KorAP: Find »[drukola/base=postverbal & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 2 3 4 >

76 matches

Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788

nu prezintă indicii de structuri cu centru final. 4) Se pot găsi și alte argumente de ordin empiric pentru această analiză? Lexicalizarea dublă a poziției obiect direct, prin obiectul direct propriu-zis și prin cuantificatorul flotant toți / toate, la dreapta subiectului postverbal (i.e. într-o configurație VSO) poate fi luată în sprijinul acestei ipoteze. Structurile relevante sunt cele din (47a), în care atât OD, cât și cuantificatorul flotant sunt precedați de prepoziția pe, fapt care arată că procesul de dislocare a cuantificatorului

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
inacuzative de a atribui cazul acuzativ argumentului lor intern se traduce prin natura defectivă a trăsăturilor  ale centrului TO; în structura inergativă, [e] notează complementul nul al centrului V (v. nota 28): (53) Structura propozițiilor inacuzative (adaptată la română: atribuire postverbală a nominativului; ridicare obligatorie a verbului la I, notat aici ca TS(ubject) după Pesetsky și Torrego 2004) [TsP ajungej TS[u] [vP Mariai[uT, i] [ToP ti TO[u: defectiv EPP] [VP tj ti] (54) Structura propozițiilor inergative (adaptată

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
obligatorie a verbului la I, notat aici ca TS(ubject) după Pesetsky și Torrego 2004) [TsP ajungej TS[u] [vP Mariai[uT, i] [ToP ti TO[u: defectiv EPP] [VP tj ti] (54) Structura propozițiilor inergative (adaptată la română: atribuire postverbală a nominativului; ridicare obligatorie a verbului la I, notat aici ca TS(ubject) după Pesetsky și Torrego 2004) [TsP latrăj TS[u] [vP câinele[uT, i] [ToP [DP ei][uT, i] TO[u: EPP] [VP tj ti] În concluzie, înzestrarea

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
și deci extracția sistematică a complementului lui V. Rezultate de reținut • nominativul și acuzativul, cazuri structurale, se atribuie de către centre diferite; atribuirea acuzativului are loc în domeniul lexical și precedă atribuirea nominativului • nominativul se atribuie în mod liber în poziție postverbală în română Relevanța faptelor examinate Relevanță sincronică • atribuirea postverbală a nominativului conduce la ideea că deplasarea subiectului în poziție preverbală este un tip de deplasare A-bar (dictată de factori pragmatici, nu de factori gramaticali), confirmându-se astfel ipoteza din

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
de reținut • nominativul și acuzativul, cazuri structurale, se atribuie de către centre diferite; atribuirea acuzativului are loc în domeniul lexical și precedă atribuirea nominativului • nominativul se atribuie în mod liber în poziție postverbală în română Relevanța faptelor examinate Relevanță sincronică • atribuirea postverbală a nominativului conduce la ideea că deplasarea subiectului în poziție preverbală este un tip de deplasare A-bar (dictată de factori pragmatici, nu de factori gramaticali), confirmându-se astfel ipoteza din Cornilescu (2000); subiectul preverbal în română este deci poziționat

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
este un complementizator prepozițional care amalgamează proiecțiile de complementizator FORCE 0 și FIN0 în proiecția sincretică C0, astfel că generarea unei periferii stângi nu este posibilă în propoziția infinitivală. În aceste condiții, singura poziție disponibilă pentru adverbul des este poziția postverbală; plasarea adverbului între complementizatorul a și verb indică deplasare joasă / lipsa deplasării verbului la flexiune, opțiune exclusă; plasarea adverbului des la stânga complementizatorului a nu este posibilă, întrucât statutul sintactic al complementizatorului a nu permite generarea unei periferii stângi, astfel că

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
S V X] În analiza românei este important de reținut că, spre deosebire de majoritatea celorlalte limbi romanice, româna nu a evoluat spre o topică gramaticalizată SVO; diagnosticele sintactice prezentate în capitolul anterior (§III) au arătat că atribuirea nominativului în română este postverbală, iar subiectele preverbale sunt periferice (NB. cel mai bun argument vine dinspre propoziția infinitivală; întrucât complementizatorul infinitival amalgamează proiecțiile FORCE și FIN, nu poate genera o periferie stângă, subiectul propoziției infinitivale fiind sistematic postverbal). În §3.3 infra, unde discutăm

