159 matches
-
diferitele aspecte, dar sunt și unele care formează prin derivare perechi imperfectiv-perfectiv: "provocirati" - "isprovocirati" „a provoca”, "komentirati" - "prokomentirati" „a comenta”. Sunt și verbe cu "-ați", unele perfective ("startati" „a lua startul”), altele imperfective ("bildati" „a face body-building”), si cu "-nuți", perfective: "blefnuti" „a blufa”.
Limba sârbă () [Corola-website/Science/303910_a_305239]
-
sau restrictiv pot cauza și ele plasarea prefixului după predicat: "Csak Péter megy ki a szobából" „Numai Péter iese din cameră”, "Péter ritkán megy ki a szobájából" „Péter iese rar din camera lui”. De obicei verbul cu prefix exprimă aspectul perfectiv, dar poate exprima și aspectul imperfectiv, de exemplu atunci când este vorba de o acțiune durativă în raport cu altă acțiune, momentană: "Péter éppen ment ki a szobából, amikor megpillantotta Évát" „Péter tocmai ieșea din cameră când a văzut-o pe Éva”. În
Cuvintele funcționale în limba maghiară () [Corola-website/Science/316259_a_317588]
-
adjective și numerale au și ele paradigme de declinare. Limba are patru timpuri (trecut, prezent, viitor simplu și viitor compus), două număre (singular și plural, există și rămășițe ale dualului), trei persoane (eu/noi, tu/voi, el/ei), două aspecte (perfectiv și imperfectiv), trei moduri (indicativ, imperativ și condițional), trei diateze (activă, pasivă și reflexivă), șapte cazuri (nominativ, gentitiv, acuzativ, dativ, instrumental, locativ și vocativ) și trei genuri (masculin, feminin și neutru, feminin și neutru schimbând în așa-numit „nemasculin” la
Gramatica limbii poloneze () [Corola-website/Science/314580_a_315909]
-
legată de cea a aspectului. De pildă în limbi slave, precum cele din diasistemul slav de centru-sud, în care aspectul este o categorie gramaticală sistematic exprimată mai ales prin afixe care formează perechi de verbe, unul de aspect imperfectif, celălalt perfectiv, există unele restricții de asociere a timpului cu aspectul. Astfel, un verb perfectiv de regulă nu poate fi folosit la prezent într-o propoziție principală, și nici la imperfect. În limbi în care aspectul nu este marcat în acest fel
Timp (gramatică) () [Corola-website/Science/316402_a_317731]
-
diasistemul slav de centru-sud, în care aspectul este o categorie gramaticală sistematic exprimată mai ales prin afixe care formează perechi de verbe, unul de aspect imperfectif, celălalt perfectiv, există unele restricții de asociere a timpului cu aspectul. Astfel, un verb perfectiv de regulă nu poate fi folosit la prezent într-o propoziție principală, și nici la imperfect. În limbi în care aspectul nu este marcat în acest fel, cum sunt de exemplu limbile romanice, și ale căror gramatici tradiționale nici nu
Timp (gramatică) () [Corola-website/Science/316402_a_317731]
-
Același verb poate primi mai multe prefixe, exprimând astfel mai multe aspecte sau moduri de acțiune. De exemplu, de la "măncari" „a mânca”, se formează verbele "zămăncari" „a începe să mănânce” (incoativ) și "dumăncari" „a mânca tot, a termina de mâncat” (perfectiv): "Ca dumăncǫ́..." „după ce sfârși de mâncat...”. Sunt și sufixe specifice aspectelor: "-că-" și "-dă-" pentru imperfectiv, "-cn-" și "-dn-" pentru perfectiv. Exemple de perechi de verbe astfel marcate: După Narumov, în meglenoromână se disting formal trei moduri personale (indicativ
Limba meglenoromână () [Corola-website/Science/299339_a_300668]
-
se formează verbele "zămăncari" „a începe să mănânce” (incoativ) și "dumăncari" „a mânca tot, a termina de mâncat” (perfectiv): "Ca dumăncǫ́..." „după ce sfârși de mâncat...”. Sunt și sufixe specifice aspectelor: "-că-" și "-dă-" pentru imperfectiv, "-cn-" și "-dn-" pentru perfectiv. Exemple de perechi de verbe astfel marcate: După Narumov, în meglenoromână se disting formal trei moduri personale (indicativ, conjunctiv și imperativ) și trei moduri nepersonale: infinitiv, gerunziu și participiu. La modurile personale se disting timpurile: După același autor, indicativul viitor
