KorAP: Find »[drukola/base=reacțional & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 2 3 4 ...9 >

205 matches

Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395

combinații de tipul: - sublimare și regresie, - sublimare și formațiune reacțională, - activism și refulare. Pornind de la rezultatele cercetărilor întreprinse și mai ales de la analizele factoriale, Plutchik et al. propun o altă listă, de numai opt apărări de bază: Compensația Deplasarea Formațiunea reacțională Intelectualizarea Unul dintre aceste mecanisme, compensația, este mai puțin cunoscut: ea vizează găsirea de substitute în cazul unor pierderi sau al unor inadecvări reale sau imaginare. Plutchik (1995) pune acest mecanism în legătură cu tristețea generată de o pierdere și cu anxietatea

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
sau frecventă a unor cuvinte de duh în vederea reducerii anxietății, care este rezultatul unor situații stresante sau al unor gânduri și afecte perturbatoare. 21) A fluiera pe întuneric (V.): mecanism conținând elemente de conduită contrafobică, de refuz și de formațiune reacțională și implicând identificarea cu o persoană care nu cunoaște teama (ceea ce ar putea constitui o identificare cu agresorul). 22) Forcluderea (L. și P.): mecanism ce constă în respingerea primordială a unui semnificant 21. Exemplul cel mai curent este respingerea falusului

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
sau identificarea proiectivă -, cunoscute și ca apărări care distorsionează imaginea și care sunt desemnate prin termeni aflați în legătură cu teoria relațiilor obiectuale. 3) În a treia categorie, cea a apărărilor nevrotice sau intermediare, Vaillant clasează deplasarea, izolarea afectului, refularea și formațiunea reacțională. 4) A patra categorie, aceea a apărărilor mature, cuprinde altruismul, sublimarea, reprimarea (sau înlăturarea), anticiparea și umorul. O altă clasificare ce se apropie în mod evident de aceea propusă de Vaillant apare în DSM-IV (American Psychiatric Association, 1994/1996), unde

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
percepție conștientă a sentimentelor, a ideilor și a consecințelor lor și asigură cel mai bun echilibru posibil între diferitele motivații conflictuale. 2) Nivelul inhibițiilor mentale (sau al formațiunii de compromis). Cele șapte apărări menționate - deplasarea, disocierea, intelectualizarea, izolarea afectului, formațiunea reacțională, refularea și anularea retroactivă - mențin în afara conștiinței idei, sentimente, amintiri, dorințe sau temeri susceptibile de a reprezenta o amenințare potențială. 3) Nivelul distorsiunii minore a imaginii. Cele trei apărări citate - deprecierea, idealizarea și omnipotența - operează, în vederea reglării stimei de sine

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
frustrant, care altfel ar genera o reacție negativă. Estomparea realităților neplăcute creează iluzia unei controlări a conflictelor sau amenințărilor, care diminuează anxietatea conștientă și accentuează sentimentul de bine al subiectului. Regăsim acest stil în mecanisme ca (de)negarea, refuzul, formațiunea reacțională și refularea. Ultima clasificare pe care o prezentăm apare într-o cercetare empirică efectuată de Bond et al. (1983) și a permis elaborarea unui Chestionar de stil defensiv destinat evaluării mecanismelor de apărare a căror existență este acceptată de majoritatea

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
mature. În psihopatologie, stilul defensiv se asociază cu tulburările de personalitate de tip narcisic și de limită (Kernberg, 1967). Factorul 3 este răspunzător de 9% din varianța totală. Itemii saturați din cadrul acestui factor au fost concepuți în scopul testării formațiunii reacționale și a pseudoaltruismului și reflectă nevoia de a se percepe pe sine ca amabil, gata de a sări în ajutorul celorlalți și niciodată furios, ceea ce îi caracterizează pe „binefăcători” și pe martiri. Subiecții care utilizează acest stil defensiv se implică

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
lor sunt prezentate în tabelul 2. Spitz precizează că el nu se ocupă de deplasare, întrucât nu o consideră un mecanism de apărare, ci mai degrabă un mod fundamental de funcționare a inconștientului. El exclude astfel din studiul său formațiunea reacțională, sublimarea și intelectualizarea (vezi tabelul 2), pe motiv că aceste trei mecanisme nu ar avea, de fapt, prototipuri somatice și că ar aparține „unei serii de dispozitive psihologice care se dezvoltă la un nivel de complexitate mai ridicat și se

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
dezvoltă la un nivel de complexitate mai ridicat și se bazează pe dispozitive psihologice instituite anterior”. Potrivit lui Spitz, prototipul intelectualizării apare între 12-18 luni și stadiul următor, deci chiar la limita de vârstă reținută în studiul său. Cât despre formațiunea reacțională și sublimare, formarea lor este mai târzie, întrucât ea se întemeiază pe prezența supraeului. Dând dovadă de un remarcabil simț autocritic, Spitz insistă asupra confuziei pe care o pot induce afirmațiile sale privind relația dintre prototipuri și mecanismele de apărare

