127 matches
-
apropie de rapsodie și de oralitatea textelor, supunând cei doi termeni comparației permise grație alăturării dintre rapsozi și parodiști, aceștia din urmă având un sens diferit de cel pe care îl folosim în mod curent astăzi. Odinioară: "[...] au fost numiți parodiști pentru că, pe lângă subiectul serios propus, ei adăugau altele ridicole. Parodia este astfel o rapsodie transformată care, prin modificările verbale, este restabilită în spiritul ridicolului"191. De aici și anumite erori de judecată care, generate prin folosirea cuvântului ridiculis "în traduceri
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
-și conține propriul cod. Dacă în parodia antică dominante sunt paradoxurile și inversiunile (situaționale, spațiale de pildă, în satira menippee, Olimpul e înlocuit cu Infernul, iar în roman spațiile predilecte sunt tavernele, hanurile etc.), în Renaștere o țintă predilectă a parodiștilor este stilul macaronic, luat în derâdere, printre alții, de Rabelais. Diferențe uriașe pot fi constatate între "preistoria" parodiei, la autorii latini remarcându-se o suită de procedee parodice vizând în special romanul grec, și "vârsta matură", "parodia literară pur formală
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
celelalte state europene, parodia cultivată în Italia se înscrie în firescul evoluției unei literaturi care beneficiază de un pronunțat simț al umorului. Dar unul mereu "la pândă", gluma putând îmbrăca forme de la cele mai naive la cele mai satirice, controversate. Parodiștii italieni se apropie, ca structură și inițiativă cel puțin, de cei ce practicau această tehnică, sub diferite forme ale epicului, în Antichitate. Nici nu putea fi altfel, într-o perioadă al cărei tabel de valori, fie el și răsturnat pe
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
ai cetăților, pe lângă regii țărilor mai mici sau mai mari, în preajma papilor"195. Rapsozii "nevinovați" se transformă, sub imperiul nevoii de a juca un dublu rol: acela de povestitor care amuză (și se amuză) și de autor care acuză. Mulți parodiști umaniști sunt tratați pe picior de egalitate cu bufonii, preluându-le funcția și atribuțiile. Istoriile literare 196 rețin date care atestă de pildă faptul că Lodovico Ariosto s-a numărat printre bufonii și muzicanții cardinalului Ippolit d'Este până când a
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
s-au mai păstrat decât fragmente, două culegeri de sentințe morale și trei scrisori. Nu vom intra în detaliile teoriei atomiste, ci ne vom referi cu precădere la poziția etică exprimată de acesta, dat fiind că i-a tentat pe parodiștii renascentiști, transformându-i, treptat, discipoli, cum transpare din scrierile lor. Epicur afirma că "plăcerea este primul dintre bunurile înnăscute", că "plăcerile minții" sunt superioare celor "fizice", iar plăcerile "statice", celor "cinetice". Se vor naște de aici plăcerea burlei florentine, chiar
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
fericiți fiindcă se hrănesc cu nectar și ambrozie, cum spuneau cei vechi, ci fiindcă se șterg numai și numai cu boboci de gâscă"200. În lumea subiectelor și a atitudinilor renascentiste trebuie căutată și originea unei idei-lider la mai toți parodiștii: aceea că ființa umană nu trăiește doar plăceri și dureri "fizice". Pentru că posedă memorie și spirit de anticipație, se vede nevoită să suporte și plăceri și dureri ale minții, "iar acestea sunt cu mult mai importante", din ele izvorând teama
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
să suporte și plăceri și dureri ale minții, "iar acestea sunt cu mult mai importante", din ele izvorând teama de intervenția divină și de pedeapsa ulterioară morții. Observând că lectura lui Epicur îi "izbăvea" pe oameni de temerea de Apocalipsă, parodiștii (nu trebuie menționați numai cei italieni) își îndreaptă armele împotriva motivului Lumii de Apoi, multe din scrierile lor transformând ludic chiar Infernul dantesc. Cel puțin două episoade se cuvin menționate: cel al morții prin râs din Morgante a lui Luigi
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
râs din Morgante a lui Luigi Pulci și Infernul-pe-dos, în care diavolul este depășit în răutate și viclenie de nevastă, din Belfagor Arhidiavolul sau Povestea dracului care și-a luat nevastă a lui Machiavelli. Condiția socială și statutul auctorial al parodiștilor umaniști italieni servesc drept pretext apropierii de operele lor, întrucât nu se poate nega conexiunea directă dintre existența cotidiană a acestora și multiplicarea creațiilor parodice la acea vreme. Momentul istoric le-a fost prielnic și bufonilor-parodiști, prin extensie și parodiei
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
