79 matches
-
forma scurtă de dativ, poate fi reluat sau anticipat printr-un complement multiplu analitic: „Le-a oferit Monei și lui Adrei un album de pictură naivă.” Marcarea identității specificetc "Marcarea identit\]ii specifice" 1. Flexiunea este orientată doar de principiul recțiunii. Este modalitatea cea mai frecventă în dezvoltarea și marcarea identității complementului indirect, simplu sau multiplu (infrapropozițional), expresie mai ales a destinatarului acțiunii verbale (în diferitele sale variante, determinate lexical) sau a „subiectului” unei stări psihice sau fizice. Regentul impune termenului-complement
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
numai sacrificiile puteau prelungi o lume permanent amenințată.” (O. Paler, Caminante, 39) • pronume relative (întrebuințate și adjectival); poziția lor în interiorul categoriei gramaticale a cazului este determinată, sau de funcția de complement indirect a propoziției, în ansamblul ei, sau de specificul recțiunii prepoziției de care sunt precedate: „... Călătorul străin scoate cinci lei din pungă și-i dă, din întâmplare, celui ce avusese trei pâni.” (I.Creangă, 110), „Fiece oră mă schimbă și fiece pas mă apropie-n taină de cel ce voi
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
crâșmă.” (C. Hogaș, 41) Marcarea identității specifice a atributuluitc "Marcarea identit\]ii specifice a atributului" Relația de dependență atributivă se manifestă în planul expresiei prin flexiune, elemente de relație și articol. Flexiunea Flexiunea se subordonează fie principiului acordului, fie principiului recțiunii, în funcție de unitățile lexico-gramaticale prin care se realizează atributul. Acordul orientează flexiunea când atributul se realizează prin adjectiv calificativ, adjectiv pronominal și prin participiu; acordul în gen și număr al acestor unități lexico-gramaticale cu substantivul (pronumele) regent se impune ca marcă
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
atribut: „Și cum vin cu drum de fier / Toate cântecele pier Zboară păsările toate / De neagra străinătate.” (M. Eminescu, I, 182) „Când era-nspre sara zilei a treia, buzduganul, căzând, se izbi de o poartă de aramă.” (M. Eminescu, P.L., 5) Recțiunea orientează flexiunea când atributul se realizează prin substantiv sau pronume. Regentul impune termenului-atribut cazurile: • nominativ 43: „Este un conifer cu lemn foarte prețios, întâlnit foarte mult în munții Alpi...” (Flori, 9), „Și câte și mai câte nu cânta Mihai lăutarul
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
topica). În funcție de planul semantic sau de structura complementului predicativ, mai intervin elementele de relație și articolul. Dintre cele două variante, complementul predicativ nominal se caracterizează prin identitatea cea mai marcată. Flexiunea Flexiunea este orientată de acord și, mai rar, de recțiune. Când se realizează prin nume (pronume) sau prin participiu (în structuri simple, multiple infrapropoziționale sau analitice), complementul predicativ (mai ales nominal, dar și verbal) se acordă în gen și număr cu regentul nominal (pronominal): „Baba, de venin, se smulse odată
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
se remarcă prin următoarele caracteristici: a) suprimarea lui, exceptînd cazurile de elipsă, duce la dezorganizarea propoziției; b) este pus în legătură, în numeroase limbi, cu fenomenele sintactice de acord (acordul cu subiectul sau, în cîteva limbi, cu obiectul) și de recțiune (impunerea cazului morfologic și a prepoziției), fenomene care asigură, în cel mai înalt grad, coeziunea propoziției; c) determină, în anumite limite, organizarea categorială a propoziției (structura și forma componentelor) prin relațiile și restricțiile de formă sau de topică pe care
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
a narativității și să instituie expansiunea frazei în povestire ca însuși principiul actualizării narative. În ultima perioadă a activității sale, Noam Chomsky a propus denumirea program minimalist pentru modelul principiilor și parametrilor gramaticali cunoscuți în mod tradițional cu numele de recțiune și de conexiune. Prin programul minimalist se produc modificări tehnice în sistemul sintactic sau în cel computațional, precum și la nivelurile de reprezentare, căci condițiile gramaticale sau lingvistice devin mai integrate obișnuințelor cognitive. V. actant, capitalizare, cîmp, identitate, narativitate, polisemie, praxem
