79 matches
-
de a sta-n lumină!” (L. Blaga) Rolul (poziția) prepoziției în sistemul sintactic al limbii se definește prin (1) instituirea unei recțiuni proprii și prin (2) raportul semantic cu conținutul lexical al termenului care realizează o anumită funcție sintactică. (1) Recțiunea prepozițională orientează înscrierea substantivului (pronumelui) dependent în opozițiile specifice categoriilor cazului și determinării, cel mai adesea interdependente. Impun cazurile: • genitiv; prepozițiile (locuțiunile prepoziționale) al căror semnificant, prin componentul final (morfologic, cel mai frecvent, sau numai fonetic) este asimilabil semnificantului substantivelor
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
principalele mijloace de exprimare a relațiilor sintactice. Delimitarea sintagmelor în spațiul cărora se dezvoltă relațiile sintactice și se produce marcarea identității funcționale a constituenților sintactici se realizează prin desfășurarea flexiunii în funcție de două principii de organizare a planului expresiei: acordul și recțiunea. În același timp, modul specific de subordonare a flexiunii față de aceste două principii se constituie într-o marcă a naturii relațiilor sintactice. Acordul Este principiul prin care un termen al sintagmei, constituindu-se în regent, impune celuilalt (celorlalți) termen(i
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
dependența adjectivului de substantivul cu care s-a constituit, solidar, în sintagmă. Acordul orientează manifestarea în planul expresiei a relațiilor sintactice intrinseci, prin care se interpretează lingvistic conexiuni interioare „obiectelor”: flori albastre, florile sunt (devin) albastre, trandafirii înfloresc primăvara etc. Recțiunea Este principiul de organizare a planului expresiei prin care termenul constituit în regent impune celuilalt termen din sintagmă înscrierea pe o anumită poziție (în general, diferită de a sa) în interiorul categoriei gramaticale a cazului. Spre deosebire de gen sau număr, care, la
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
determinate de funcția termenului lexical în enunț. Genitivul casei, de exemplu, își are rațiunea de a fi numai într-o sintagmă precum acoperișul casei, ca manifestare a sensului sintactic de atribut, rezultând din relația sa de dependență față de regentul acoperișul. Recțiunea intervine mai ales în dezvoltarea relațiilor sintactice extrinseci, prin care se interpretează lingvistic conexiuni exterioare, între „obiecte”: cărțile studentului, rupse flori. Cele două principii sintactice au în comun doar caracterul restrictiv: regentul impune termenului dependent din sintagmă anumite poziții categoriale
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
exterioare, între „obiecte”: cărțile studentului, rupse flori. Cele două principii sintactice au în comun doar caracterul restrictiv: regentul impune termenului dependent din sintagmă anumite poziții categoriale, care rămân de ordin formal, prin acord, sau au și o realitate semantică, prin recțiune. Altfel, funcționarea lor prezintă deosebiri de esență. Acordul funcționează prin sincronizarea subordonatului cu regentul în variația permanentă a unor opoziții categoriale (gen, număr, persoană, caz). Recțiunea implică o anumită constanță a variațiilor termenului dependent și care rămân indiferente la variațiile
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
care rămân de ordin formal, prin acord, sau au și o realitate semantică, prin recțiune. Altfel, funcționarea lor prezintă deosebiri de esență. Acordul funcționează prin sincronizarea subordonatului cu regentul în variația permanentă a unor opoziții categoriale (gen, număr, persoană, caz). Recțiunea implică o anumită constanță a variațiilor termenului dependent și care rămân indiferente la variațiile categoriale ale regentului. Direcția desfășurării recțiunii în variațiile morfematice ale termenului dependent este determinată, direct, de funcția sintactică pe care acesta o realizează în sintagmă și
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de esență. Acordul funcționează prin sincronizarea subordonatului cu regentul în variația permanentă a unor opoziții categoriale (gen, număr, persoană, caz). Recțiunea implică o anumită constanță a variațiilor termenului dependent și care rămân indiferente la variațiile categoriale ale regentului. Direcția desfășurării recțiunii în variațiile morfematice ale termenului dependent este determinată, direct, de funcția sintactică pe care acesta o realizează în sintagmă și, indirect, de condiția morfologică generică și de planul semantic al regentului (sau termenului cu care intră în relație de interdependență
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
este determinată, direct, de funcția sintactică pe care acesta o realizează în sintagmă și, indirect, de condiția morfologică generică și de planul semantic al regentului (sau termenului cu care intră în relație de interdependență). Convergența celor trei factori în orientarea recțiunii duce la constituirea unor constante ale variațiilor, specifice sistemului sintactic al unei limbi. În structura sintactică a limbii române, recțiunea se caracterizează prin patru categorii de constante flexionare: 1. determinate de funcția sintactică a termenului lexical; atrăgând în sfera de
