344 matches
-
n-a urmărit și nici n-a realizat un anumit tipar artistic tributar unui curent sau școală literară. Poezia lui a asimilat creator lirismul eminescian, topit într-o formulă proprie în care s-au absorbit, pierzându-și identitatea, aluviuni romantice, parnasiene și simboliste. După Eminescu și Macedonski, înainte de Arghezi și Blaga, D. Anghel s-a afirmat ca un poet original, dând expresie artistică unei structuri sufletești complexe, moderne." "Poet al florilor, al dragostei și al mării, el se remarcă prin sensibilitate
Dimitrie Anghel () [Corola-website/Science/297599_a_298928]
-
de Sașa Pană, Stephan Roll și Ilarie Voronca), Alge, 1930 - 1931 (redactată în București, sub direcția lui Aureliu Baranga, având între colaboratori pe Gherasim Luca, Paul Păun, Mattis Teutsch, Mihai Hubert ș. a.) etc. - este mai întâi o reacție împotriva rafinamentelor parnasiene și simboliste din școlile „cele mai înalte“, de la "Literatorul" lui Macedonski și de la "Viața Nouă" („Vieața Nouă“) a lui Ovid Densușianu, o „negare“ a formulelor / tiparelor tradiționale, printr-o programată desolemnizare a lirismului în numele „libertății absolute a cuvântului“, devenind apoi
Avangarda literară în România () [Corola-website/Science/310179_a_311508]
-
existență... Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, așa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei." Într-un interviu acordat lui Felix Aderca, din 1927, creația lui Ion Barbu era împărțită de acesta în patru etape: parnasiană, antonpanescă, expresionistă și șaradistă. În studiul din 1935, Introducere în poezia lui Ion Barbu, Tudor Vianu reducea această clasificare la doar trei etape: parnasiană, baladică-orientală și ermetică. Această din urmă împărțire a devenit clasică. Prima etapă este cea a versurilor
Ion Barbu () [Corola-website/Science/296811_a_298140]
-
lasă de obicei o impresie puternică de livresc. Recurgerea la elemente mitologice grecești și preocuparea deosebită pentru expresie i-au făcut pe unii cercetători (E. Lovinescu) să vorbească de un parnasianism al începuturilor literare ale lui Ion Barbu. Dacă poezia parnasiană franceză, reprezentată prin Leconte de Lisle sau José Maria de Hérédia, era fundamental decorativă și antiromantică în conținut neîngăduind elanuri sufletești, pe când la Ion Barbu, sub împietrita și recea marmură a versului, se răsucesc pasiuni violente, neliniști și aspirații tulburi
Ion Barbu () [Corola-website/Science/296811_a_298140]
-
Massenet au fost reluate începând cu anii 1970. Stilul pasional al melodramei este tratat muzical în primul rând prin romanță, lumea personajelor lui Massenet amintind de realismul din literatură. Ariile de bravură (specifice operei comice franceze) alternează cu elemente muzicale parnasiene. , autorul operei lirice de tip dramatic, este captivat de romanul „Suferințele tânărului Werther” (Goethe) și o adaptează sub forma unei drame lirice, cunoscută sub numele de opera „Werther” (1892). Mai jos sunt notate titlurile lucrărilor scrise de Massenet, în dreptul fiecăreia
Jules Massenet () [Corola-website/Science/307515_a_308844]
-
în „Gândul nostru” (Iași) și „Tribuna nouă” (Arad). Anunța acum și un roman în trei volume - Aurul negru, Aurul roșu, Aurul galben -, dar, bolnav de tuberculoză, se stinge prematur. Ispitit de modalități poetice diferite, B. frecventează motivele romantice și descrierea parnasiană, abundând în termeni sonori (Pe tronul Lethei, În Cetatea moartă), dar și lirica „de idei”, într-un registru ușor retoric, ori cea de factură simbolistă (Acorduri de toamnă, Largo, Tăcerea). În poeziile inspirate de experiența frontului, apelează și la versul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285630_a_286959]
-
