357 matches
-
de a reactualiza totalitatea amintirilor pe care sufletul său, mai încărcat decât altele, le aduce cu sine din lumea Ideilor. Pentru acest motiv, într-o anume ierarhie întocmită după criteriul treptei de cunoaștere pe care se situează și pe care platonismul o promovează intens, Filosoful reprezintă tipul uman a cărui superioritate Platon o elogiază în termenii cei mai entuziaști. Acest aspect al gândirii lui Platon a fost pus în evidență de E. Rohde, care identifică în platonism, în ultimă instanță, o
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
situează și pe care platonismul o promovează intens, Filosoful reprezintă tipul uman a cărui superioritate Platon o elogiază în termenii cei mai entuziaști. Acest aspect al gândirii lui Platon a fost pus în evidență de E. Rohde, care identifică în platonism, în ultimă instanță, o apologie a tipului uman al filosofului - „Puțini sunt cei care pot trăi la asemenea înălțimi. Doar zeitatea și, dintre muritori, un mic număr se pot ridica în gândul lor pur la Ființa eternă, unicul obiect al
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
peștera în care îl închid simțurile sale, întrucât doar pe baza acesteia el va putea distinge cu claritate între realitate și aparența realității. Acest mit, probabil cel mai cunoscut din întreaga filosofie a lui Platon, trece pentru cei mai mulți dintre interpreții platonismului ca o metaforă a condiției umane. Conform cu aceasta, omul este condamnat să-și ducă existența într-o lume de aparențe, dar pe care în neștiința sa fundamentală, în necunoștință de cauză, este ispitit s-o considere ca fiind cea cu
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
utopii totalitariste de la care, implicit sau explicit, se vor revendica nu numai creatorii fascismului, dar și Hegel, Marx, comunismul și alte curente precum meritocrația, feminismul și multe alte sisteme educaționale cu tentă reformistă profundă. Acest curent de interpretare politică a platonismului în general, dar mai ales a Republicii, a fost accentuat în mod evident după apariția și impunerea unor lucrări devenite clasice ale lui Wilamowitz-Moellendorff, Paul Friedländer și mai ales Karl R. Popper, care a aruncat asupra lui Platon stigmatul de
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
treilea grad de dificultate: care este realitatea constituției drepte? Nu este ea doar întruchiparea ideală a unei cetăți, în fond, utopice? Și atunci cum ar putea ea să se corupă într-o lume pe care tocmai filonul de aur al platonismului o descoperă ca fiind incoruptibilă. Crede oare Platon că o astfel de cetate este posibilă în fapt? Și a fi posibilă în fapt, nu înseamnă oare tocmai a nu fi posibilă așa cum este ea în proiectul ei noetic? Discuția asupra
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
prezenta zeii vicioși, geloși, ipocriți și versatili, Platon propune un nou chip al zeului, care trebuie să fie „simplu și adevărat (a(plou=j te kaˆ a)lhqh/j)”. Vom discuta mai jos semnificația acestei expresii și cariera ei în platonism: să remarcăm deocamdată, faptul că ea este identică termenilor cu care este caracterizat Ahile în dialogul Hippias minor, unde el este opus lui Ulise într-o încercare de comparare a lor după un criteriu care oscilează între domeniul etic și
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
are acces este unul dat nemijlocit și ea nu este sub nici o formă reflexivă, în afara sintezei sensibile a simțului comun, ceea ce angajează deja un alt nivel al spiritului. Or, tocmai acest model al sensibilității ne-ar putea interesa în analiza platonismului politic, deoarece sensibilitatea corespunde celei mai delicate articulații a construcției platoniciene: dacă este corect să punem în analogie părțile sufletului și părțile cetății, mulțimea supusă și care trebuie să creadă tot ceea ce conducătorii decid pentru ea corespunde, de fapt, sensibilității
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
care ar putea contribui fără a fi neapărat exclusive la un principiu al domeniilor comunicante în care mesajul se întregește prin trecerea de la unul la altul. Desigur, o asemenea posibilitate ar putea fi corectă dacă, într-adevăr, analogia domeniilor în platonism este una garantată: suntem înclinați să admitem această presupoziție ca pe una evidentă, de vreme ce ne amintim analogia părților sufletului cu cetatea, și a părților sufletului cu etajele universului, în Timaios. Nu trebuie neapărat să ne întrebăm dacă avem înainte un
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
o clipă asupra acestei diferențe de statut. Implicația ei politică este evidentă, fiindcă în numele puterii sale, filosoful are dreptul și menirea conducătorului. Dar dincolo de sensul politic, există un sens metafizic foarte important cel puțin din punct de vedere istoric: tradiția platonismului târziu, cea a comentariilor la tratatul aristotelic Despre suflet (întrucât aceste comentarii au împrumutat mult din problematica neoplatonismului) și mai ales tradiția neoplatonismului medieval a cunoscut drept una dintre cele mai interesante probleme tipice ale sale întrebarea dacă reflexivitatea este