Limba meglenoromână () [Corola-website/Science/299339_a_300668]
-
acțiune anterioară față de cea a formei compuse corespunzătoare. În principiu, fiecare formă compusă are o formă supracompusă, dar practic astăzi se întâlnește numai perfectul supracompus, cu acțiune anterioară celei a perfectului compus, numai în vorbire, limitat la verbe cu sens perfectiv, după anumite conjuncții cu sens temporal. Exemplu: "Et quand ils ont eu fini de discuter, ils sont repartis tranquillement" „Și când au terminat de discutat, au pornit din nou liniștiți”. În ceea ce privește conjugarea, în mod tradițional, verbele franceze sunt clasate în
Verbul în limba franceză () [Corola-website/Science/330196_a_331525]
-
a comportamentelor deviante; modelul compensatoriu în învățare cuprinde variate teorii ale învățării aplicate și centrate pe diferite categorii de deficienți (Zazzo, Pufan, Verza, Damaschin); modele autodidaxologice (de autoinstruire) în care sunt incluse toate teoriile, modelele și paradigmele privind învățarea completivă, perfectivă și de autoinstruire la tineri și adulți ; modelul operational și dinamic care poate cuprinde: teoria formării pe etape a acțiunilor mentale, a cunoștințelor și convingerilor (Galperin), teoria psihogenezei stadiale a operațiilor intelectuale (Piaget, Aebli), teoria anticipării operaționale, teoria gradient-dinamică ; modelul
[Corola-publishinghouse/Science/2355_a_3680]
-
aspectul, în sens strict, cu modurile de proces, legate de semnificatul verbelor. Aspectul propriu-zis desemnează un sistem închis de opoziții morfologice care caracterizează toate verbele. În acest fel, opoziția dintre perfectul simplu și imperfect implică o opoziție de aspect între perfectiv (când derularea se reduce la un fel de "punct" care face să coincidă începutul cu sfârșitul unui proces) și imperfectiv (în care procesul este prezentat în timpul derulării, fără a i se prevedea sfârșitul): pe de o parte el dormi, pe
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
măsură cu el doarme. El a dormit se interpretează ca "în acest moment, se află în situația cuiva care nu mai doarme". Vom vedea că perfectul compus nu este utilizat doar ca o formă realizată, ci și ca un trecut perfectiv. 2.2. Perfectul compus și perfectul simplu Teoria lui Benveniste se oprește tocmai asupra problemei puse de relația dintre perfectul simplu și perfectul compus. În mod tradițional, se consideră că ar exista o concurență între aceste două segmente temporale; perfectul
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
între aceste două segmente temporale; perfectul compus ar lua încet-încet locul perfectului simplu, care nu ar supraviețui decât în scris și ar fi pe cale să dispară. Altădată formă împlinită a prezentului, perfectul compus ar fi devenit între timp o formă perfectivă a trecutului, fiind în concurență cu perfectul simplu, pe care l-ar fi redus la rolul de arhaism. Acestei analize Benveniste îi opune o alta, întemeiată pe conștientizarea dimensiunii enunțiative: în limba franceză contemporană, nu există concurență între două "timpuri
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
pe conștientizarea dimensiunii enunțiative: în limba franceză contemporană, nu există concurență între două "timpuri", ci complementaritate între două sisteme de enunțare, discursul (le discours) și istoria (l'histoire). Perfectul simplu este segmentul de bază al "povestirii", iar perfectul compus trecutul perfectiv al "discursului"91. La scurt timp, succesorii lui Benveniste au preferat termenul de récit (povestire) în loc de histoire (istorie), și acesta este cuvântul pe care îl vom folosi de acum înainte. Termenii de "discurs" și "povestire" nu trebuie înțeleși aici în