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
accentuări regulate ale identificării între 5 și 10 ani, apoi între 14 și 16 ani. Studiul lui Vaillant (1977) merită o atenție deosebită. Folosind un material obținut în cadrul unor interviuri clinice, acest autor constată că, dacă apărările ipohondrice, activismul, formațiunea reacțională, refuzul în fantezie și întoarcerea către propria persoană scad în perioada adolescenței târzii până la vârsta adultă, altruismul, sublimarea, reprimarea și anticiparea cresc. Alți autori au încercat să pună în relație apariția și utilizarea diverselor mecanisme de apărare cu stadiile descrise

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
Ultimul autor citat se întreabă dacă este util să se vorbească despre forme mai primitive ori mai mature ale unei apărări și evocă posibilitatea de a descrie mai degrabă forme precoce și tardive de refuz, de proiecție sau de formațiune reacțională. Astfel, pentru refuz - mecanism ce va face obiectul unei tratări mai detaliate în ultima secțiune a acestui capitol -, Kernberg ( 1975) sugerează că forma cea mai precoce a sa ar putea avea elemente de clivaj și că nivelul cel mai înalt

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
frecvența utilizării lor ca apărare majoră - fac dificilă orice concluzie cu privire la existența unor diferențe semnificative. Totuși putem nota următoarele: - comparativ cu subiecții din cele două grupuri masculine, femeile din „Eșantionul Terman” erau mai susceptibile de a utiliza altruismul și formația reacțională și mai puțin susceptibile de a recurge la refulare. Vaillant interpretează aceste particularități ca o consecință a diferențelor de socializare dintre bărbat și femeie; - considerate uneori mai frecvente la femei, agresiunea pasivă și refularea sunt utilizate ceva mai des de

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
O comparație din perspectiva funcționării defensive între bărbații și femeile din studiul experimental - studiați cu Indexul stilului de viață al lui Plutchik et al. - a pus în evidență existența a trei diferențe semnificative indicând că femeile utilizează mai mult formațiunea reacțională și regresia și prezintă în general o funcționare defensivă mai accentuată (așa cum arată scorul lor total, mai mare decât la bărbați). Să mai notăm că, în cadrul acestei cercetări, femeile afirmau că au trecut prin mai multe probleme de viață și

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
Cooper și ale colaboratorilor săi, care au condus la elaborarea unui instrument numit Rorschach Defense Scale (RDS) (Cooper și Arnow, 1986; Perry și Cooper, 1989; Cooper et al., 1988 și 1991), conceput pentru evaluarea a cincisprezece apărări (izolare, intelectualizare, formațiune reacțională, raționalizare, refulare, depreciere, idealizare primitivă, identificare proiectivă, clivaj, omnipotență, proiecție și patru tipuri de refuz - masiv, hipomaniac, de tip Pollyanna și de nivel superior). În sfârșit, să notăm că, dacă cercetările lui Lerner se bazează pe teoria lui Kernberg (cu privire la

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
întoarcerea împotriva obiectului, care include identificarea cu agresorul, deplasarea, traducerea în act și regresia; 2) proiecția; 3) întoarcerea împotriva propriei persoane, care se referă la răspunsurile autohandicapante, pesimiste sau masochiste; 4) transformarea în contrariu, care include (de)negarea, refuzul, formațiunea reacțională și refularea; 5 ) „jocul cu principiile”, stil comun intelectualizării, raționalizării și izolării afectului. Aceste cinci ansambluri au fost descrise în capitolul 2 al prezentului volum. Dintre celelalte instrumente elaborate în ultimii douăzeci de ani, patru merită, în opinia noastră, o

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
40 de ani, diagnosticați ca având tulburări depresive majore fără trăsături psihotice. Examinarea rezultatelor la Indexul stilului de viață arată că acești pacienți au un punctaj total considerabil mai mare decât norma, precum și scoruri mai ridicate pentru regresie, refulare, formațiune reacțională și proiecție. Aceasta înseamnă că, pe de o parte, funcționarea defensivă a pacienților depresivi este mai importantă decât cea a subiecților care nu prezintă tulburări mintale, iar pe de altă parte, că scorurile ridicate ale pacienților depresivi la anumite apărări

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
pacienților depresivi la anumite apărări ar arăta că aceștia utilizează în principal apărări primitive sau imature, precum regresia și proiecția (Bond et al., 1983; Plutchik et al., 1979; Vaillant et al., 1986; Wong, 1989) sau apărări de nivel intermediar (formațiunea reacțională sau refularea). În alte cercetări, evoluția tulburărilor psihopatologice a fost pusă în legătură cu mecanismele de apărare ale pacienților. Astfel, două studii longitudinale (Semrad, 1967; Semrad et al., 1973) sunt consacrate apărărilor la pacienți care suferă de schizofrenie. Observațiile făcute arată că

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
numeroase acte de violență rezultă dintr-o deplasare a agresivității dinspre obiectele primare către reprezentările sau substitutele acestora. Cercetarea lui Greenwald pune, de asemenea, în evidență corelații semnificative între riscul de suicid și patru apărări: regresia, compensarea, intelectualizarea și formația reacțională. Nu toate aceste relații sunt ușor de interpretat, însă în cazul compensării, relația cu riscul de suicid este lesne de înțeles. Este, într-adevăr, notoriu că riscul de suicid are o puternică legătură cu depresia. Or, după cum am văzut în

