211 matches
-
singură foarfecă, aveți cruzimea să tăiați, la o vârstă înaintată, pe un smerit diacon ortodox, împrejur". În general, aluzia ironică este un procedeu specific intervențiilor polemice directe, tocmai prin mesajul indirect pe care-l vehiculează, iar aici trimiterea la antisemitismul preopinentului capătă proporțiile unui scenariu absurd, care depășește simplul amuzament în direcția unei deriziuni cu substrat etic. Dacă, în pamfletul alegoric, Arghezi își ia libertatea de a experimenta neîngrădit dimensiunea ficțională, în discursul polemic explicit, polemistul își delimitează teritoriul imaginar probându
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
avizat o instanță activă, co-participantă la dialogul polemic. În Scrisoare deschisă domnului A.C. Cuza, intenția polemică evidentă nu este disimulată, ci acompaniată permanent de instrumentația pamfletului ironic. Apelativul emfatic "Ilustre economist" sugerează, din start, intenția polemistului de a face din preopinentul său o țintă a deriziunii publice prin alte instrumente decât anatema, invectiva sau afurisenia, exploatate, se știe, cu predilecție de pamfletul publicistic arghezian. Aici, falia care desparte polemistul de pamfletar se îngustează mult, însă persistă grație revenirii la evenimențial, recursului
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
particular, exclamația reia chiar funcția epitropei, astfel că particula " fie! ", plasată în discursul citat al adversarului, indică simularea acceptului în legătură cu o acuzație a acestuia. În realitate, falsul acord este o tactică polemică foarte convingătoare: în timp ce creează impresia bunăvoinței polemistului în fața preopinentului său, ca un gest nobil în polemica urbană a condeielor, ea dejoacă atacul acestuia din urmă, atrâgând atenția și mai mult asupra gravității culpei. Mesajul intențional (mascat de cel real) ar fi: acuzația că am scris versuri banale ar putea
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
ce există nu este, și că este ceea ce nu există". Invocarea permanentă a argumentului ad hominem face din scrisoarea deschisă argheziană un teritoriu nu al refutației propriu-zise, ci al luptei onorabile pentru restabilirea propriei imagini, compromisă prin afirmațiile mincinoase ale preopinentului. De aceea, finalul (combinând epitropa cu diasirmul) corespunde orizontului de așteptare al unui public deprins cu disimulările argheziene: "Primiți, vă rog, onorate domnule Iorga, încredințarea că zi și noapte mă rog ferbinte pentru dumneavoastră, citind molitvele cele duhovnicești de cuviință
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
Publicistica polemică argheziană conține nenumărate micro-texte de interpelare directă a adversarului, în care enunțarea exclusiv performativă ("somez", "cer", "vreau", "primesc lupta și pe terenul calomniei"157), devine semnul unei virilizări discursive și, implicit, al intenției polemistului de a-și domina preopinentul pe terenul argumentației logice, în care faptele au statutul unor probe incontestabile. E vorba, așadar, nu de un discurs prin care se încearcă negocierea distanțelor și obținerea consensului, ci mai degrabă de unul în care enunțiatorul își asumă deținerea adevărului
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
prin uzanța verdictivelor calificative și imperative, iar destinatarii (net diferențiați într-un schimb polemic direct și concret) dobândesc un statut interșanjabil. Dacă, într-o confruntare deschisă și principială, publicului (destinatar 1) îi este atribuit rolul de instanță critică evaluativă, iar preopinentului (destinatar 2) i se acordă un statut de egalitate, în cazul manifestului enunțul sentențios produce un dezechilibru între actanți. Enunțiatorul își asumă total și nedubitativ adevărul propriei teze și îl expune în termeni categorici, eludând, ab initio, ipoteza înaintării spre
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
