352 matches
-
Trebuie să dorm, Tatăl meu acum umple lumea. Lexicul și frazarea Ninei Cassian nu prezintă mari obstacole pentru tălmăcitorii din română în italiană, avantajați etimologic, ce își pot permite în extremis chiar inovații. Ridică probleme, de exemplu, perechea antonimica antume/postume din „O foarte simplă poezie”, ce îi deplasează, semantic, centrul de greutate și al carei efect depinde în egală măsură de numărul silabelor și de ecoul lor. În italiană există cuvîntul postumo, mai generos, ca arii de folosire, decît romanescul
„Antume... postume“ - Versuri de Nina Cassian în italiană by Doina Condrea Derer () [Corola-journal/Journalistic/2625_a_3950]
-
inovații. Ridică probleme, de exemplu, perechea antonimica antume/postume din „O foarte simplă poezie”, ce îi deplasează, semantic, centrul de greutate și al carei efect depinde în egală măsură de numărul silabelor și de ecoul lor. În italiană există cuvîntul postumo, mai generos, ca arii de folosire, decît romanescul postum, dar nu și un corespondent pentru antum. Soluția fericită, posibilă datorită comunei origini latine, a fost renunțarea la o perifraza greoaie, pentru a crea ex novo termenul antumo: Mă non guarisco
„Antume... postume“ - Versuri de Nina Cassian în italiană by Doina Condrea Derer () [Corola-journal/Journalistic/2625_a_3950]
-
Dodu Bălan, care l-a cunoscut în anul 1956 și care a avut rolul de mentor în formarea poetului și omului de litere Ion I. Brătianu și scriitorul George Corbu, singurul care i-a recenzat în presă volumul de versuri Postumele Tinereții. Evenimentul s-a desfășurat în Palatul Familiei Brătianu, clădire monument istoric, operă a arhitectului Ion N. Socolescu, locul unde își desfășoară activitățile culturale Fundația ce poartă numele sărbătoritului. Acest loc încărcat de istorie, fostă reședința a lui Constantin ( Bebe
Uniunea Ziariştilor Profesionişti [Corola-blog/BlogPost/94262_a_95554]
-
e vorba despre tot și toate, dar mai ales despre lumea literaturii românești. Titlul dialogului anunță, ca un preludiu mustos, umoarea conținutului: "Am fost prost, prost, prost și, deodată, pac!..." Cronicarul redă fragmentul în care Emil Brumaru povestește cum, citind postumele eminesciene, s-a convertit la poezie: "Domnule, la mine a fost o chestie ciudată. Eram prin clasa a șasea, sau așa ceva, cînd au apărut postumele lui Perpessicius. Mai înainte fuseseră antumele; atunci, după o lungă pauză, postumele. Era o carte
Actualitatea by Cronicar () [Corola-journal/Journalistic/8545_a_9870]
-
prost, prost și, deodată, pac!..." Cronicarul redă fragmentul în care Emil Brumaru povestește cum, citind postumele eminesciene, s-a convertit la poezie: "Domnule, la mine a fost o chestie ciudată. Eram prin clasa a șasea, sau așa ceva, cînd au apărut postumele lui Perpessicius. Mai înainte fuseseră antumele; atunci, după o lungă pauză, postumele. Era o carte care costa 25 de lei. Timp de-un an am stat cu cartea aia la cap și am citit numai Eminescu. Îl știam aproape pe
Actualitatea by Cronicar () [Corola-journal/Journalistic/8545_a_9870]
-
povestește cum, citind postumele eminesciene, s-a convertit la poezie: "Domnule, la mine a fost o chestie ciudată. Eram prin clasa a șasea, sau așa ceva, cînd au apărut postumele lui Perpessicius. Mai înainte fuseseră antumele; atunci, după o lungă pauză, postumele. Era o carte care costa 25 de lei. Timp de-un an am stat cu cartea aia la cap și am citit numai Eminescu. Îl știam aproape pe de rost. Era la mine, în gazdă, un văr, care mă lua
Actualitatea by Cronicar () [Corola-journal/Journalistic/8545_a_9870]
-