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
că atribuirea nominativului în română este postverbală, iar subiectele preverbale sunt periferice (NB. cel mai bun argument vine dinspre propoziția infinitivală; întrucât complementizatorul infinitival amalgamează proiecțiile FORCE și FIN, nu poate genera o periferie stângă, subiectul propoziției infinitivale fiind sistematic postverbal). În §3.3 infra, unde discutăm importanța moștenirii latine pentru gramatica V2 a românei vechi, vom discuta pe scurt și sursele apariției gramaticii tranziționale V2 în sintaxa limbilor romanice vechi. 3.1.2 Asimetria propoziție principală / propoziție subordonată O caracteristică

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
anterioare (v., mai ales, §2.1.2 supra), encliza pronumelor (mai ales reflexive) nu respectă întocmai specificul sintactic al românei vechi (cliticizare la dreapta negației, a complementizatorului de subjonctiv să), fiind influențată de reguli sintactice străine (slavone); de asemenea, linearizarea postverbală a unor pronume clitice (fem. sg. ac. o) este determinată fonologic (evitarea hiatutlui), nu sintactic (prin deplasarea verbului), dovadă și linearizările de tip AUX−V−CL (115) (discutate în detaliu în secțiunile anterioare) care arată că deplasarea verbului la C

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
au fost într-o permantă competiție • ceea ce adâncește într-o oarecare măsură enigma este și faptul că, spre deosebire de franceză (de exemplu), care a evoluat către tipul sintactic SVO, româna nu a evoluat către acest tip sintactic - ci, din contră, atribuirea postverbală a nominativului este liberă, și în limba veche, și în limba modernă; astfel, dispariția gramaticii V2 din română are o cauză diferită (de franceză, de exemplu, unde structurile cu subiect topicalizat și verb deplasat în C au fost reanalizate ca

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
60 de ani' (CIL III, 7524) c. Aur(elius) Sisinus paganus uixit annis super LXX 'Aurelius Sisinus, țăran, a trăit mai bine de 70 de ani' (Pârvan, Ulmetum II, nr. 3) Foarte interesant este și exemplul (139), cu obiect direct postverbal (distribuție indicând deplasare V-la-C); prezența de constituenți multipli la stânga verbului este o dovadă pentru constituirea unei periferii stângi bine articulate încă din latina dunăreană. (139) Cornelius Pisiosibi et coniugi sue Batsiniposuit titulum uibus. 'Cornilius Pisio a pus inscripția, fiind în

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
Chomsky 1995) - gerunziul propozițional satisface această trăsătură prin deplasare V-la-C - infinitivul propozițional satisface această trăsătură prin intermediul complementizatorului (cu origine prepozițională) a - complementizatorul infinitival a amalgamează centrele FIN0și FORCE0și nu permite generarea unei periferii stângi • poziția constituenților atribuirea nominativului în poziție postverbală este liberă în română; subiectele preverbale sunt deplasate în periferia stângă propozițională  de altfel, distribuția constituenților preverbali prin raportare la elementele funcționale din domeniul flexionar arată că aceștia ocupă poziții marcate informațional (topic, focus) în periferia stângă propozițională  topica VOS

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
a executat sub comanda nr. 3810 / 2015 la Tipografia Editurii Universității din București 1Topica relativ liberă a constituenților argumentali rezultă dintr-o "conspirație" a mai mulți factori, dintre care cei mai importanți sunt următorii: atribuirea liberă a nominativului în poziție postverbală, dublarea clitică a obiectului direct și indirect, marcarea diferențială a obiectului direct. 1 Asupra analizei gerunziului, în cazul căruia encliza era aproape generalizată (v. Niculescu 2014; Nicolae și Niculescu 2015, 2016), ne vom opri în §III (româna modernă) și §IV