publică un articol de domnul G. Panu, care a constituit pricina celor ce urmează"), Arghezi polemizează cu G. Panu pe tema poeziei autentice. Avem de-a face cu un articol în replică, pretext totodată pentru susținerea propriilor convingeri. Dacă textul preopinentului fusese intitulat Viitorul versului, Arghezi a găsit de cuviință să exprime polemic, prin titlul său, o departajare substanțială între vers și poezie, "două lucruri separate și independente", chestiune pe care o pretinde cunoscută de "cei ce se îndeletnicesc cu astfel
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
mai presus decât interesele individuale. Pluralul persoanei întâi de altfel, marcă a discursului polemic eminescian, întărește în text aceeași convingere. O altă tehnică frecvent uzitată este cea a simulării ignoranței sau naivității, prin interogații retorice ce reactivează, deopotrivă în mintea preopinentului și a lectorului-jurat, un răspuns cvasi-cunoscut, bazat pe un adevăr incontestabil. La acuzațiile liberalilor că Partidul Conservator, monopolizând scena politică românească de-a lungul istoirei recente, a comis o serie întreagă de erori, Eminescu se întreabă de ce adversarii săi nu
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
tipic eminesciană, extrem de punctuală, în care datele și cifrele vorbesc de la sine, iar raționamentul nud exprimă o realitate evidentă, ce s-ar putea dispensa de aceesorii retorice. Conceput aparent defensiv, discursul își dezvăluie, treptat, dublul scop: de a invalida rechizitorilul preopinentului, demontându-i pas cu pas acuzațiile și de a convinge asupra adevărului propriei teze. În final, după un matematic q.e.d., tonul devine ofensiv, fără excese patetice, iar autorul se plasează explicit într-o dimensiune etic-pozitivă a "tuturor oamenilor
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
reproșul lui Iorga: Când un popor întreg comemora pe Ștefan cel Mare, el (Arghezi, n.n.) își râdea de marele ucigaș"228. Textul arghezian urmează același traseu, dinspre defensiv luând ca pretext acuza injustă spre ofensiv, descalificând atât maniera tendențioasă a preopinentului de a interpreta realitatea, cât și stilul lucrărilor de specialitate, greoi și inaccesibil cititorului obișnuit. Formula aleasă de Arghezi marcă a retoricii polemice proprii, de altfel, este a diasirmului ce provoacă o ironie ilară: "Dacă așa și-a scris cărțile
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
scriitor și gazetar" care-și abordează victima numai cu apelative reverențioase precum "domnul", "domnia sa", iar pe de alta, cea distorsionată, a unui adversar socialmente redutabil: "(...) profesor universitar, om cu tendințe de unitate, cu metodă, cu ordine (expresii citate din discursul preopinentului, n.n.), cu acces la tribuna întâietăților, rând pe rând poet, critic, istoric, reformator, conducător etc.". Cu cât imaginea acestuia este mai impozantă, iar enumerația ironică și deci polemică a funcțiilor și calităților preopinentului o hipertrofiază strategic, cu atât culpa de
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
metodă, cu ordine (expresii citate din discursul preopinentului, n.n.), cu acces la tribuna întâietăților, rând pe rând poet, critic, istoric, reformator, conducător etc.". Cu cât imaginea acestuia este mai impozantă, iar enumerația ironică și deci polemică a funcțiilor și calităților preopinentului o hipertrofiază strategic, cu atât culpa de a fi trunchiat adevărul este mai impardonabilă. Acest joc al simulărilor, prin imagini reflectate contrastant, mizează pe acroșarea afectivă a lectorului-jurat (activându-i complexul emoțional ambivalent simpatie/antipatie) și, implicit, pe obținerea adeziunii
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