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
a trezit [mă trezi] abatele, care mă bătea pe umăr. Uitasem tot în timp ce dormeam... Salvatorul meu râse atunci cu poftă 118. Capitolul 3 "SCOATEREA ÎN RELIEF" ȘI DESCRIEREA După cum s-a văzut, complementaritatea aspectuală care există între imperfect și palierele perfective, perfectul simplu și perfectul compus explică prezența imperfectului atât în "discursul direct", cât și în "povestire". Imperfectul nu poate situa un proces din punct de vedere cronologic și nu poate realiza povestirea de unul singur. Să comparăm următoarele enunțuri: (1
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
Spre deosebire de (2), enunțul (1) pare incomplet, ca și cum ar rămâne în suspans, și trebuie să i se adauge un reper care să remedieze această lipsă (de exemplu: Paul dormea când l-am văzut). Această divergență dintre utilizările imperfectului și utilizările formelor perfective este explicabilă dacă ne gândim că imperfectul nu constituie în mod direct un palier al trecutului: el nu poate situa singur un eveniment în trecut; el indică doar că un proces este contemporan cu un reper din trecut. Astfel, în
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
nimic a priori nu ne permite să afirmăm că somnul lui Paul s-a întâmplat în trecut, căci el poate să doarmă încă în momentul în care locutorul afirmă acest enunț. 3.1. Scoaterea în relief Dependența imperfectului față de formele perfective joacă un rol esențial în narațiunea literară, care o va exploata din plin. În timp ce în folosirea obișnuită a limbii, imperfectul denotă procese contemporane cu un reper trecut, în narațiune trebuie să distingem două niveluri: pe de o parte, evenimentele care
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
ținea [...] barăcilor") este inseparabilă de prima, de care depinde. Textul nu poate fi citit ca simplă succesiune de fraze situate pe același plan, cititorul este obligat să-l decupeze în unități mai largi: formele de imperfect sunt cuplate cu formele perfective, definind astfel domenii coerente în text. De exemplu, fraza "Știa [...] în casă" formează un domeniu cu cea care o precede. Afirmațiile făcute în legătură cu perfectul simplu sunt valabile și pentru formele de perfect compus perfectiv, chiar dacă, după cum am văzut, sunt prea
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
de imperfect sunt cuplate cu formele perfective, definind astfel domenii coerente în text. De exemplu, fraza "Știa [...] în casă" formează un domeniu cu cea care o precede. Afirmațiile făcute în legătură cu perfectul simplu sunt valabile și pentru formele de perfect compus perfectiv, chiar dacă, după cum am văzut, sunt prea puțin propice construcției unei înlănțuiri narative. În următorul fragment din Străinul, repartiția între imperfect și perfectul compus se face ca și pentru perechea imperfect / trecut simplu: Am făcut câțiva pași spre izvor. Arabul nu
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
acestei arsuri pe care n-o mai puteam suporta, am făcut o mișcare înainte 120. Lingvistul german H. Weinrich 121 a denumit acest fenomen scoatere în relief, recurgând la o metaforă picturală, atribuind unui prim-plan fragmentele ce conțin forme perfective și unui plan secund formele de imperfect și de mai mult ca perfect. Putem măsura divergența funcțională dintre aceste două planuri dacă încercăm să le disociem în același text. De exemplu, dacă eliminăm fragmentele ce aparțin planulului secund din pasajele
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