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
la adevăr. Ca atare, singura proprietate capabilă să asigure calitatea de text unei secvențe transfrastice de semne este concretizată în sistemul de raporturi similare celor care permit funcționarea unei propoziții sau fraze, proprietate numită coeziune (coerență sintactică), manifestată prin acord, recțiune, ordine discursivă, dar și prin fenomene care transgresează nivelul sintactic propriu-zis: izotopie, anaforă, continuitate presupozițională, recurență, paralelism, parafrază, proforme, elipsă, consecuția timpurilor, intonație etc. Nici din perspectivă generativ-transformațională nu se poate postula o autonomie conceptuală pentru text, întrucît majoritatea fenomenelor
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
nu (enunț nominal) unui predicat verbal. La aceste două tipuri de unități elementare trebuie adăugate enunțurile monoreme de tipul "Bravo!", "Drace!" sau "Tu?" 2. Am fi putut vorbi mai curînd de clauzulă decît de propoziție-enunț. Punînd în opoziție "sintaxa de recțiune" și "sintaxa de presupoziție", A. Berendonner și M.-J. Béguelin merg în sensul tezei discontinuității formulate de Benveniste și Saussure, despre care am vorbit în introducere: "Începînd cu clasa clauzulei, sintaxa își schimbă natura: un text nu trebuie să fie
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
natura: un text nu trebuie să fie privit ca o secvență de semne, ci ca o asamblare de acte sau de comportamente" (Berendonner și Béguelin 1989: 115). Astfel sînt distinse două tipuri de relații între unitățile discursului: o sintaxă de recțiune în interiorul clauzulei și o sintaxă de presupoziție între clauzulele care alcătuiesc o perioadă. Atunci cînd vorbesc despre "morfosintaxă" și "pragma-sintaxă" pentru a desemna cele două tipuri combinatorii distincte, ei fac din clauzulă, în același timp, unitatea maximală a sintaxei de
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
în interiorul clauzulei și o sintaxă de presupoziție între clauzulele care alcătuiesc o perioadă. Atunci cînd vorbesc despre "morfosintaxă" și "pragma-sintaxă" pentru a desemna cele două tipuri combinatorii distincte, ei fac din clauzulă, în același timp, unitatea maximală a sintaxei de recțiune și unitatea minimală a sintaxei de presupoziție. Ei propun descompunerea unui enunț ca: Cu toate că ați ștrumpfit-o, sînteți niște ștrumpfei de treabă, în două acte: segmentul Cu toate că ați ștrumpfito servind la îndeplinirea unui act de concesie și formînd o clauzulă la
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
cele mai multe cazuri un apelativ urmat de un determinant - adjectiv sau substantiv în cazurile genitiv sau acuzativ cu prepoziție). În toponimia actuală, în funcție de situația socială și economică a zonei, mai numeroase sunt numele de locuri compuse, cele mai multe fiind cele numite “cu recțiune curentă”, formate cu ajutorul prepozițiilor. Tipurile de toponime compuse includ următoarele situații mai importante: substantiv +substantiv cu articol hotărât antepus - Bordeiul lui Stângaciu, Cabana lui Ciobanu, Fântâna lui Lazăr, Groapa lui Strachină, Pârâul lui Strechie; substantiv + substantiv cu articol hotărât postpus
LOCURI, NUME ŞI LEGENDE TOPONIMICE by ŞTEFAN EPURE () [Corola-publishinghouse/Science/1668_a_2940]
-
participă semantic la denotația întregului grup nominal), cuantificatori, constituenți cu rol de complinire sintactico-semantică a substantivului etc. Structurile de acest tip apar atât în poziție sintactică predicativă (vezi supra (a)), cât și în poziție argumentală (complement, grup nominal aflat în recțiunea unei prepoziții). Prezența articolului subliniază valoarea nedeterminată a substantivului și sugerează că forma nearticulată nu mai este simțită ca suficientă pentru exprimarea nedeterminării. Fenomenul este răspândit în limba comună, în presă, dar și în diferite varietăți specializate ale limbii actuale
[Corola-publishinghouse/Science/85010_a_85796]
-