în partea introductivă a acestui studiu. Sunt înclinații și opțiuni care despart nu doar individualități puternice, ci și epoci de cultură, mari tradiții filosofice. Sunt opțiuni care nu pot fi depășite într-o discuție cu argumente, acea discuție în care preopinenții caută consensul sprijinindu-se pe logică și pe fapte general acceptate. Singurul judecător al unor asemenea opțiuni ar putea fi, în cele din urmă, istoria universală. În centrul gândirii lui Kant stau, în mod evident, acele valori susceptibile să devină
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
care îi face filosofului român un adevărat proces de intenție, acuzându-l că ar fi recurs "la o interpretare sofistică a pastoralei, spre a ajunge la concluzii ciudate". Răspunsul lui Nae Ionescu nu întârzie să apară, demontând cu argumente critica preopinentului său de la "Universul". Filosoful reia teza sa cu privire la comportamentul Patriarhului, reducând-o la două argumente esențiale: 1. Patriarhul Miron Cristea dă ordine în legătură cu fapte petrecute în alte eparhii, pe care le instituie ca fiind valabile pentru întreaga Patriarhie românească. Prin
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
de autoritate personală în Biserica sinodală românească; 2. Patriarhul Miron optează pentru elementele de asistență în defavoarea celor cultuale în viața religioasă românească. Ergo, Nae Ionescu a caracterizat aceste opțiuni drept expresii fundamentale ale protestantismului. În schimb, la aceste argumente naeionesciene, preopinentul de la "Universul" oferă trei puncte de vedere discutabile: 1. prin statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Române se stabilesc anumite cazuri în care se relevă dependența episcopului de mitropolit. În virtutea acestui principiu, Patriarhul poate, din punct de vedere canonic, să
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
pricina; 2. Patriarhul nu era obligat să consulte Sfântul Sinod în această privință, nefiind vorba de o problemă dogmatică; 3. Ortodoxia nu are nimic în comun cu numărul lumânărilor și cu felul ofrandei. În ceea ce privește primul punct de vedere exprimat de preopinentul de la "Universul", Nae Ionescu consideră cu îndreptățire că nu se poate demonstra caracterul ortodox al unei dispoziții prin concordanța ei cu statutul Bisericii Ortodoxe Române pentru simplul motiv că acest statut nu este ortodox, ci protestant, fiind străin de duhul
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
încă un subiect curios, care merită analizat), ne întăresc această opinie. Reacțiile celui criticat - să nu uităm: „mare patriot și unionist” - au și astăzi tonul unor (contra)acuzații făcute, evident, în numele națiunii. Replica sa este întotdeauna vehementă, menită să anuleze preopinentul: cine ești, măi băiețaș? ești cumva mare personalitate? arată-mi opera scrisă sau vorbită! ai intrat cumva în manualele școlare alături de mine? enumeră premiile obținute! câte lumânări ai aprins pe la mănăstirile din țară? Ca din întâmplare, la redacții încep să
[Corola-publishinghouse/Science/2015_a_3340]
-
autoîngrădire, o nedreptate făcută „naturelului”, umorilor care își cer dreptul la exprimare!). Au fost scoase la suprafață vicii și maladii monstruoase, s-au pus pe balanța patriotismului local motivații subversive și mai puțin subversive - toate cu intenția de a desființa preopinentul. În acest război al demolărilor umane, exclamația lui Grigore Vieru „Oprește-te, bădăranule!”, adresată lui Em. Galaicu-Păun, mi se pare cea mai benignă, deși deloc potrivită cu imaginea sa de ființă corectă, delicată și generoasă. ...Polemica la scriitorii basarabeni, așa cum
[Corola-publishinghouse/Science/2015_a_3340]
-
timp, drept animator și creator de cultură pe anumite linii, numai critic literar - nu.” 1 E drept că Streinu nu amintește concret pe nimeni din acești „unul și altul”, mulțumindu-se să respingă în bloc atari judecăți discutabile, nenumindu-și preopinenții. Unul ar putea fi G. Călinescu. „Divinul critic” (Eugen Barbuă scrisese cu doi ani înainte în monumentala sa Istorie: „Critic de analiză, de creație, n-a fost Maiorescu și singura valoare a articolelor citate (O cercetare critică asupra poeziei române