să dezvolte un comic de calitate (Simposio sau I Beoni), imitând stilul Infernului. Este, în egală măsură, și cazul lui Macchiavelli din Belfagor Arhidiavolul sau Povestea dracului care și-a luat nevastă. În jurul lui 1520, Girolamo Teofilo Folengo, recunoscut drept parodistul "prin excelență" al perioadei, dezvoltă formula atacului direct, lipsit de orice echivoc, în poemul Orlandino. Deși îl publică sub pseudonim, luându-și parcă o marjă de siguranță spre a nu fi blamat, impactul a fost pe măsura îndrăznețului act: după
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
al lui Lucretius și Instituția oratorică a lui Quintilianus. Această calitate, dublată de dorința de a imita scrierile pe care cu atâta ardoare și-a dorit să le descopere, dar și de florentinul obicei al bârfei, îl transformă într-un parodist care excelează pe spații restrânse ca întindere, dar strălucite în tendința de perfecționare formală. Facețiile sunt rezultatul unor întruniri "vesele, dar și veninoase", desfășurate la Vatican, într-o mică încăpere numită il Buggiale sive mendaciorum officina (adică minciuneriul)209. Scurtele
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
creatorii de faceții. Ei atacă expres valorile literare depășite, instaurând o nouă mentalitate de creator. În plus, avem de-a face cu autori italieni care trec în registru comic poemele eroice ale Franței medievale, caracterul național neputând să fie neglijat. Parodiștii renascentiști sunt mai ales creatori, și nu imitatori, cum deseori au fost acuzați. O dată cu opera lui Cervantes, obsesii ale literaturii curtenești franceze intră, parodic, în literatura Spaniei, alături de ridiculizarea subiectului expus de Ariosto în poemul său eoi-comic. Prin urmare, nimic
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
și paladinii lui Carol cel Mare, acesta din urmă având o "oarecare legătură cu Italia, ca un erou religios, protector al papei, învingător al sarazinilor și precursor al cruciadelor" (ibidem). Dintre poemele eroice franceze, numite chansons de geste 215, preferatul parodiștilor italieni este Cântecul lui Roland, poate și pentru că e cel mai bine realizat epic, unind diferite elemente de legendă și baladă, acreditându-se și ideea că la desăvârșirea lui au colaborat, în fapt, mai mulți poeți. Se știe că el
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
simte nevoia să facă parte integrantă din tablou, asemeni postmodernilor care își bat pe umeri personajele mai tot timpul, dar nu-și slăbesc din ochi nici cititorii. Similar e cazul confuziei narator-autor-personaj din romanul Cavalerul inexistent al lui Italo Calvino, parodist declarat al poemelor eroi-comice (pe care le cunoștea îndeaproape, în calitatea sa de îngrijitor al edițiilor de lux Einaudi). În acest timp, Carol cel Mare țese intrigi vulgare, lipsit de glorie și îmbătrânit, Gano (replică parodică la trădătorul Ganelon din
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
noi (cel mai probabil și cu multe altele, posibili să nu se mai fi păstrat până astăzi), în care opera lui și-a găsit o sursă vitală. Nici nu se putea altfel, cu atât mai mult cu cât munca de parodist începută de Luigi Pulci va fi continuată de Matteo Maria Boiardo (1441-1494). După scrieri în care, anacronic vremii sale, promova gravitatea temelor 222, își propune să preia romanul cavaleresc "din mâinile plebei", cum spunea De Sanctis, și să-l reconstruiască
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
le-asculte"), au "omis", în prezentarea adevărului istoric, și faptele care l-ar fi umanizat pe eroul luptelor încrâncenate ("Fiindc'Amor îl birui cu harul,/ pe el, biruitor în lupte multe:/ spun de Orlando bravul, dar nu-s apte/ cuvintele..."). Parodistul ni-l înfățișează pe Carol cel Mare la Paris, în mijlocul baronilor săi, făcând ultimele pregătiri pentru turnirul prin care se va sărbători Ziua Înălțării. Cadrul festiv e mai puțin medieval și mai degrabă dominat de imagini din commedia dell'arte
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
sub diverse măști "epifaniile"... Aceeași dorință de răsturnare a idealului l-a motivat și pe Ludovico Ariosto (1474-1533), cel care și-a făcut apariția în peisajul literelor umaniste anume parcă pentru a încerca să ducă la perfecțiune munca extenuantă de parodist începută de Pulci și continuată de Boiardo. Poemul care a făcut ca numele său să răsune chiar în centrul romanului cervantesc se intitulează, pe aceeași linie deschisă de autorii menționați în subcaitolul anterior, Orlando furiosul (în unele traduceri românești chiar
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
reducându-se la "un împrumut de cuvinte" exacte dintr-o operă cunoscută, pe care scriitorul le introduce în opera proprie, îmbogățindu-le cu noi semnificații pe structura veche, schematizată. Acest lucru s-ar realiza doar după o selecționare prealabilă acerbă, parodistul fiind obligat să-și atingă "scopul" pe care și-l propune în funcție de materialul existent în textul de pornire. Cu privire la incidența satirei în modul parodic, Du Marsais nu face prea multe precizări. În schimb îi atrag atenția umorul, tratarea mai puțin