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
atât pronume clitice orientate spre flexiune, cât și pronume clitice orientate spre complementizator, cele din urmă fiind eliminate diacronic. Vezi, pentru detalii, §III.3.2 (text și note). 9 Intoleranța crescândă a românei față de hiat se poate observa în linearizarea postverbală a pronumelui de acuzativ feminin singular o în contexte în care auxiliarul începe în vocală: româna veche tolerează prezența preverbală a lui o în aceleași contexte în care o preverbal este exclus în româna modernă (e.g. ai citi-o, ai

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644

substantivul interpretează static realitatea extralingvistică, denumește substanța fixată, „imobilizată”, închisă în „obiecte”; verbul interpretează realitatea dinamic, denumește substanța în procesualitate: M-a prins o ploaie strașnică. vs M-a plouat strașnic. Perspectiva dinamică este prezentă în planul semantic al substantivelor postverbale (plecare, renaștere, citire, mers, stins etc.) sau al substantivelor exprimând acțiuni (luptă, bătălie etc.) dar coexistă aici cu perspectiva statică, într-un raport intern de permanentă oscilare între static și dinamic: „Pe plaiuri dunărene poporu-și opri mersul.” (M. Eminescu, I.

Gramatica limbii române by Dumitru Irimia (2001) [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
munca vieții lor întregi (M.Eminescu, I, p. 56). Când relația sintactică dintre cei doi termeni ai grupului nominal are caracter intrinsec, genitivul dezvoltă alte valori semantice: procesualitatea, caracterizarea, calificarea, identificarea. Procesualitatea, proprie sintagmelor în care regentul este un substantiv postverbal, se manifestă prin două variante: • genitivul subiectiv; sintagma maschează nominal o relație de interdependență, în care determinantul este elementul activ (subiect, în sintagma propozițională corespunzătoare) în desfășurarea procesualității, caracteristică planului semantic al regentului: „De treci codri de aramă, de departe

Gramatica limbii române by Dumitru Irimia (2001) [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
sintactic: • prin pronume personale, forme neaccentuate care reiau sau anticipă pronumele de politețe: „Dumneavoastră (Domniei-voastre) vă pot spune.” (D.) „Vă las dumneavoastră (domniei-voastre) florile.” (D.), „I-am dat dumnealui (domniei lui) cartea.” (D.) • prin natura regentului; genitivul este postsubstantival, dativul, postverbal sau postadjectival: „Ideile dumneavoastră (dumitale) sunt întrucâtva subiective.” (G.)/„Vă spun totul dumneavoastră (domniilor voastre).” (D.), ideile dumnealui (G.)/Le-am dat dumnealui (domniei-sale), folositoare dumnealui (domniei sale) (D.); • prin morfemul de genitiv: al, a, ai, ale: un proiect al dumitale (dumneavoastră

Gramatica limbii române by Dumitru Irimia (2001) [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
prepoziție, atributul corespunzător este precedat de prepoziția simplă de: A avut examen sâmbătă / aici / ieri. Examenul de sâmbătă / aici / ieri a fost cel mai greu. Nu intervin aceste distincții în relațiile de dependență în care substantivul regent este un termen postverbal: Merg acasă / la școală / dimineața etc. Mersul acasă / la școală / dimineața Așez cărțile pe masă. Așezatul / așezarea cărților pe masă sau în relații de dependență marcate de prepozițiile spre, către etc.: De acolo urma să plece spre Veneția duminică. Plecarea

Gramatica limbii române by Dumitru Irimia (2001) [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
studenții. În interiorul relației de dependență, prin topică, se distinge funcția de atribut de cea de complement indirect: Predau cartea copilului.: copilului - atribut; Predau copilului cartea.: copilului - complement indirect. În desfășurarea relației de dublă dependență, topica distinge complementul predicativ, cu poziție postverbală, de atributul circumstanțial, care precede verbul-predicat: Mircea nu s-a mai dus la școală nepregătit.: complement predicativ Mircea, nepregătit, nu s-a mai dus la școală.: atribut circumstanțial În interiorul relației de interdependență, se distinge prin topică numele predicativ de subiect

