului vierean, feminitatea ("orice femeie este o repetiție cu diferență a mamei primordiale"), vegetalismul (poetul ca un copil al naturii), complexitatea senzorială (poetică elementelor, narcisismul, orfismul, sau muzicalitatea, polifonismul) sacralitatea și religiozitatea, thanaticul topoii morții, zorilor ape divine, Duminicii mari. Autorul a socotit de cuviință să scrie și un Final de poetică (capitolul VI), în care încearcă să-i găsească eticheta cea mai potrivită: nu este
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
avându-se adesea în vedere dialectica drumului alb-verde / alb reprezentând drumul mamei, cel verde reprezentând drumul iubitei, în timp ce împreună împletite conștiința trecerii ireversibile a timpului); în ocheanul criticului întâlnim și tema ființei vegetale (poet al relației natură-cosmos); poetica elementelor (narcisismul, orfismul, polifonismul, muzicalitatea); relația sacru-religios, toposul morții (dialogul cu moartea), toposul luminii (zorile, apa divină), a Duminicii Mari. Ca și criticii basarabeni Mihai Cimpoi și Mihail Dolgan, care și-au îndreptat judecățile de valoare către relația poezie-copilărie, Th. Codreanu ne (re
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
și Științe. Apariție dintre cele mai reprezentative pentru momentul primului impact al poeticii lui Ion Barbu asupra liricii tinere românești, Memnon, întâiul volum al lui S., nu preia din Joc secund, precum Eulaliile lui Dan Botta, năzuința spre „poezie pură”, orfismul, ci, asemenea majorității cărților de debut din anii 1934-1936, tehnica formulărilor ermetizante. Procedeele nu sunt neapărat barbiene, mai curând s-ar putea spune că nu sunt deloc, însă, indiferent de proveniență, funcționarea lor duce la obscurizarea expresiei. Propriu-zis, e vorba
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289850_a_291179]
-
cunoașterii mai deosebit. După îndelungi ezitări și explicații, care nu îl mulțumesc pe autor decât parțial, Ladima își recunoaște aderența la o formulă unică de lirism în care forma și conținutul au o egală pondere, iar oniricul coexistă firesc cu orfismul, dar nu în planul existenței concrete, ci în transcendent. Lipsa de conținut, pe care i-o reproșează Autorul, poate fi suplinită de o metarealitate: "Conveneam numaidecât, nu fără ipocrizie: Acum te înțeleg. Ești un adept al onirismului... E un punct
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
poeziei și purității. Nopțile migratoare, cea dintâi și cea mai izbutită carte, este prefațată elogios de Alexandru Paleologu, care îl raportează pe autor la Hölderlin, pe temeiul imaginării similare a unei Grecii ideale și subliniază câteva dominante ale acestei lirici: orfismul, incantația centrată asupra principiului feminin ca factor cosmogonic. Figura mamei, nostalgia apelor amniotice sunt constante ale imaginarului lui V., care îmbracă o formă imnică, de unde și situarea în apropierea Imnelor lui Ioan Alexandru. Lirismul se hrănește din viziuni extatice, din
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290498_a_291827]
-
tezele platoniciene asupra sufletului și a metempsihozei platoniciene, gnosticii reînnoadă cu izvoarele întregii gândiri grecești: celălalt țărm al bazinului mediteranean... Astfel încât influențele presupun și un aport din partea spiritualităților importante din punct de vedere geografic: mazdeismul persan, iudaismul palestinian, foarte probabil orfismul helenistic și bineînțeles, pitagorismul și platonismul grecești. Dualismul maniheismului chaldeean - secolul III al erei noastre - este și el coborâtor din aceste influențe amestecate atunci când opune binele și răul pe același principiu ca și gnosticii. Luptă între Lumini și Tenebre la
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
În secolul al IV-lea a.C., dacă nu chiar ceva mai devreme, un set de trăsături care seamănă bine cu gnosticismul și cu celelalte forme de dualism ale Occidentului, pînă la catharii Evului Mediu. Platonismul are multe În comun cu orfismul: disprețul față de trup (antisomatism), ideea unui „păcat” neprecizat care sortește sufletele individuale căderii și reîntrupării, metensomatoza 22. Contrar acelora care, asemenea lui Arthur Darby Nock, fac din gnosticism un fel de platonism „ieșit din matcă”, Bianchi e de părere că
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
asemenea lui Arthur Darby Nock, fac din gnosticism un fel de platonism „ieșit din matcă”, Bianchi e de părere că gnosticismul se află atît de aproape de platonism deoarece ambele Își au originea În speculațiile dualiste de felul celor Întrupate de orfism 23. Cu acesta din urmă, gnosticismul mai are În comun și ideea alegerii și consubtanțialității cu divinitatea, căci În mitul orfic omenirea ia naștere din cenușa Titanilor izbiți de fulgerul lui Zeus În chip de pedeapsă pentru deicidul comis și
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
pentru deicidul comis și, În felul acesta, avem cu toții În alcătuirea noastră fragmente din trupul lui Dionysos devorat de Titani. Cu toate că Bianchi a atras atenția În repetate rînduri că ar fi o simplificare excesivă să se atribuie derivarea gnosticismului din orfism, teoria sa privitoare la invarianți n-a reușit să ofere o explicație a situațiilor istorice concrete. Dacă gnosticismul nu derivă din orfism, atunci unde este legătura dintre ele? Dar legătura dintre gnosticism și platonism? În ciuda cunoașterii sale fără egal a