Tașcu, „Tihna scoicilor”, ST, 1984, 8; Adrian Marino, Jurnalul provincial, TR, 1987, 18; Petru Poantă, „Drumuri prin Moldova”, ST, 1987, 6; Theodor Codreanu, Ucenicia scriitorului tânăr, LCF, 1987, 46; Nichita Danilov, Din valurile presei, „Timpul”, 1992, 9; Ioan Holban, Un parnasian printre (post)moderniști, CRC, 1993, 17; Ioan Holban, Ce dor mi-e de-o frumoasă lume, „Symposion”, 1998, 18. Ș.A.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288753_a_290082]
-
a doua - poeți ai mizeriei, ai plictisului, ai cotidianului anodin, ai monotoniei provinciale, ai degradării biologice, așa cum sunt Paul Verlaine, Charles Cros, Tristan Corbière, Jules Laforgue, Maurice Rollinat. Și unii și alții creează în opoziție atât cu impasibilitatea și impersonalitatea parnasiană, cât și cu patetismul romantic, cu efuziunile sentimentale, cu discursivitatea, cu declamația. În alte literaturi decât cea franceză, printre declanșatorii și reprezentanții de frunte ai s. se numără belgienii Émile Verhaeren, Georges Rodenbach, Maurice Maeterlinck, englezii și irlandezii Algernon Charles
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289675_a_291004]
-
căpăta o însemnătate aparte tocmai din perspectiva mizei fundamental prozaice și antipoetice a acestui tip de discurs. Altfel spus, tocmai pentru că mult timp acestea au fost socotite obiecte poetice prin excelență (să ne gândim doar la recuzita simboliștilor și a parnasienilor), grație „prețiozității” lor, tratate acum în regimul unui concret analogic, își pierd nu numai strălucirea, ci și relevanța. De aceea, scriitorul refuză să stăruie asupră-le, considerând că tocmai din cauza „rarității lor” aceste materii nu merită „decât puține cuvinte foarte
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
expune principiile care justifică interesul noțiunii, nu Însă fără a fi operat În prealabil o dublă critică. Prima se referă la literatura asimilaționistă, literatură de imitație născută dintr-o identitate de Împrumut, care a făcut să apară la Tropice fabuliști, parnasieni, romantici, simboliști, poeți „vrăjiți de muzele grecești”, astăzi căzuți În desuetudine și din care n-au mai rămas decât vreo câțiva adepți, nostalgici ai vechii școli. Creolitatea respinge așadar aceste contra-figuri literare, considerate lipsite de autenticitate. A doua critică este
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
sau în forme fixe (sonetul), fie ca piese de largă respirație (poemul dramatic în versuri), atrag atenția atât prin vigoarea și echilibrul unora, cât și prin aplecarea spre jocurile de cuvinte și retorismul altora. Varietatea de atitudini este a unui parnasian fantezist și elegiac, „cu un pronunțat gust al tanaticului și cavernosului” (Cornel Regman). Temele predilecte sunt mitul și istoria (Gebeleizis, Apolodor din Damasc, Meșterul Manole, Ioan Vodă cel Cumplit, Vlad Țepeș, războaiele daco-romane etc.), reluate și în dramaturgie (Tragicul Domn
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287956_a_289285]
-
unor volume - Ceramică regăsită (1967), Pinacoteca unei lire (1971), Ceremonie în albastru (1975) -, poetul e sensibil mai cu seamă la imaginea plastică și aplică nedeclarat principiul ut pictura poesis. Statornicește peisaje, scene, monumente, obiecte, dar nu o face obiectiv, neutru, parnasian, ci subiectivează intens descripția, afișându-și atitudinea și inserând în tablou evocarea istorică, reflecția. Dar semnele distinctive ale geografiei românești sunt celebrate, de regulă, în spirit prea ostentativ patriotic. Efectele sunt, nu o dată, de natură mai mult retorică decât poetică
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288416_a_289745]
-
tipărite coli dintr-un volum, intitulat Poezii, în 1901. S-a stins prematur, din cauza unei boli de piept. Postum, în 1926, N. Davidescu i-a scos o carte de versuri. Lirica lui S., uneori de expresie simbolistă, alteori de cristalizări parnasiene, este în esență aceea a unui romantic. Ecouri din Mihai Eminescu și G. Coșbuc se regăsesc în textele acestui poet, îndatorat la începuturile sale și lui D. Bolintineanu sau lui Al. Depărățeanu. Idilele câmpenești, mai suave ori mai senzuale, dar