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
intermediară nu mai are nici un corespondent, iar soarele corespunde Binelui. Este foarte posibil ca această neclaritate să fi rămas ca atare în textul lui Platon, deoarece, în fond, ea alimentează una dintre cele mai profunde obiecții ale lui Aristotel la platonism: cunoașterea are loc întotdeauna prin imagini, accesul la inteligibile nu este niciodată complet pentru condiția umană firească. Nu vom putea decela, în consecință, care dintre cele două liste este cea la care s-a referit în realitate Platon: pasajul se
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
ale cetății, cele două principii fiind înrudite. Prin urmare, analogia lui Platon nu este una necesară și ea pare să fie, aici, cauza pervertirii politice a principiului dualității între ahileic și odiseic la nivelul spiritului. Dar, dacă analogia este intimă platonismului, ce reacție intelectuală putem avea la ea? Dacă ea nu este validă, ar însemna atunci că platonismul politic ar rămâne o „eroare de sistem”, pe care ar trebui pur și simplu să o uităm, cuprinși de admirația problemelor speculative ale
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
ea pare să fie, aici, cauza pervertirii politice a principiului dualității între ahileic și odiseic la nivelul spiritului. Dar, dacă analogia este intimă platonismului, ce reacție intelectuală putem avea la ea? Dacă ea nu este validă, ar însemna atunci că platonismul politic ar rămâne o „eroare de sistem”, pe care ar trebui pur și simplu să o uităm, cuprinși de admirația problemelor speculative ale platonismului. Dacă nu, atunci ar trebui cel puțin să înțelegem dacă principiile pe care le-am formulat
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
ce reacție intelectuală putem avea la ea? Dacă ea nu este validă, ar însemna atunci că platonismul politic ar rămâne o „eroare de sistem”, pe care ar trebui pur și simplu să o uităm, cuprinși de admirația problemelor speculative ale platonismului. Dacă nu, atunci ar trebui cel puțin să înțelegem dacă principiile pe care le-am formulat sunt intime sau nu unei vieți politice, pentru a regândi eventuala lor supraviețuire. În multitudinea de reacții ale secolului XX la platonismul politic, două
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
speculative ale platonismului. Dacă nu, atunci ar trebui cel puțin să înțelegem dacă principiile pe care le-am formulat sunt intime sau nu unei vieți politice, pentru a regândi eventuala lor supraviețuire. În multitudinea de reacții ale secolului XX la platonismul politic, două extreme sunt celebre: critica lui Karl R. Popper și elogiul lui Leo Strauss. Cel dintâi, celebru în critica lui, vede în Platon sursa totalitarismului, pe când celălalt vede în cetatea lui Platon împlinirea „celor mai înalte cerințe ale ființei
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
individuale (care are la bază dogma persoanelor treimice) și de acceptarea istoriei ca timp al împlinirii (fundamentată în istoricitatea întrupării și în deschiderea eshatologică a timpului creștin). Trei afirmații radical antiplatonice care relegă formularea lui Nietzsche despre creștinism ca un „platonism pentru popor” în zona simplelor butade de succes. Cumulate, cele două obiecții afirmă incompatibilitatea dintre gândirea politică a lui Platon și destinul Europei: pe de-o parte, deoarece filosofia politică a lui Platon are ca țel configurarea unui stat totalitar
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Anton Adămuț 1. Politica erotică - arta gândită a iubirii Îmi îngădui să încep abrupt acest text și întreb: există oare vreo legătură între practicarea plăcerii și accesul la adevăr? Conduce adevărata iubire la contemplarea adevărului? Ceea ce e foarte clar în platonism ține de acea distincție care separă erotica obișnuită, aceea curentă (în felul nostru), de erotica filosofică. Preocuparea eroticii obișnuite este dată de relația dintre tânăr și curtezan și, în locul cel mai înalt al eroticii de tip comun, de modul cum
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
ei nu depășesc ambientul erosului comun. Relația trebuia să fie perfect reciprocă, și cum aceasta nu era posibil pe linia inegalităților de accident, avea să satisfacă posibilitatea pe linia egalității de substanță - raportarea la adevăr. Chestiunea aceasta ține de începutul platonismului, de Lysis mai cu seamă, unde reciprocitatea și dezinteresul definesc esențial prietenia. Căci tema centrală a dialogului este: cineva iubește, ține la cineva; care, atunci, dintre cei doi e prietenul celuilalt? Lysis lui Hippothales, sau invers? Și Socrate îi spune
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