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
a atras atenția În repetate rînduri că ar fi o simplificare excesivă să se atribuie derivarea gnosticismului din orfism, teoria sa privitoare la invarianți n-a reușit să ofere o explicație a situațiilor istorice concrete. Dacă gnosticismul nu derivă din orfism, atunci unde este legătura dintre ele? Dar legătura dintre gnosticism și platonism? În ciuda cunoașterii sale fără egal a dualismului și a sistemului de trăsături distinctive care definesc speciile și subspeciile acestuia, Bianchi a continuat să privească relația dintre ele drept
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
ele drept „istorică”, adică de ordin cronologic și nu de ordin pur și simplu logic. Bianchi n-a considerat niciodată dualismul ca pe un „obiect ideal” și, În consecință, n-a acceptat că dimensiunea pe care o au În comun orfismul, platonismul, gnosticismul și curentele dualiste ale Occidentului este În primul rînd de ordin logic. În loc de a se naște una din alta, aceste concepții derivă toate dintr-o sursă comună: mintea omenească 24. 4. Dualismul occidental: o cronologie Sistemul dualismului intersectează
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
și la Rilke, la Religia artei ori la "zeiescul Verb" trimit multiform la "cuvântul acela fruct invizibil (...) mai puternic decât moartea". În Orpheus, o formulare de aspect gnomic punctează identitatea Poet-Cuvânt: "Cel străin de cuvânt / străin de sine însuși este". Orfismul lui Ioanid Romanescu e notă diferențială fundamentală, asociată oniricului. Ironia compactă din Școala de poezie e, la rândul ei, reacție elocventă împotriva unei poietici frigide, academizante: Și doar învăț Dom' Profesor și doar vă iubesc Doamnă Profesoară (...) Îmi spuneți să
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
divinităților egiptene, pe Isis înainte de toate, ca preoteasă, investind-o cu puteri magice mereu reînnoite. O secvență cvasinarativă are ca obiect „școala” lui Orfeu; mai bine zis, înfățișarea micului grup de ucenici, în frunte cu Musaios. Așa se ajunge la orfism, la instituirea misteriilor, care au ca obiect ritualizarea cîntecului. Se pun în mișcare alaiuri gălăgioase, vesele ori triste, care hălăduiesc pe întinderi bogate în ierburi și flori. Este un amplu și misterios joc vegetațional; dar se pun în scenă și
Mioriţa : un dosar mitologic by Petru URSACHE () [Corola-publishinghouse/Science/101018_a_102310]
-
în jur și-n mijlocul Cetei de fiare și multelor păsări ședea. Încercîndu-și Coardele lirei de-ajuns cu degetul mare, el simte Că, deși felurit, se îmbină frumos al lor sunet. Spectacolul în sine constituie însuși punctul de formare al orfismului. Păsările, fiarele și arborii se apropie din năzuința de a-și uni vocile cu omul, cum rezultă și din ultimul vers citat mai sus. Cu siguranță că ascultă o chemare de peste fire. Lira era un dar divin. Nu oricine era
Mioriţa : un dosar mitologic by Petru URSACHE () [Corola-publishinghouse/Science/101018_a_102310]
-
de practicile șamanice 553: vindecător, cântăreț, farmecă și stăpânește animalele sălbatice, coboară în infern, capul său servește de oracol. Cel care îmblânzește oamenii prin verb și poezie este simbolul și patronul unei mișcări inițiațice și populare, cunoscută sub numele de orfism 554 (Eliade apropia această mișcare concomitent "populară" și seducând elitele, comportând "inițieri" și dispunând de "cărți", mai degrabă de tantrismul indian și de neodaoism 555). În felul acesta devin limpezi celelalte "sensuri" "doar sugerate în nuvelă" și adăugate cunoscutului scenariu
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
Nicolae Achimescu, Religii în dialog, Editura Trinitas, Iași, 2006, p. 98). 295 Juan Martín Velasco, op. cit., p.83. 296 Vezi Nicolae Achimescu, op. cit., pp. 109-124. 297 Dualismul religios a fost consemnat în diferite tradiții precum cea a zoroastrismului iranian, a orfismului, zurvanismului, gnosticismului, maniheismului, bogomilismului și a sectei catharilor. (Cf. Nicolae Achimescu, op. cit., p. 109). 298 Nicolae Achimescu, op. cit., p. 115. 299 Glenn Peers, Trupuri imateriale: reprezentări bizantine ale îngerilor, Editura Nemira, București, 2011, p. 41. 300 Ibidem, pp. 44-45. 301
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
figura 1). Mitul lui Orfeu este cu câteva generații mai vechi decât generația homerică iar tradiția îl consideră o realiate istorică, un mare poet, profetul cultului absolut al lui Dionysos și, ca atare, întemeietorul unei religii care s-a numit orfism. Tradiția antică îi atribuie lui Orfeu diferite opere teologicești filosofice dar și așa numitele Tablițe Sacre care ar fi fost un tratat în versuri, consacrat descrierii și vindecării bolilor trupului și ale sufletului. Referitor la Orfeu, poetul Alkaios (sec.6
Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea, opţiune sau necesitate? by Dorina Apetrei, Mihaela Butnaru, Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Science/426_a_1250]