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
Alte aplicații" Un domeniu aparte în care mecanismele de apărare își găsesc aplicații este clinica afecțiunilor fizice. Într-o discuție cu privire la mecanismele de apărare folosite „în fața bolii”, Scheider (1989) evidențiază rolul anumitor mecanisme cum sunt regresia, (de)negarea, refuzul, formațiunea reacțională și izolarea afectivă. În decursul ultimilor ani, rolul mecanismelor de apărare a fost studiat adesea în raport cu infectarea cu HIV. Vasconcellos (1993) arată că punerea la punct a unor apărări în fața angoasei reprezentate de infectarea cu HIV decurge în mod direct

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
fapt, aceste echipe nu caută decât să mascheze angoasele tuturor. Relații cu alte mecanisme de apăraretc "Relații cu alte mecanisme de apărare" Atunci când activismul contracarează o pasivitate subiacentă sau chiar o depresivitate (Gut, 1993), el poate fi apropiat de formațiunea reacțională. Încrâncenarea terapeutică evocată mai înainte arată că activismul se sprijină, în bună parte, pe refuzul unui segment de realitate intolerabil (Ruszniewski, 1995; Hennezel, 1991). Mai cu seamă în fața refuzului pierderii, apărarea maniacă poate căpăta o nuanță activă, ba chiar agitatorică

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
întorc spre celălalt, căruia îi împărtășesc problemele, asigurându-și astfel o consolare. Freud nu a inclus afilierea printre mecanismele de apărare pe care le-a studiat. Deși menționează (destul de rar, de altfel) sentimentele sociale, el le interpretează fie ca formații reacționale utilizate împotriva pulsiunilor înnăscute de distrugere, fie ca sublimare a tendințelor homosexuale și estimează că un grup uman sudat prin legături afective este în măsură să reziste violenței oarbe. Chiar și atunci când evocă sentimentele comunitare bazate pe identificare, Freud le

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
Devotamentul, chiar sacrificiul pentru o ființă iubită nu au nimic de-a face cu această apărare. Adevăratul altruism ca apărare se sprijină pe patru fundamente, legate fiecare de rezolvarea unui conflict. Acest altruism poate fi: - un tip special de formațiune reacțională. Culpabilitatea care se leagăde agresivitatea sau ostilitatea refulate este aici evitată grație altruismului; - un mijloc de a evita agresivitatea, sursă de conflict, la fel ca în cazul anterior. Soluția este însă diferită: în loc să fie refulată, agresivitatea este deplasată către scopuri

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
acoperă o realitate cu totul diferită” (1889/1985). Într-adevăr, pentru filosof, „cultul altruismului este o formă specifică de egoism” (1901/1991). Freud nu socotește altruismul un mecanism de apărare specific, ci îl descrie ca pe un tip de formație reacțională, adică o reacție la egoismul spontan al copilului. În lucrarea sa Eul și mecanismele de apărare (1936/1993), A. Freud reia această explicație, completând-o. Consacrând altruismului circa douăsprezece pagini, ea îi descoperă acestuia și alte fundamente defensive decât formația

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
adică o reacție la egoismul spontan al copilului. În lucrarea sa Eul și mecanismele de apărare (1936/1993), A. Freud reia această explicație, completând-o. Consacrând altruismului circa douăsprezece pagini, ea îi descoperă acestuia și alte fundamente defensive decât formația reacțională (pe care o recunoaște și ea), citate de noi în „Discutarea definiției” (p. 141): - aflarea unui mijloc de a evita agresivitatea; - autorizarea unei plăceri de substituție; - satisfacerea tendințelor masochiste. După lucrarea Annei Freud, altruismul a dispărut din vocabularele și dicționarele

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
listele elaborate de Valenstein (în Bibring et al., 1961) și Vaillant (1993), apoi în DSM-IV, la rubrica despre apărările cel mai bine adaptate, dispunând de o definiție foarte pozitivă: „Persoana își gestionează conflictul dedicându-se satisfacerii nevoilor celuilalt. Spre deosebire de formația reacțională, caracterizată uneori prin sacrificiul de sine, în cazul altruismului persoana primește fie o satisfacție de substituție, fie o satisfacție datorată reacțiilor celorlalți”. Suntem departe de punctul de vedere freudian extrem de critic pe care-l vom expune ceva mai încolo. Acest

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
grăbit să o relateze grupului său de la Viena, incluzând-o și în Eul și sinele (1923/1981). Exempletc "Exemple" Exemplele care urmează ilustrează alte patru fundamente ale altruismului prezentate deja în „Discutarea definiției” (p. 141). În cazul altruismului ca formație reacțională, Freud susține că s-ar produce „o transformare a egoismului în altruism”, sub influența societății. Este vorba de o transformare iluzorie a egoismului și a cruzimii în contrariul lor: altruism și compasiune. Pulsiunile ostile nu au dispărut, dar ele sunt

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]