Codul permite transformarea substanței mesajului în vederea comunicării (codificare) la nivelul emițătorului și interpretarea acesteia (decodificare) la nivelul receptorului. Modelul abstract al codului permite producerea unui număr nelimitat de mesaje sau performanțe. COERENȚĂ Spre deosebire de coeziune, definită ca adecvare în interiorul textului (acord, recțiune, ordine discursivă), coerența reprezintă adecvarea semantico-pragmatică la situația de comunicare (raportul de forțe între interlocutori, cunoștințele lor despre lume, fondul comun de cunoștințe, ritualul sociolingvistic al actului de comunicare). Coerența este rezultatul conlucrării a patru tipuri de reguli: i) de
by Daniela Rovenţa-FrumuŞani [Corola-publishinghouse/Science/1055_a_2563]
-
în această relație binară se cere cuvântului al doilea să fie la genitiv, iar primul cuvânt e substantiv, și nu verb). E bine să se rețină că în îmbinările spală rufele și spălatul rufelor conținutul relațional e același. Forma relațională „recțiune cazuală Acuzativ a verbului" îmbracă și alte conținuturi, ca în doarme ziua, unde substantivul arată când se petrece acțiunea. Când spunem așteaptă seara, conținutul relației nu e clar, de aceea spunem că forma ei este echivocă sau ambiguă. În propoziția
Funcţia sintactică de dublă subordonare simultană by Arsene Ramona () [Corola-publishinghouse/Science/1142_a_2072]
-
întoarce, care cere acuzativul, nu este el însuși la acuzativ. Forma relației de subordonare dintre ochii și deschiși se caracterizează prin acord, adică „potrivire”; acordul cerut de ochii este „plural masculin acuzativ”. Relația de subordonare în care nu există nici recțiune, nici acord (fiindcă nu sunt condiții pentru existența lor) se numește „relație de subordonare prin aderență” (adică „alipire”) sau, mai simplu, „subordonare cu aderență”. Când regentul este un substantiv, numeral sau pronume, subordonatul său este un atribut: Leneșul mănâncă puțini
Funcţia sintactică de dublă subordonare simultană by Arsene Ramona () [Corola-publishinghouse/Science/1142_a_2072]
-
Stati, numai dacă subiectul este exprimat prin pronume personal; când subiectul este exprimat prin alte părți de vorbire (ca substantivul, despre care în mod curent se spune că nu are categoria morfologică a persoanei), fenomenul în discuție poate fi considerat recțiune, pentru că substantivul-subiect cere verbului-predicat (sau din componența predicatului, dacă ne gândim la predicatul nominal) o categorie morfologică pe care el nu o are. În al doilea rând, observațiile Ecaterinei Teodorescu cu privire la restricțiile reciproce de ordin formal identificate în planul frazei
Funcţia sintactică de dublă subordonare simultană by Arsene Ramona () [Corola-publishinghouse/Science/1142_a_2072]
-
atributul, substantivului”. Chiar dacă admitem că în determinarea tipului de raport sintactic este hotărâtor ,, mijlocul gramatical” de realizare a acestuia, în cazul relației subiect predicat, pe lângă acord, mai există încă un mijloc gramatical, încă o marcă formală a relației, și anume recțiunea cazuală: verbul (la mod personal sau nu) cere numelui-subiect să stea în cazul nominativ și avem un enunț cu subiect și predicat numai dacă verbul distribuit are capacitatea de a se combina cu un nume în nominativ (altfel, avem propoziții
Funcţia sintactică de dublă subordonare simultană by Arsene Ramona () [Corola-publishinghouse/Science/1142_a_2072]
-
o restricție formală subiectului, pe când atributul adjectival nu impune nici o restricție formală substantivului determinat. După părerea noastră, acordul, mai precis „direcția” în care se realizează el, nu reprezintă expresia formală (sau gramaticală ) a tipului de raport sintactic; acordul ,ca și recțiunea (care are și ea caracter orientat) este numai una dintre mărcile formale care indică existența unei relații între două părți de propoziție, fără să dea informații concludente asupra tipului de raport sintactic stabilit între ele. De aceea, în sintagma substantiv-atribut
Funcţia sintactică de dublă subordonare simultană by Arsene Ramona () [Corola-publishinghouse/Science/1142_a_2072]
-