asigura operei lui acea durată culturală pe care i-o prevedea Eugen Ionescu. Chiar și după 1966 persistă totuși o anume reticență sau timiditate a criticilor în a denumi prozele lui Blecher romane, fapt determinat și de apariția ultimei scrieri, postume, Vizuina luminată în 1971. Acest prim moment de receptare critică a lui Blecher, de efervescență exegetică și de interes pentru destinul scriitorului, va fi urmat de o lungă perioadă de uitare și tăcere, întreruptă în 1966 de Ovid S. Crohmălniceanu
M. Blecher în epoca sa by Ada Brăvescu () [Corola-journal/Journalistic/8078_a_9403]
-
m-a plictisit la 18 ani, m-a fermecat la 50. Pe Jane Austen, geniu fără seamăn, am descoperit-o tîrziu. În literatura română, tot ce a scris Caragiale îmi este apropiat, dar sunt la fel de fascinat ca pe vremuri de postumele lui Eminescu. Iar din literatura juneței mele, nu pot uita Bietul Ioanide de Călinescu, Moromeții de Marin Preda și Groapa lui Eugen Barbu. Cărțile care v-au făcut cunoscut publicului din România sunt Lumi ficționale, Mirajul lingvistic, Arta Îndepărtării. Cum
Toma Pavel: „Ființa umană nu trăiește numai și numai exact unde și cînd se află” by Iulian Bol () [Corola-journal/Journalistic/4321_a_5646]
-
fericirii, ca veritabil „director de conștiință” (cum îl crede Marino 5), Steinhardt nu s-a impus niciodată. Asta nu înseamnă că nu ar fi meritat. A contat, probabil, aici, și nepublicarea, imediat după 1990, la o editură prestigioasă, centrală, a postumelor, precum și împrăștierea materialelor prin diferite publicații provinciale. Din motive obiective, destinul său literar a fost ca abia după aproape 20 de ani să-i fie publicată integrala operei la o editură prestigioasă, precum este astăzi Poliromul. O altă greșeală este
Idiosincraziile unui pseudoînfrânt. N. Steinhardt văzut de Adrian Marino by Adrian Mureșan () [Corola-journal/Journalistic/4289_a_5614]
-
-se în primordialitatea înălțării din cultura noastră, ea suie perpendicular pământului, către "munții mari", soare, lună și "stelele făclii". Ochiul transcendental al intuiției anonime originare a văzut cu uimitoare revelație adevărurile fundamentale ale Ființei. Eternul feminin din Frumoasa fără corp, postuma eminesciană inspirată de un basm popular, este lumină pură, imaterialitate, este puritate absolută "O idee ce-i menită etern să stee". Dacă în legenda ebraică omul a pierdut nemurirea din cauza "păcatului" cunoașterii, care îl făcea egal cu Iehova, în budism
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
pierde, pentru că omul este rău, ucide o făptură nevinovată; este deci o cauză mult mai profundă, de ordin etic crima antiființă, cauză axiologică de gravitate cosmică, existențială, și nu circumstanțială. Al treilea ochi al său este evocat de Eminescu în postuma Mureșanu. "Un ochi e treaz în noapte", scrie poetul: este vorba de noaptea de dincolo de ființă, precum și de dincolo de gând "gândire ne'nființată". Ca atare, întâlnim aici o extremă a văzului transcendental: În turnul vechi de piatră cu inima de-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și nu ar fi existat dacă nu era un anumit poet. Filozofia pură, teoretică, este explorare gnoseologică, sau instituie normative practice. Poezia gânditoare este demiurgică: întemeietoare de suflete și de noi lumi pentru cei cu vocația zborului, scrie Eminescu în postuma Aducând cântări mulțime: Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi,/ La voi inimi cu arìpe./ Ah, lăsați ca să vă ducă/ Pe-altă lume-n două clipe. Astfel, poezia gânditoare ne transpune fulgerător într-o lume a celei mai înalte eliberări
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
internă a poemului, structura sa. Prototip al ambiguității este întrebarea hamletiană, To be or not to be, that is the question cu dezvoltarea sa pe parcursul celebrului monolog, idee reluată dramatic de Eminescu atât în Mortua est !, cât mai ales în postuma Bolnav în al meu suflet. Filozofic vorbind, ambiguitatea este definitorie pentru formula ontologică umană, viața purtând în ea germenul pieirii. Pe de altă parte, și capacitatea de cunoaștere este ambiguă. Ca atare, cuvintele, instrumentul nostru cognitiv de numire, suferă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