Gramatica limbii române by Dumitru Irimia (2001) [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
predicativ poate primi articol hotărât dacă este determinat de un atribut: „Și iată cum în sfânta zi de Duminica mare mă trezii stăpânul în regulă al unei iepe mici și slabe...” (C. Hogaș, 144) Când se realizează prin adjectiv, poziția postverbală, coordonată cu desfășurarea flexiunii sale în baza acordului cu un termen nominal (pronominal) (subiect sau complement), se constituie în marcă distinctivă a complementului predicativ. Adesea, însă, adjectivul ocupă o poziție în imediata vecinătate a substantivului, asemeni atributului. Cu funcția de

Gramatica limbii române by Dumitru Irimia (2001) [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748

constituie termenul actual al reconstrucțiilor noastre."284 6.6.1. Familia chineză Sînt limbi tonale (deși chineză veche era o limbă atonala), izolante (nu au flexiune sau conjugare, topica devenind astfel extrem de importantă în conturarea sensului textului; există numeroase sufixe postverbale exprimînd timpul, modul, aspectul, localizarea, realizarea sau eșecul acțiunii etc.; în clasa numelui există numeroase morfeme, numite clasificatori specificativi, plasate între determinant și substantiv pentru a indica clasa semantica în care se înscrie un cuvînt; predomina clasificarea SVO, dar există

Lingvistica limbilor lumii by Dorel Fînaru (2015) [Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
Corola-publishinghouse/Science/84964_a_85749

deosebit de productive în limbajele specializate) desemnează un concept privind "absența sau dispariția unuia sau mai multor tipuri de sensibilitate (dureroasă, termică, tactilă) spontan sau voluntar" (DM, 2007: 191). Metaforele specializate din această categorie își găsesc expresia lingvistică în clasa substantivelor postverbale/ a adjectivelor categoriale referitoare la caracteristici specific umane: bradi- "lent, rar" (cf. gr. βραδύς,- εϊα,- ύ adj. "greu, liniștit; indolent") este utilizat ca model de funcționare a inimii (cf. fr. bradycardie s.f.; en. bradycardia), a sensibilității umane (cf. fr. bradyesthésie

Lingvistică și terminologie: hermeneutica metaforei în limbajele specializate by Doina Butiurcă (2015) [Corola-publishinghouse/Science/84964_a_85749]
ale științei. Spre deosebire de discurs, unde hiperonimul este utilizat, de regulă în titlu/ subtitlu/ paragraf, în definiția terminografică, termenul supraordonat este indicat direct ("Segmentectomie - Ablația unei părți limitate// Enterectomie - Extirparea chirurgicală a unor formațiuni din intestin..."). Majoritatea hiperonimelor sunt nume, substantive postverbale etc., în definițiile terminografice, asemenea hiponimelor. În discurs există substantive dar mai ales verbe cu incluziune în sensul hiperonimelor matriciale (-tome- verb în limba greacă): a inciza (dar și incizie), a amputa (dar și amputare), a separa (separare), a tăia

Lingvistică și terminologie: hermeneutica metaforei în limbajele specializate by Doina Butiurcă (2015) [Corola-publishinghouse/Science/84964_a_85749]
Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428

privesc laturile abstracte ale culturii și ale civilizației, iar uneori și în structurile sintactice, elaborate și complicate, pe care le-au adoptat limbile europene în perioada umanismului și barocului. Foarte multe dintre cuvintele care denumesc abstracțiuni în latină sînt substantive postverbale de declinarea a III-a imparasilabică cu terminația -(t)io / -(t)ionis (conditio condi-tionis, regio regionis etc.) și ele au fost introduse în mai mare sau în mai mică măsură în toate limbile literare europene, iar, prin influența limbilor literare

Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea (2008) [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
a păstrat această semnificație în limbile romanice în care a fost moștenit: fr. chose, it. cosa, sp. cosa, pg. coisa și cousa, toate avînd semnificația "lucru, obiect". Limba română, care nu a moștenit cuvîntul, folosește pentru redarea acestei semnificații derivatul postverbal lucru, de la verbul lucra, urmașul lat. lucrare. De aceea, existența neologismului cauză în această limbă nu realizează fenomenul dublei articulări. În celelalte limbi romanice însă, împrumutul neologic (fr. cause, it. causa, sp. causa, pg. causa), cu semnificația "cauză", generează acest

Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea (2008) [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]