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289520_a_290849]
-
asupra preocupărilor de folclorist ale lui S. Pentru a evidenția latinitatea românilor și prin literatura populară, el preface materialul folcloric cules, introduce nume din mitologia romană sau cuvinte de origine latină, vrea să dea un loc în mitologia noastră „zânelor parnasiene”, iar Maicii Domnului îi schimbă numele în „Matrea Domnului”. În manuscris s-au păstrat Tratații poetice, cu o introducere intitulată Despre istoria literaturei și a poeziei ghintelor, numeroase fabule și versuri cu un caracter variat, precum și o disertație, Discurs asupra
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289514_a_290843]
-
Cugetul românesc”, „Flacăra”, „Luceafărul”, „Basarabia literară”, „Cetatea Moldovei”, „Curentul magazin”, „Floarea soarelui” ș.a., semnând și I. Citta. După 1947 continuă să scrie, dar nu mai publică nimic. La debut, poetul se înfățișează publicului „cu versuri de aleasă și nobilă factură parnasiană”, cum spunea Perpessicius. Producția lui din anii ’40 a suscitat însă și rezerve din partea aceluiași critic, care, referindu-se la volumul Stema din vâltoare (1943), observa: „Fără să putem vorbi de afectare și nici chiar de un anume gongorism, nu
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288516_a_289845]
-
-l caracterul compozit al creației poetice cuprinse în Diafane și Turnul de fildeș (1929); sonetele sale cultivă motive specifice clasicismului, îmbinări ostentativ galante de sorginte preromantică, reverii în spații proprii romantismului, sonorități dense, contururi delicate și rezolvări estetizante frecventate de parnasieni, imagistică intensă, definitorie pentru simboliști. Prin dominanta rațională, care elimină efuziunile, exuberanțele și improvizația, C. rămâne el însuși un emul al lui Heredia sau al lui Rostand. Această dominantă, flancată de contemplarea sarcastică a vieții, asigură poeziei sale o notă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286315_a_287644]
-
de unde, preferința pentru culorile tari), senzual și agresiv al poetului, care schimbă cu ușurință - și nu neapărat cu ușurătate - harfa în „mandolină”. Dar cel mai mult îi place să mângâie, respirând „parfum de roze care mor”, coarda melancoliei. În scenografie parnasiană, cu aranjament exotic în figurație, în orchestrație canonic simbolistă, sentimentalul se lasă, baudelairian, cotropit de nevroze. Între spleen și deznădejde, printre sonore indignări și mereu reînnoite suspine, el face amare spovedanii, invocând, înlăcrimat, „năluca” amorului defunct. Fecioara serafică din „vedeniile
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287704_a_289033]
-
se intercondiționează, alcătuind o unitate dialectica"73. Sau, în formularea Danielei Rovența-Frumușani: "Dacă cele trei provincii sau dimensiuni ale semioticii (sintaxa studiul combinării semnelor, semantica raportul semn-realitatea denotata și pragmatică relația dintre semne și utilizatorii lor) ar rămâne într-o "parnasiana" izolare, ele s-ar transforma în discipline perverse; în schimb, daca semantica (dedicată în esență sistemului de semnificare) cooperează cu pragmatică (vizînd procesul de comunicare, ea va procura pe langă nume și "scheme de acțiune" (cf. C.S. Peirce)"74. John
by Livia Durac [Corola-publishinghouse/Science/1054_a_2562]
-
Deși tonul elegiac mai persistă o vreme, primăvara, cu „înfiorate balsamuri dulci”, activează altă zonă a sensibilității, prilejuind intuiții subtile, traduse în imagini nu lipsite de finețe. Evoluând spre o atitudine lirică mai impersonală, dar și sub o evidentă influență parnasiană, poeta înclină spre compoziția estetizantă, imaginând o „romanță violetă” sau alt fel de cântec, de o intensitate delirantă, care reclamă „îmbrățișări imense de mistere”. Apoi fantezia plonjează în Antichitate și brodează câteva mici tablouri animate, de o oarecare pregnanță plastică