lumea comună: "Nențeles rămâne gândul/ Ce-ți străbate cânturile,/ Zboară vecinic îngânându-l,/ Valurile, vânturile." Cea mai tulburătoare neliniște eminesciană este cea a perspectivei revenirii sisifice identitare în această lume a durerii, a răului și a morții, tragism descris în postuma Bolnav în al meu suflet, unde apare suprema spaimă: aceea de a exista. Dar în lirica eminesciană neliniștea existențială este infinit depășită prin magia muzicală unică, inimitabilă a verbului său, alături de altitudinea ideației polarizând către sacru, și radicala eliberare metafizică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
admirația superlativă a lui Emil Cioran. La un alt pol, postuma Bolnav în al meu suflet, postulează spaima de existență, teama de a reveni identitar, iară și iară, pe toată rostogolirea veșniciei. Iar răul este condamnat într-o serie de postume, mai ales în Confesiune, odată cu demiurgul, care pare că l-a creat pe om cu neînțeleasă cruzime. Absurdul suferinței, al răului și al pieirii, precum și al comportării unor zei, este scos în evidență și condamnat încă din legenda sumero-babiloneană profund
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
sunt expresia stării abisale a iubirii; Cum străbăteau atât de greu/ Din jalea mea adâncă,/ Și cât de mult îmi pare rău/ Că nu mai sufăr încă." (S-a dus amorul...) Cea mai tragică suferință eminesciană: eterna întoarcere, evocată în postuma Bolnav în al meu suflet..., unde apare spaima supremă: renașterea sisifică identitară și în același spațiu și timp, de-a lungul întregii veșnicii exact invers față de viziunea lui Nietzsche care credea că renașterea a aceluiași este o supremă șansă, rezervată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
scria de mult Aristotel, pentru că este mai pură, mai valorică, este opera superioară a omului, în competiție cu fapta neizbutită a demiurgului. Geniul este mântuitorul de lumea absurdei imposibilități. Cine este geniul, a spus-o la modul absolut Eminescu în postuma Povestea magului călător în stele, denumire inadecvată în raport cu ideea centrală a poetului. Pentru că în acest poem incomparabil este relevată opoziția onto-axiologică ireductibilă dintre geniu și lumea omului, geniul aparținând unei alte ordini valorice, și anume: este un străin într-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
lume". Giordano Bruno concepea de asemenea o transcendență, un dincolo de orice sistem ontologic, un sens suprem fără nici o definiție, o antilume. Nelumea este sălașul geniului, pentru că el nu se află în planul eternității lumii umane, după cum afirmă Eminescu în vasta postumă Lume și Geniu (Povestea magului călător în stele). Gândirea lui Eminescu a trecut nu numai "deasupra existenței", cum cerea Nietzsche, ci deasupra diadei polare sclavizante fire-nefire, care funcționează într-o interacțiune eternă. Noțiunile de "ne-lume" și de anterioritate absolută
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
au citit dumnealui Alexandru Sturza și mi-au zis că n-au văzut nimic între ele care să poată atinge Curtea rusiască sau turcească. Goethe nu a nutrit nici el simpatie față de trimisul lui Nicolai I și în scrierile lui postume există o satiră în care îl ia peste picior. Revenind, însă, la România, primul canal de penetrare a operei lui Goethe în conștiința românească a fost teatrul. Într-adevăr, numele lui Goethe a început să circule în public, e adevărat
Goethe și Schiller - ecouri românești în primele decenii ale sec. XIX by Dumitru HîNCU () [Corola-journal/Journalistic/8713_a_10038]
-