Un senior al spiritului VLADIMIR STREINU Eseu critic by TEODOR PRACSIU, DANIELA OATU () [Corola-publishinghouse/Science/91676_a_92909]
-
se pare că nu este o îndeletnicire de critic.” Pompiliu Constantinescu se angajează în dialog, făcând o scurtă și persuasivă incursiune în istoria disciplinei critice. Este interesant de observat că accentele polemice nu depășesc niciodată marginile urbanității. Pompiliu Constantinescu răspunde preopinentului său, Vladimir Streinu, în temeiul câtorva adevăruri de principiu, greu de clintit, apărând nu atât pe Șerban Cioculescu cât disciplina criticii ca atare: „D. Streinu se întreabă dacă portretura morală e o îndeletnicire de critică; a fost și este încă
Un senior al spiritului VLADIMIR STREINU Eseu critic by TEODOR PRACSIU, DANIELA OATU () [Corola-publishinghouse/Science/91676_a_92909]
-
cititori nespecialiști și mai potrivită pentru a pune în evidență propriile puncte de vedere în probleme estetice și literare. Pentru el polemica însemna o confruntare pe terenul ideilor, uneori foarte tăioasă, care nu excludea, însă, respectul pentru persoana adversarului; dimpotrivă, preopinentul trebuia convins, convertit. Tonul e volubil, degajat și ironic, expunerea, adesea prolixă, plină de digresiuni, pilde și analogii. Pasiunea ideilor, vioiciunea argumentării, verva incitantă a polemistului dau articolelor efervescență intelectuală. Cele dintâi articole de critică literară propriu-zisă publicate de D.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286804_a_288133]
-
rusești, dar și europene, gratitudine pentru generozitatea cu care ne-a absolvit de trecutele erori..." etc. Cum ar veni, elogiile aduse de Călinescu lui Stalin ar justifica acuza de incorectitudine a criticului... față de Eminescu! Dac-ar fi să utilizăm limbajul preopinentului, s-ar cuveni așezată aici știuta întrebare "ce are Prefectura...", dar un astfel de nivel al discuției nu-l îngăduie însăși tema. Strădania dlui Cernăianu pentru deslușirea unor episoade ale biografiei lui Eminescu este mai mult decât lăudabilă. Au fost
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
eu (pe atunci nu aveam vocație de pedagog), dar din păcate nu au avut nici un impact. Mi-a respectat punctul de vedere, nu fără păreri de rău, pe care i le-am citit pe chipul oarecum Împăcat și admirativ că preopinentul are curajul de a gândi și altfel. Cu el am văzut pentru prima dată marea și muntele; de la el am deprins dorul rectitudinii morale și am Învățat să mă opun falsității și nevolniciilor de tot felul. Mi-a fost tată
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
răzvrătire în idee "a gândirilor rebele" ("Am armat pământul ista, vremea mea, viața, poporul, / Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis..." Înger și demon) care nu întreține o rivalitate în faptă (acel le cri al unui mysterium tremendum), pentru că lipsește preopinentul: în absența zeului omul eminescian are în față doar o entitate obscură haosul originar, vidul, absolutul, eternitatea, care sunt, situate "dincolo de principii" (F.W.J. Schelling). Domeniul "răzvrătitului" la M. Eminescu nu este istoria, ci lăuntricul ființei: "Eu scormonesc în
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
și viață, căci lumea este vecinică plătire către viață, o vecinică încasare din partea morții..." (Archaeus, ms. 2269). Dar un "moratoriu" nu poate exista decât între părți, o "instanță" care a trimis o "somație". Or, omul eminescian nu are în față "preopinentul" ("Privește viața ca o comedie cine-o aranjează? Privește omul ca o mașină cine o ține? Privește natura ca un decor cine-o zugrăvește?..."), are numai "somațiile" semnele ruinei, a prafului, procesul de dezagregare ruinele civilizațiilor: "... Se-nmulțesc semnele rele
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]