data aceasta se absolutizează rolul unei mărci formale în identificarea tipului de raport sintactic; dacă susținătorii teoriei subordonării predicatului față de subiect consideraseră „direcția” acordului definitorie pentru stabilirea tipului de raport sintactic dintre cele două părți de propoziție, observăm ca acum recțiunea cazuală este criteriul pe baza căruia se pune semnul egalității între subiect și ceilalți modificatori verbali, direcția recțiunii cazuale justificând statutul subiectului de determinant direct al verbului, ca și ceilalți determinanți verbali. Dat fiind că direcția acordului și direcția recțiunii
Funcţia sintactică de dublă subordonare simultană by Arsene Ramona () [Corola-publishinghouse/Science/1142_a_2072]
-
predicatului față de subiect consideraseră „direcția” acordului definitorie pentru stabilirea tipului de raport sintactic dintre cele două părți de propoziție, observăm ca acum recțiunea cazuală este criteriul pe baza căruia se pune semnul egalității între subiect și ceilalți modificatori verbali, direcția recțiunii cazuale justificând statutul subiectului de determinant direct al verbului, ca și ceilalți determinanți verbali. Dat fiind că direcția acordului și direcția recțiunii cazuale indică sensuri opuse, se contrazic, pe baza lor nu se poate stabili ce tip de raport sintactic
Funcţia sintactică de dublă subordonare simultană by Arsene Ramona () [Corola-publishinghouse/Science/1142_a_2072]
-
recțiunea cazuală este criteriul pe baza căruia se pune semnul egalității între subiect și ceilalți modificatori verbali, direcția recțiunii cazuale justificând statutul subiectului de determinant direct al verbului, ca și ceilalți determinanți verbali. Dat fiind că direcția acordului și direcția recțiunii cazuale indică sensuri opuse, se contrazic, pe baza lor nu se poate stabili ce tip de raport sintactic este relația subiectpredicat. Trebuie să se apeleze la un alt criteriu în funcție de care să se soluționeze această problemă. Meritul principal al cercetătorilor
Funcţia sintactică de dublă subordonare simultană by Arsene Ramona () [Corola-publishinghouse/Science/1142_a_2072]
-
în enunțul 16 subiectul este inclus: Seara (eu) citesc romane de aventuri. Pentru identificarea tipului de raport sintactic dintre subiect și predicat se poate apela la criteriul restricțiilor formale, deci de acord, care acționează de la subiect spre predicat sau de recțiunea cazuală care acționează cu direcția predicat-subiect. Un alt criteriu ar putea fi criteriul omisibilității termenilor relației (sau criteriul substituției cu zero), care, după părerea noastră, poate fi adoptat fără dificultăți de către gramatica tradițională ți în discutarea relației sintactice subiect-predicat, cu
Funcţia sintactică de dublă subordonare simultană by Arsene Ramona () [Corola-publishinghouse/Science/1142_a_2072]
-
pentru că nici complementele respective și nici numele predicativ nu sunt omisibile. În acest moment al discuției poate interveni criteriul „restricțiilor formale” pentru delimitarea celor trei tipuri de determinanți. La toate cele trei tipuri de relații se manifestă marca formală a recțiunii cauzale de la verb la nume, dar numai în cazul relației subiect predicat apare o marcă formală în plus, și anume acordul în număr (și persoană), care se manifestă obligatoriu cu direcția nume (subiect)→verb (predicat). Deci, „diferența dintre subiect și
Funcţia sintactică de dublă subordonare simultană by Arsene Ramona () [Corola-publishinghouse/Science/1142_a_2072]
-
bilaterale”, mai precis numai termenul subiect (subiectivă) impune și el o restricție formală termenului predicat (predicatului din regentă), în cadrul relației de interdependență dintre ei. Relația de interdependență subiect (subiectivă) predicat (regentă) se caracterizează prin restricții formale reciproce (manifestate prin acord, recțiune și selecția anumitor tipuri de termeni), pe când interdependența dintre diversele tipuri de complemente (completive) și predicat (regentă) se caracterizează prin lipsa restricțiilor formale cu direcția complement (completivă) → predicat (regentă). În ceea ce privește enunțurile (21-26) construite cu verb copulativ + nume predicativ ( = predicat nominal
Funcţia sintactică de dublă subordonare simultană by Arsene Ramona () [Corola-publishinghouse/Science/1142_a_2072]