național" este doar Bolintineanu 10. Însă intervențiile celor trei nu au avut nici o urmare și presa va înregistra mereu, mult după încheierea primului război, ceea ce numea în continuare "cultul lui Eminescu"11. După 1902, atenția a fost acaparată de comentarea postumelor, conservate, pînă atunci, de Maiorescu, astfel încît discutarea specificității naționale a trecut pe plan secundar. Chestiunea a fost reluată abia după 1920, în contextul augmentării sentimentului național prilejuit de constituirea României Mari. Se pare că dintre românii deveniți atunci regățeni
Ce (mai) înseamnă "poet național"? by Dan Mănucă () [Corola-journal/Journalistic/8818_a_10143]
-
poetice eminesciene. Termenii relației se configurează, astfel, de la sine în formula medievală: disolve et coagula. Dizolvarea operei în scriitură este una - adunarea ei sub un nume ca voință auctorială este alta. Din păcate, relația acționează în câmpuri diferite, în zona postumelor și în cea a antumelor. Câmpurile pot fi, însă, judecate fiecare în parte în consistența lui. Astfel, în zona antumelor trebuie adunat Eminescu-cel-el-însuși dintre editorii antumelor - operație pe care am făcut-o după vreo zece ani de confruntări complete. În
Eminescologia, la ora exactă by Nicolae GEORGESCU () [Corola-journal/Journalistic/7008_a_8333]
-
în cea a antumelor. Câmpurile pot fi, însă, judecate fiecare în parte în consistența lui. Astfel, în zona antumelor trebuie adunat Eminescu-cel-el-însuși dintre editorii antumelor - operație pe care am făcut-o după vreo zece ani de confruntări complete. În zona postumelor, apoi, trebuie stabilită acea tradiție a textului, adică o ediție critică a tuturor edițiilor de postume eminesciene, începând cu Nerva Hodoș și ajungându-se până astăzi. Această tradiție odată stabilită, abia ea va putea fi confruntată cu manuscrisele scanate astăzi
Eminescologia, la ora exactă by Nicolae GEORGESCU () [Corola-journal/Journalistic/7008_a_8333]
-
în zona antumelor trebuie adunat Eminescu-cel-el-însuși dintre editorii antumelor - operație pe care am făcut-o după vreo zece ani de confruntări complete. În zona postumelor, apoi, trebuie stabilită acea tradiție a textului, adică o ediție critică a tuturor edițiilor de postume eminesciene, începând cu Nerva Hodoș și ajungându-se până astăzi. Această tradiție odată stabilită, abia ea va putea fi confruntată cu manuscrisele scanate astăzi. Această ediție critică filologică va fi statuia de sare ce se va cufunda în soluția electronică
Eminescologia, la ora exactă by Nicolae GEORGESCU () [Corola-journal/Journalistic/7008_a_8333]
-
reflectarea acestora pe ecranele, greu conciliabile, a două paradigme critice de lectură: "Versurile lui Dan Laurențiu constituie, probabil, întâiul efect notabil în lirica românească de după al Doilea Război al acelui Eminescu plutonic pe care I. Negoițescu l-a dezgropat din postume. Se poate vorbi, în acest sens, de eminescianism în legătură cu toate culegerile poetului, de la aceea de debut din 1967 (Poziția aștrilor) și până la cele din urmă, dar îndeosebi în legătură cu Imnuri către amurg din 1970, pline de imaginile somnului și morții Plutoniei
Câteva afinități (VI) by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/7380_a_8705]
-
nu exclude evidența că, totuși, Eminescu a tipărit în reviste numai o parte din poezii, admițând, de voie ori de nevoie, ca volumul din 1883 să le cuprindă numai pe acestea. Așadar, statutul unora de antume și al altora de postume nu e neapărat rezultatul combătut de Creția al unor viziuni estetice opuse (Negoițescu exagerează cu siguranță deosebirea dintre ele), dar este, în orice caz, dorința poetului de a se arăta în lume doar cu o față, nu cu cealaltă." (pag
Câteva sentințe (V) by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/7402_a_8727]