în sine - poziția Diotimei - succede opțiunea socratică pentru iubirea ca relație, ca intermediar și ca posesie (dorință). Iar dorința e carență și expresie a imanenței. Cum este înlăturată? (și dorința, și carența, imanența deopotrivă)? Plecând chiar de la mersul speculației în platonism și de la poziția lui Socrate față de suflet și transcendența Formei în dialogurile de tinerețe și cele de maturitate. Socrate, la început, nu vede o diferență între suflet și eu; dacă eul crede, sufletul crede. Abia dialogurile de maturitate vorbesc de
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Născut cu peste două milenii mai devreme decât cei mai mulți dintre partenerii săi de dialog, Platon le rămâne, în manieră principială, contemporan. Lumea noastră e plină de semnele lui. E adevărat că nu poți ajunge azi la Platon fără a frecventa platonismele mai noi ori mai vechi. Dar Platon se „multiplică” în posturi inedite (redublare uneori grațioasă alteori inutilă), refuzând cu încăpățânare exclusivități. Noi, post-modernii, intrăm de regulă prea profesorali în filosofie pentru a putea surprinde la dimensiunile sale reale, anvergura și
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
post-modernii, intrăm de regulă prea profesorali în filosofie pentru a putea surprinde la dimensiunile sale reale, anvergura și esențele unui orizont istoric confecționat prioritar din scene disparate. Dezamăgiți metodic de „societatea spectacolului” și excedați de proceduri am reușit să „necropsiem” platonismul cu abilitate chirurgicală. Știm, indiscutabil, o seamă de amănunte despre Ideile platoniciene, despre tripartiția sufletului și poate despre Cetatea Ideală. S-a vorbit mai puțin despre felul în care Platon înțelegea să facă filozofie și politică dincolo de ireverențele destinului. Pare
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
ignoranței relative în care ne aflăm noi, cei de azi, cu privire la mediul intelectual și social în care au fost elaborate dialogurile sale. Din nefericire, (sub influența lui Aristotel) lumea modernă s-a arătat ezitantă când ar fi trebuit să ofere platonismului ocazia unei revanșe veritabile: „... platonismul răsturnat al modernității a instaurat un raționalism abstract, trufaș și atins de cecitate față de tot ceea ce nu îi seamănă sau nu poate fi redus la propriul său algoritm de proliferare mecanică...”. Faptul că Aristotel avea
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
aflăm noi, cei de azi, cu privire la mediul intelectual și social în care au fost elaborate dialogurile sale. Din nefericire, (sub influența lui Aristotel) lumea modernă s-a arătat ezitantă când ar fi trebuit să ofere platonismului ocazia unei revanșe veritabile: „... platonismul răsturnat al modernității a instaurat un raționalism abstract, trufaș și atins de cecitate față de tot ceea ce nu îi seamănă sau nu poate fi redus la propriul său algoritm de proliferare mecanică...”. Faptul că Aristotel avea câștig de cauză în urma „procesului
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
în calitate de entități matriceale menite să ocazioneze concretizări probatorii. Ideile erau atât de reale pentru Platon tocmai pentru că se sustrăgeau constant impreciziei dynamis-ului lumii cotidiene.) E de la sine înțeles pentru ce modernitatea (ca exigență procedurală) a acreditat exact acele abordări ale platonismului care asigurau decență filologică maximă, dar erau dezamăgitoare ca deschidere metafizică și hermeneutică. Lumea în care Platon vorbește despre Idei era refractară la subtilități cu finalitate socială imposibil de estimat. Cuvintele grecului sunt (și nu spunem că asta e un
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
trebuie să renunțăm la modelul cartezian-clasic de cercetare. Pentru a nu cădea în capcanele formalismului logic (pe urmele lui Aristotel) e necesar să medităm cu mai multă răbdare la ceea ce unul dintre profesorii noștri considera a fi „geniul vizual al platonismului”. Logosul platonician pare să fie „materia” primă a semnelor pe care filosoful le pregătește pentru ochi. Și nu e vorba aici doar de „ochiul interior” pe care îl invoca Platon. Reiterăm aici ideea, tot mai puțin originală, conform căreia Platon
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
iconoclasmul este deja desuet. Cartezianismul (cel care a asigurat triumful semnului asupra simbolului) este azi doar un caz particular al gândirii permisive (Vattimo, „pensiero debole”). Cu incontestabilă autoritate, Descartes și Pascal au contribuit la o ocultare (involuntară) a lui Platon. Platonismul implică recursul constant la o simbolistică, deci este structural, o filosofie „cu cifru”. Dacă preluăm conținutul acestei filosofii și trecem dialogurile lui Platon prin filtrul logicii aristotelice sau ale matematismului cartezian sacrificăm definitiv spiritul lui Platon. În scrierile sale mitul
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]