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de planul semantic al regentului (sau termenului cu care intră în relație de interdependență). Convergența celor trei factori în orientarea recțiunii duce la constituirea unor constante ale variațiilor, specifice sistemului sintactic al unei limbi. În structura sintactică a limbii române, recțiunea se caracterizează prin patru categorii de constante flexionare: 1. determinate de funcția sintactică a termenului lexical; atrăgând în sfera de desfășurare a predicației un nume (pronume), verbul îi impune acestuia cazul nominativ; „Piere în jocul luminilor / Saltul de-amurg al
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sintactică. Prepozițiile (locuțiunile prepoziționale) impun substantivului (pronumelui) cazul: genitiv: Se plimba în jurul parcului. Plimbările în jurul parcului îi fac bine. dativ: Datorită lui a depășit starea de criză. acuzativ: A plecat de la munte. L-au căutat prietenii lui de la munte. Principiul recțiunii orientează, așadar, flexiunea, în două moduri: 1. direct, când relația sintactică (de dependență sau de interdependență) se stabilește direct, între termeni autonomi sub aspect semantic și sintactic: construirea minciunii; a construit minciuni cu multă tenacitate etc. 2. indirect, când relația
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
între termeni autonomi sub aspect semantic și sintactic: construirea minciunii; a construit minciuni cu multă tenacitate etc. 2. indirect, când relația sintactică se stabilește prin intermediul unei prepoziții: se întemeiază pe minciună; lupt împotriva minciunii. Prin aceasta, sensul cazual rezultat prin recțiune directă se constituie în marcă a funcției sintactice: • Nominativul, pentru funcția de subiect; • Genitivul, pentru funcția de atribut; • Dativul, pentru funcția de complement indirect; • Acuzativul, pentru funcția de complement direct. În schimb, când flexiunea este orientată de recțiunea indirectă sau
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
rezultat prin recțiune directă se constituie în marcă a funcției sintactice: • Nominativul, pentru funcția de subiect; • Genitivul, pentru funcția de atribut; • Dativul, pentru funcția de complement indirect; • Acuzativul, pentru funcția de complement direct. În schimb, când flexiunea este orientată de recțiunea indirectă sau prepozițională sensul cazual nu se mai constituie în marcă a funcțiilor sintactice. Fiind impus de o prepoziție, de exemplu, genitivul poate reprezenta, și atributul: „Teiul din fața ferestrei a înflorit deja.”, și circumstanțialul: „Am plantat un tei în fața ferestrei
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
abstract, prepoziții precum de, la, în, cu pot însoți termeni prin care se realizează mai multe funcții sintactice, ceea ce le anulează capacitatea de a marca identitatea funcțional-sintactică a acestor termeni. În funcție de originea sau de structura lor, prepozițiile (locuțiunile prepoziționale) prezintă recțiuni diferite: • cele mai multe prepoziții moștenite, simple sau compuse, prepozițiile ca, decât și drept, provenite din adverbe, și locuțiuni prepoziționale care au ca ultim element o prepoziție simplă impun termenului lexical pe care-l însoțesc în realizarea unei funcții sintactice cazul acuzativ
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
scurtă neaccentuată), stă în cazul dativ: „Și pe cel ce se scula împotrivă-i îl pălea cu hangerul ori îl detuna cu pistolul.” (M. Sadoveanu) „Astfel zise lin pădurea Bolți asupră-mi clătinând.” (M. Eminescu) Prepozițiile și locuțiunile prepoziționale cu recțiune genitivală sau de dativ impun substantivului dependent articularea, cel mai frecvent cu un articol hotărât: „Deasupra casei tale ies Și azi aceleași stele.” (M. Eminescu) dar și cu articol nehotărât, în funcție de planul semantic al enunțului: „Am rătăcit de-a lungul
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
două funcții sintactice este flexiunea. Fiind o relație de dependență bilaterală (în același timp, dinspre predicat și dinspre subiect), în relația de interdependență, flexiunea se subordonează concomitent acțiunii ambelor principii de organizare a planului expresiei, în corespondență cu planul semantic: recțiunea și acordul. Recțiunea a. În interiorul nucleului predicațional, verbul-predicat (sau component al predicatului) impune numelui (pronumelui)-subiect cazul nominativ: Apoi a venit o clipă când destinul s-a dat la o parte și cineva mi-a spus ...“ (O. Paler, Galilei, 143
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
este flexiunea. Fiind o relație de dependență bilaterală (în același timp, dinspre predicat și dinspre subiect), în relația de interdependență, flexiunea se subordonează concomitent acțiunii ambelor principii de organizare a planului expresiei, în corespondență cu planul semantic: recțiunea și acordul. Recțiunea a. În interiorul nucleului predicațional, verbul-predicat (sau component al predicatului) impune numelui (pronumelui)-subiect cazul nominativ: Apoi a venit o clipă când destinul s-a dat la o parte și cineva mi-a spus ...“ (O. Paler, Galilei, 143), „Cine ești tu
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
E. Barbu, 162), „A lui Matei i-a înnodat buricul, legându-i-l cu sfoară roșie.” (E. Barbu, 107) Când se realizează prin pronume relative, datorită dublei funcții a acestor pronume, subiectul se poate situa și în celelalte cazuri. Principiul recțiunii acționează concomitent la nivelul frazei, unde pronumele este element de relație, și la nivelul propoziției, în structura căreia pronumele realizează funcția de subiect. Poziția pronumelui în interiorul categoriei gramaticale a cazului este, însă, determinată, cel mai frecvent de funcția sintactică a