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
parodiei mușcătoare, criza limbajului de început de secol și "absurdul" originalității literare. Desigur, Tînianov nu s-a apropiat de textul urmuzian atunci când și-a enunțat teza. O vom face noi însă, întrucât observațiile sale pot fi mai ușor înțelese prin intermediul parodistului român. Lupta ce are drept rezultat "preluarea", urmată de desființarea anumitor modele și instaurarea noii opere reprezintă, de fapt, garantul evoluției formelor și școlilor literare. Indiferent dacă e dusă răutăcios sau în spiritul omagierii modelului, presupune dispariția linearității ce ar
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
poezie, proză sau teatru, răsturnând tiparele demonetizate. De la o simplă specie, facil de înseriat într-un gen sau altul (roman de aventuri, nuvelă sau poem eroi-comic), tinde și chiar devine un gen în sine. Chiar anumite teme revin obsesiv. Și parodiștii postmoderni își îndreaptă armele împotriva motivului Lumii de Apoi, multe din scrierile lor transformând ludic, din nou, Infernul lui Dante 308. Moartea prin râs din Morgante a lui Luigi Pulci și Infernul-pe-dos, în care diavolul este depășit în răutate și
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
sale de pierdere a lucidității. Spontana apariție a unor halucinații îl face să devină circumspect, de unde și brusca sa hotărâre să se organizeze, să-și administreze "noua proprietate" insulară, dobândită involuntar. Acesta e de fapt momentul în care intențiile de parodist ale lui Michel Tournier capătă și consistența unor episoade memorabile, alcătuind o parabolă a cărei morală neagă, în final, obișnuita percepție asupra misiunii educației. Temându-se să nu-și piardă mințile de singurătate, Robinson mimează, "maimuțărește", asemenea lui Don Quijote odinioară
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
fie și numai pentru a ieși din impasul în care se află în lipsa unui subiect mai valoros. Deși poate uza de comic, de ironie sau umor, parodia literară nu rămâne tributară nici uneia dintre aceste formule. Natura ușor malițioasă a unor parodiști nu se extinde, prin urmare, asupra întregii literaturi de acest gen. Deseori, rescrierea unor texte se petrece în spiritul omagierii modelului, vizând aducerea la zi a lecturilor unor autori canonici, chiar dacă situați la o distanță temporală considerabilă și clasicizați din
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
în sens strict, drept o "evocare sardonică" sau conștient-ironică a unui model artistic precizat din start, prin adnotări explicite, a căror decodare nu mai prezintă dificultăți majore, ci este o provocare erudită. O dată ce au depășit nivelul prim al imitației stilistice, parodiștii "atacă" anumite opere fie pentru că le consideră demne de polemică, fie pentru că acestea din urmă au, pur și simplu, o valoare îndeobște și unanim acceptată. Ceea ce, să recunoaștem, poate la fel de bine să mascheze o strategie de impunere, pe o piață
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
plagiatul reprezintă adesea un precedent periculos. Din acest motiv, o distincție precum cea făcută de Mihail Bahtin între stilizarea (înțeleasă ca parodie pură, nedublată de ironie) și parodia ironică se impunea pentru a explica și în ce mod se raportează parodistul la modelul său. Atunci când stilizează pur și simplu un text, glosând pe marginea unui subiect arhicunoscut, un romancier redistribuie scrierea originară sub forma unor nuclee fie imitative, fie aluzive, folosește citarea exactă sau pastișează. Modelele parodiei variază, alegându-se în
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
Summary of past theories and uses of parody", în Parody: ancient, modern, and post-modern, Cambridge University Press, Cambridge, 1993, p. 282. 5 "The parodied text is used as a word-mask or decoy-code to conceal or complicate the message of the parodist", în Margaret A. Rose, "Distinguishing parody from related forms", în Parody: ancient, modern, and post-modern, Cambridge University Press, Cambridge, 1993, p. 87. 6 Este vorba aici despre o tendință de sublimare a râsului, condamnat de teologia medievală ca semn de
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
76 "1. Imitation burlesque d'une oeuvre littéraire ou artistique. 2. Imitation grossière. Une parodie de procès", în Le Petit Larousse, Dictionnaire encyclopédique, Larousse, Paris, 1993. 77 Reținem totuși de aici punerea în oglindă a definițiilor date fenomenului de către doi parodiști, Thomas Mann (care pune accentul pe spiritul de negare, considerându-l parodic prin excelență) și G. Topîrceanu ("O încercare mai ușoară în acest gen este parodierea unei bucăți literare anumite. E vorba în acest caz de un soi de parafrază
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]