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289587_a_290916]
-
temperat, trăind discret voluptatea luminii solare și a succedaneelor ei -, sclipiri de calcare și irizări de suprafețe marine, „pulberea de azur” a nisipurilor Balcicului, într-o suită de acuarele ținând echilibrul între grație și sobrietate, între evanescența simbolistă și fermitatea parnasiană a liniilor. O suită asemănătoare, mutatis mutandis, este aceea a evocării peisajului natural și cultural italian: Veneția, Florența, Napoli, Roma, Sicilia („insula soarelui”) sau aceea a resuscitării „basmului copilăriei”, cu similitudini pillatiene în reconstituirea casei bunicilor etc., dar fără fiorul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286333_a_287662]
-
sprijinit în schimb talentul unor scriitori ca Mihail Sadoveanu, Panait Cerna, St. O. Iosif, D. Anghel. Traducerile, un capitol deosebit de important în paginile revistei, au adus în atenția cititorilor nume de prim rang, de la cele ale scriitorilor antici până la moderni, parnasieni și simboliști, ori la reprezentanți ai literaturilor nordice și orientale. Spre pildă, în 1909 Ioan Borcia tălmăcea Blestemul bardului de Ludwig Uhland, Horia Petra-Popescu (sub pseudonimul Radu Paltin) dădea o versiune la Corbul de Edgar Allan Poe, iar Nicolae Budurescu
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289452_a_290781]
-
decasilabi. Derogări de la normele italice erau de găsit, în continuare, la Baudelaire, la Verlaine și Rilke, mari sonetiști. De la Eminescu se cunosc douăzeci și șase de sonete, unele dintre ele capodopere. A perseverat întru sonet, se cunoaște, ieșeanul Mihai Codreanu, parnasian declarat, autor al unui dublu sonet (cu aer baladesc), Povestea păsărarului, și al unui sonet pe rime date, Sonet care surâde. Audiență largă au avut Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu. Și cât de
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
următoarelor aspecte: * Care e adevăratul Arghezi: ludicul, psalmistul, răzvrătitul, îndrăgostitul, cel din Florile de mucigai? * Care e Eminescu cel adevărat: cel care se dezvăluie în poeziile de tinerețe, romanticul, clasicul, îndrăgostitul, filozoful, titanul, geniul? * Care e Ion Barbu cel adevărat: parnasianul, orientalul, ermeticul? Concluzia firească, care se impune, este aceea că toate aceste fațete diferite ale poeților sunt la fel de adevărate; sunt "măști" artistice deferite care exprimă sau definesc esența aceluiași om, în momente deferite ale devenirii sale interioare. Fiecare poezie este
[Corola-publishinghouse/Science/1510_a_2808]
-
în această direcție. Din 1879 își desăvârșește studiile la Paris, audiind, la Sorbona, cursuri de literatură, filosofie, estetică, istorie, ținute de Gaston Paris, Ernest Renan, Paul Janet, Gaston Boissier ș.a., iar în arta prozodiei îi are ca maeștri pe poeții parnasieni Sully Prudhomme, Leconte de Lisle și José-Maria de Hérédia. Debutează în 1886 cu volumul Chants d’Aurore, apărut la Paris, unde este primit cu elogii și, la recomandarea lui Leconte de Lisle, încununat cu Premiul „Archon Despérouses” al Academiei Franceze
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290397_a_291726]
-
poeziei, întrezărit, la modul simbolist, într-un absorbant „dincolo de orizont”. Instalat într-o Romă imaginară, poetul face, epicureic, elogiul vieții (Petronius către Eunyce), închină ode principiilor vitale (Isis, Lacrimile Soarelui), amestecând vis și realitate sau plasticizând grațios (Carmina). Recea detașare parnasiană, „teoretizată” într-o ars poetica, lipsește. Nota elegiacă, mai plină în volumul Domus taciturna, mișcă desenul și îi imprimă rezonanțele caducității. Elementele simboliste (parcul, grădina, parfumuri, mirajul depărtării, cântecul și plânsul fântânilor) tulbură „helenicul vis” al poetului. Totuși, atmosfera de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285211_a_286540]