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
înseamnă a reintroduce viitorul în trecut.” (T. Vianu), „A găsi în pământul opac un cristal este a recăpăta speranța în lumină.” (G. Călinescu) Topica. În enunțuri cu predicat analitic, se întâmplă, uneori, ca flexiunea să nu fie relevantă, nici prin recțiune, nici prin acord, pentru marcarea funcției sintactice de subiect. În aceste enunțuri, distingerea subiectului de numele predicativ o realizează topica. Din perspectivă logico-semantică, în desfășurarea sintactică a enunțului, subiectul precede iar numele predicativ urmează verbul copulativ: „El nu mai era
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
este modalitatea cea mai frecventă de exprimare a relației de dependență și de marcare a identității complementului direct simplu (sau multiplu, constituit din termeni simpli). Întrucât complementul rezultă din desfășurarea unei relații de dependență extrinseci, flexiunea se subordonează numai principiului recțiunii; regentul impune termenului subordonat, prin care se realizează concret-lexical funcția de complement direct, cazul acuzativ, marcat prin : a. dezinență; când complementul direct se realizează prin substantive comune (cu excepția unor categorii delimitate semantic; vezi mai jos): „Sfărmați palate, temple, ce crimele
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
știu să le-ascult.” (M. Eminescu) d. morfemul-rădăcină și morfemul pe33, când se realizează prin forma lungă a pronumelor personale sau reflexive: „Ca să pot muri liniștit, pe mine / Mie redă-mă!” (M. Eminescu) Expresie concretă a orientării flexiunii de către principiul recțiunii, acuzativul neprepozițional (precedat sau nu de morfemul pe) se impune ca marcă distinctivă a funcției de complement direct. 2. Topica este modalitatea pin care se marchează identitatea funcțională a complementului direct realizat prin substantiv sau pronume nepersonal, când opoziția nominativ-acuzativ
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
forma scurtă de dativ, poate fi reluat sau anticipat printr-un complement multiplu analitic: „Le-a oferit Monei și lui Adrei un album de pictură naivă.” Marcarea identității specificetc "Marcarea identit\]ii specifice" 1. Flexiunea este orientată doar de principiul recțiunii. Este modalitatea cea mai frecventă în dezvoltarea și marcarea identității complementului indirect, simplu sau multiplu (infrapropozițional), expresie mai ales a destinatarului acțiunii verbale (în diferitele sale variante, determinate lexical) sau a „subiectului” unei stări psihice sau fizice. Regentul impune termenului-complement
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
numai sacrificiile puteau prelungi o lume permanent amenințată.” (O. Paler, Caminante, 39) • pronume relative (întrebuințate și adjectival); poziția lor în interiorul categoriei gramaticale a cazului este determinată, sau de funcția de complement indirect a propoziției, în ansamblul ei, sau de specificul recțiunii prepoziției de care sunt precedate: „... Călătorul străin scoate cinci lei din pungă și-i dă, din întâmplare, celui ce avusese trei pâni.” (I.Creangă, 110), „Fiece oră mă schimbă și fiece pas mă apropie-n taină de cel ce voi
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
crâșmă.” (C. Hogaș, 41) Marcarea identității specifice a atributuluitc "Marcarea identit\]ii specifice a atributului" Relația de dependență atributivă se manifestă în planul expresiei prin flexiune, elemente de relație și articol. Flexiunea Flexiunea se subordonează fie principiului acordului, fie principiului recțiunii, în funcție de unitățile lexico-gramaticale prin care se realizează atributul. Acordul orientează flexiunea când atributul se realizează prin adjectiv calificativ, adjectiv pronominal și prin participiu; acordul în gen și număr al acestor unități lexico-gramaticale cu substantivul (pronumele) regent se impune ca marcă
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
atribut: „Și cum vin cu drum de fier / Toate cântecele pier Zboară păsările toate / De neagra străinătate.” (M. Eminescu, I, 182) „Când era-nspre sara zilei a treia, buzduganul, căzând, se izbi de o poartă de aramă.” (M. Eminescu, P.L., 5) Recțiunea orientează flexiunea când atributul se realizează prin substantiv sau pronume. Regentul impune termenului-atribut cazurile: • nominativ 43: „Este un conifer cu lemn foarte prețios, întâlnit foarte mult în munții Alpi...” (Flori, 9), „Și câte și mai câte nu cânta Mihai lăutarul
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
topica). În funcție de planul semantic sau de structura complementului predicativ, mai intervin elementele de relație și articolul. Dintre cele două variante, complementul predicativ nominal se caracterizează prin identitatea cea mai marcată. Flexiunea Flexiunea este orientată de acord și, mai rar, de recțiune. Când se realizează prin nume (pronume) sau prin participiu (în structuri simple, multiple infrapropoziționale sau analitice), complementul predicativ (mai ales nominal, dar și verbal) se acordă în gen și număr cu regentul nominal (pronominal): „Baba, de venin, se smulse odată
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]