de sub incidența regulilor economiei romanești clasice, pentru care "scoaterea în relief" este unul dintre elementele esențiale. Astfel, putem întâlni texte în care opoziția dintre "primul-plan" și "al doilea plan" este neutralizată. Această neutralizare nu s-ar putea efectua cu forme perfective, absolut improprii să exprime altceva decât procese punctuale. Așadar, va fi vorba de texte la imperfect sau la prezent; cum imperfectul folosit singur tinde să fie interpretat spontan ca iterativ, accentul cade în special pe prezent. Textul amintit mai sus
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
doua: adverbul adesea este cel care indică trecerea de la una la cealaltă. Imperfectul nu este singurul palier care poate marca o repetiție, ci prezintă particularitatea de a putea fi imediat interpretat astfel, atâta vreme cât ce nu se sprijină pe o formă perfectivă. Din punct de vedere semantic, iterația asociază două trăsături care ar fi contradictorii la același nivel: continuitatea și discontinuitatea. Pe de o parte, iterația delimitează un ansamblu de procese surprinse global, pe de altă parte, ea presupune analiza acestei totalități
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
186 non~persoană, 50 noua critică, 42 O-P obiectiv (adjectiv ~), 257 ocurență (enunț~), 56 om vs scriitor, 172 onomastică, 321 "povestire" (vs "discurs"), 103 paragraf, 297 parodie, 196 partitiv (articol ~), 267 pastișă, 196 perfect compus, 106 perfect simplu, 91 perfectiv, 104 persoană, 70 plan embraiat (vs non~embraiat), 113 plan secund vs prim-plan, 144 plural, 268 poetică, 43 polifonie, 167 povestire (vs narațiune), 104 prezent al narațiunii, 129 prezent istoric, 129 prim-plan (vs plan secund), 144 progresie tematică
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
încheierii sale. Varianta temporală am cântat dezvoltă același sens, de trecut, prin raportare la prezentul procesului de comunicare. Această temporalitate este concomitent raportată de subiectul vorbitor și la durata (momentul) procesului de comunicare, în funcție de care acțiunea este reprezentată ca încheiată, perfectivă. Opoziția perfectiv - imperfectiv 19 se corelează cu opoziția împlinit - neîmplinit. Sub aspectul cunoașterii din partea subiectului vorbitor, aspectul perfectiv semnifică realizarea pozitivă a cunoașterii. Enunțul „Am cântat.” înseamnă $Eu știu că$$ am cântat = am dus la capăt acțiunea de a cânta
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Varianta temporală am cântat dezvoltă același sens, de trecut, prin raportare la prezentul procesului de comunicare. Această temporalitate este concomitent raportată de subiectul vorbitor și la durata (momentul) procesului de comunicare, în funcție de care acțiunea este reprezentată ca încheiată, perfectivă. Opoziția perfectiv - imperfectiv 19 se corelează cu opoziția împlinit - neîmplinit. Sub aspectul cunoașterii din partea subiectului vorbitor, aspectul perfectiv semnifică realizarea pozitivă a cunoașterii. Enunțul „Am cântat.” înseamnă $Eu știu că$$ am cântat = am dus la capăt acțiunea de a cânta. Aspectul imperfectiv
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Această temporalitate este concomitent raportată de subiectul vorbitor și la durata (momentul) procesului de comunicare, în funcție de care acțiunea este reprezentată ca încheiată, perfectivă. Opoziția perfectiv - imperfectiv 19 se corelează cu opoziția împlinit - neîmplinit. Sub aspectul cunoașterii din partea subiectului vorbitor, aspectul perfectiv semnifică realizarea pozitivă a cunoașterii. Enunțul „Am cântat.” înseamnă $Eu știu că$$ am cântat = am dus la capăt acțiunea de a cânta. Aspectul imperfectiv semnifică absența cunoașterii privind gradul de desfășurare a acțiunii verbale; e posibil ca acțiunea să se
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]